Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Alexandru Dragomir, destinul deturnat al unui filozof de Gabriel Liiceanu


Pe 15 iunie l944, la Bucureşti, la adresa din C.A. Rosetti 46, pe numele lui Alexandru Dragomir soseşte de la Freiburg o carte poştală pe care se află o singură propoziţie, urmată de unsprezece semnături: Lieber Sănduc, verdient haben Sie einen Gruß nicht, darum viele Grüsse. („Sănduc dragă, dumneata nu meriţi o singură salutare, de aceea multe salutări.“) Printre semnături se află şi cea a lui Heidegger, celelalte fiind ale celor zece doctoranzi cu care, după fiecare seminar special, Heidegger obişnuia să bea o bere la cîrciuma Zum Roten Bären, „cea mai veche din Germania“, după cum scrie pe inprintul cărţii poştale, în centrul căruia se afla desenat un urs grozav, iar dedesubt anul de cînd cîrciuma „La ursul roşu“ funcţiona fără întrerupere: „ridicată către 1120“. Cartea poştală este trimisă în ziua de 16 mai 1944 (făcuse deci o lună pe drum) şi este lesne să-ţi imaginezi cum se plimbase din mînă în mînă, în jurul mesei lungi, din stejar masiv geluit, culegînd semnăturile celor zece tineri care împliniseră, pesemne de curînd, 25 de ani şi a profesorului lor aflat, la 55 de ani, în apogeul carierei universitare. „Ce-o mai fi făcînd Sănduc?“, aruncase peste masă vreunul dintre ei. Sau poate Heidegger însuşi, scoţînd carnetul negru în care era menţionat fiecare membru al seminarului doctoral, întrebase: „Und Herr Dragomir? Haben Sie Nachrichten von Ihm?“. Exista vreo ştire despre „domnul Dragomir“? În mod evident, nu exista nici una.



Începutul cursei: din Ardeal în Regat



Alexandru Dragomir părăsise seminarul lui Heidegger, şi încetase astfel să mai ia parte la ritualul de la Zum Roten Bären, de şase luni, din noiembrie 1943. Fusese, în mod vădit, extrem de îndrăgit de către colegii lui şi în chip aparte apreciat de către Heidegger însuşi, pe ale cărui atestate seminariale (Scheine) — păstrate cu grijă printre hîrtiile lui Alexandru Dragomir, ca urme ale trecerii sale printr-un univers devenit între timp ireal — se spune de fiecare dată că doctorandul a participat la cutare sau cutare „exerciţiu seminarial“ mit grossem Fleiß und ausgezeichnetem Erfolg, „cu mare sîrg şi cu reuşite excepţionale“.

Alexandru Dragomir ajunge în Germania, la Universitatea din Freiburg, în septembrie 1941. Avea 25 de ani şi îşi luase deja licenţa la două facultăţi — Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filozofie — ambele absolvite la Bucureşti, prima în 1937, a doua în 1939. Venise aici de la Cluj, atras atît de numele sonore ale profesorilor de la Universitatea din Bucureşti, cît şi din nevoia de a depăşi un anumit „complex de provincie“ pe care, după constituirea României Mari, îl resimţeau nu puţini tineri intelectuali ardeleni. Dragomir provenea dintr-o excelentă familie de intelectuali clujeni. Tatăl său, Alexandru Dragomir, era şeful baroului din Cluj şi avocat la Banca Centrală, iar unchiul său, fratele tatălui, era faimosul istoric Silviu Dragomir. Tînărul, care urmase liceul „Seminarul Pedagogic Universitar“ de la Cluj, între 1926–1933, obţinînd calificativul „excepţional“ la română, latină, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi gimnastică, ajunge la Bucureşti în 1933, la 17 ani, adaptîndu-se cu oarecare dificultate la atmosfera „frivol-băşcălioasă“ specifică studenţimii regăţene, la acel soi de „miticism“ şi şmecherie bucureşteană care, după cum mi-a povestit la un moment dat, îi punea pe ardeleni, la primul lor contact cu această lume, într-o stare de stupefacţie acută. Mihai Şora, care l-a cunoscut la sfîrşitul perioadei de studii filozofice şi mai cu seamă în timpul serviciului militar la Craiova (pe care Dragomir îl va satisface în întregime între noiembrie 1937 – noiembrie 1938), îl descrie ca pe un tînăr rezervat care îşi trăia pe atunci prima experienţă sentimentală importantă. (Mai tîrziu, în anii ’40, ecouri ale unei secvenţe amoroase chinuitoare se află în jurnalul lui Jeni Acterian — Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit —, unde, către sfîrşit, apare un misterios „S“, ale cărui irumpţii fulgurante urmate de prelungi absenţe o umplu de angoase şi perplexitate pe tînăra autoare.) Tot acum este perioada în care Dragomir îi cunoaşte pe Noica, pe Cioran, pe Mircea Vulcănescu, pe Mihai Rădulescu, personaje care (cu excepţia lui Cioran) vor reveni în viaţa lui Dragomir în împrejurări, nu de puţine ori, dramatice. (Mihai Rădulescu, criticul muzical al „Contemporanului“, prietenul cel mai apropiat, arestat în „lotul Noica“ în 1959, se va sinucide în închisoare un an mai tîrziu. Alexandru Dragomir va refuza o vreme să-l revadă pe Noica la ieşirea acestuia din închisoare, deci după l964, considerîndu-l direct răspunzător de soarta prietenului său.)

Anul 1939, anul licenţei la Facultatea de Litere, este şi anul primelor concentrări. Apucă, la sfîrşitul lui 1939 şi începutul lui 1940, să-şi treacă examenele pentru doctoratul în drept, după care, în iulie 1940, este din nou concentrat şi „stă sub arme“ în tot timpul refugiului din Transilvania. Văzînd că din cauza concentrărilor neîntrerupte nu-şi poate încheia doctoratul, ajunge la concluzia că singura soluţie este un stagiu prelungit de studii în străinătate. Prima haltă este la Breslau (Wroclaw). Nu se ştie ce anume l-a făcut pe Dragomir să aleagă universitatea poloneză. Vreme de patru luni, între martie şi iunie 1941, urmează aici cursuri şi seminare de greacă, latină şi germană.

Revine peste vară la Bucureşti, iar în septembrie 1941 îl regăsim ca doctorand al lui Heidegger, înscris la Philosophisches Seminar (Facultatea de Filozofie) al Universităţii Albert-Ludwig din Freiburg, unde Heidegger ţine cursuri şi seminare an de an începînd din 1928. La 31 octombrie 1941 îşi primeşte Studienbuch, „cartea de student“, în care sînt marcate toate orele la care studentul ia parte, cu semnătura profesorului în dreptul fiecărei materii de studiu. Studiile de filozofie din România sînt echivalate cu patru semestre (doi ani), aşa încît Alexandru Dragomir este înscris la Freiburg în semestrul V. Locuieşte în Schillerstrasse 52 III. Este bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt.



Paradisul de la Freiburg



Ce studiază Dragomir la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Freiburg? Mai întîi cursurile şi seminarele „maestrului“, cum îi spun lui Heidegger doctoranzii săi. În cei doi ani (patru semestre), cît durează sejurul lui Dragomir la Freiburg, Heidegger predă în fiecare săptămînă un curs de o oră şi ţine un seminar de două ore. În „cartea de student“ a lui Dragomir sînt atestate în ordine următoarele cursuri: Hölderlins Hymnen (două semestre), Parmenide und Heraklit (un semestru), Heraklit (un semestru). Care sînt seminarele conduse de Heidegger? Semestrul de iarnă 1941/1942, Freiübung in dem philosophischen Denken; semestrul de vară 1942, Hegel, „Phänomenologie des Geistes“ I; semestrul de iarnă 1942/1943, Aristoteles, „Metaphysik“ IX; semestrul de vară 1943, Hegel, „Phänomenologie des Geistes“ II. Seminarele îi sînt cu deosebire utile lui Dragomir, pentru că teza pe care o face sub îndrumarea lui Heidegger este tocmai asupra ontologiei lui Hegel.

În afara filozofiei, la Philosophisches Seminar se studiază intens istoria artei şi a literaturii europene, cu un accent special pe cultura greacă. În primul semestru (semestrul V), în Studienbuch sînt menţionate cursul de Kunstgeschichte („Istoria artei“) — patru ore săptămînal — cu profesorul Paatz şi, o oră pe săptămînă, un curs despre Don Quijote, cu profesorul Carvallo. În semestrul al doilea (semestrul VI), Paatz ţine un curs de două ore de „Artă romană“, iar profesorul Schuchardt, un curs de două ore despre sculptura clasică greacă (Polykletos und Phidias). Semestrul al treilea (semestrul VII) este dominat de cursul despre „Goticul german“ al lui Paatz şi de un seminar despre Platon al lui Picht. În sfîrşit, în al patrulea semestru (semestrul VIII) există un curs de o oră al lui Schuchardt despre „Templul grec“ şi o prelegere de trei ore a profesorului Nestlé despre Sofocle. În afara cursurilor şi seminarelor de filozofie ale lui Heidegger şi a seminarului platonician, secţiunea filozofică mai cuprinde, în semestrul V, un curs sintetic de două ore despre „Istoria filozofiei moderne“ cu profesorul Reiner. Asta e tot. Săptămîna nu conţine niciodată mai mult de 8 ore de cursuri şi seminare. Restul timpului este dedicat pregătirii protocoalelor de seminar (fiecare student, à tour de rôle, prezintă, în deschiderea noului seminar, „filmul“ seminarului precedent — aşa se face că s-au păstrat textele seminarelor lui Heidegger), orelor individuale de discuţie cu profesorul (Sprechstunden)*, lecturilor în vederea elaborării tezei.

Există, desigur, şi foarte mult timp liber. Iar Dragomir adoră plimbările, înotul, tenisul, schiul, dansul. Trei fotografii păstrate din perioada freiburgheză îl arată în postúri sportive emblematice: fie în viraje spectaculoase pe panta de schi, fie în plină lovitură de rever pe linia de fund a terenului de tenis, fie în amploarea săriturii de la trambulină, proiectat pe cer, cu braţele larg deschise, într-o impecabilă arcuire a corpului. O fotografie ni-l arată la ştrand, în picioare, în costum de baie negru (chilot cu tricou dintr-o singură bucată), alături de Margherite von Brentano. Este mic de statură, extrem de suplu, cu muşchii frumos conturaţi. În altă fotografie dansează, cu un aer très assuré — poza este făcută din profil — cu părul la tîmple bine întins, cu fruntea înaltă, nasul proeminent, privindu-şi galeş şi dominator partenera, care, hipnotizată, pare că se lasă luată total în posesie. Din toate fotografiile răzbate ceva vioi şi agil, de cocoş de munte, un fel de frenezie bine ţinută în frîu, care ştie că trebuie să se supună unei inteligenţe sigure de ea şi aptă să controleze, pînă la urmă, totul. Această explozie de vitalitate ţanţoşă deturnată spiritual explică pesemne forma de seducţie, redutabilă, de care beneficia Dragomir. Dacă la acest portret adăugăm o privire albastră cu inflexiuni metalice, ne putem imagina ce a însemnat prezenţa sa vreme de doi ani într-o Germanie cvasigolită de populaţia masculină. Printre fotografiile păstrate se află două portrete executate „artistic“ (Kunst-Photo, Lemberg, Akademiestrasse 12), înfăţişînd o frumuseţe feminină gen Ingrid Bergman, severă şi caldă în acelaşi timp. Pe spatele uneia dintre ele stă scris cu cerneală albastră: Ich bin immer Dein. Weihnachten ’43. Rosita („Pentru totdeauna a ta. Crăciunul lui ’43. Rosita“), iar pe cealaltă Für Alex, zur Weihnachten ’43, von Deiner Rosita („Pentru Alex, de Crăciunul lui ’43, de la a ta Rosita“).



Adio, Heidegger!



Din acest paradis, deopotrivă universitar, sportiv şi erotic, Dragomir este smuls în septembrie 1943, cînd este chemat în ţară pentru mobilizare. În zadar îi eliberează Heidegger la 26 septembrie 1943 o Bescheinigung, o „adeverinţă“, din care rezultă că „dl. Alexandru Dragomir a avansat semnificativ“ cu disertaţia sa privind metafizica lui Hegel şi că doar „cîteva luni i-ar fi suficiente pentru ducerea la bun sfîrşit a lucrării şi pentru încheierea perioadei de studii la Freiburg cu un examen de doctorat încununat de succes“. Este mobilizat la trupa Corpului 7 Armată şi apoi la Batalionul de Gardă. Este demobilizat, cu gradul de sergent, în noiembrie 1944, după ce, imediat după 23 august, face frontul de vest de la Dumbrăveni şi pînă la Cebul Silvanei. Cartea poştală trimisă de la Zum Roten Bären de către colegii de la seminar pe 16 mai 1944 o va găsi în casa din C. A. Rosetti şase luni mai tîrziu, ca pe o siglă a unei perioade care, pe măsura trecerii timpului, se va constitui ca o altă viaţă a lui.

În 1945, în existenţa lui Dragomir, ca în aceea a mai tuturor intelectualilor români rămaşi în ţară, începe o perioadă stranie, în care cu toţii, distribuiţi într-o nouă piesă a istoriei, încearcă să îşi păstreze reflexele de viaţă dobîndite pînă atunci, fără să ştie prea bine către ce fel de lume se îndreaptă. Evident, nu mai există nici un drum de întoarcere către Freiburg. O scrisoare a lui Walter Biemel adresată lui Dragomir la 26 august 1946 de la Louvain, din Belgia (unde Biemel începe să lucreze la arhivele Husserl), dă o imagine cît se poate de clară a felului în care, la un an după plecarea lui Dragomir din Freiburg, universul mirific din jurul lui Heidegger şi al studenţilor săi se destramă pentru totdeauna. În noaptea de 27 noiembrie 1944, Freiburgul este bombardat de englezi şi distrus în proporţie de 80%. Catedrala, veche de opt secole, scapă printr-un fericit concurs de împrejurări. (Bombardierele, care apar de fiecare dată brusc după un deal, o au mereu într-un unghi mort.) Ultimul seminar, pe care Heidegger îl începe în toamna lui 1944, dedicat lui Leibniz, este întrerupt prin înrolarea profesorului în Volkssturm, „armata poporului“. Are însă şansa de a se îmbolnăvi după scurtă vreme şi, „lăsat la vatră“, se retrage la castelul prinţesei de Sachsen-Meiningen, care-i fusese studentă. Între timp, Universitatea se mută şi ea într-un castel, pe celălalt mal al Dunării, unde Heidegger vine din cînd în cînd şi citeşte unei mîini de studenţi fragmente din lucrările sale. La începutul lui 1945, Freiburgul cade în „zona de ocupaţie franceză“, iar în urma unor intrigi şi denunţuri pe care o parte dintre colegii lui Heidegger le pun la cale, ocupantul francez demarează o anchetă la adresa acestuia. „Cauza“ va fi judecată la Paris şi Heidegger, înlăturat definitiv de la catedră, se retrage la cabana de la Todtnauberg. Walter Biemel citează, în scrisoarea către Dragomir, o propoziţie din rîndurile pe care Heidegger i le scrisese nu de mult la Louvain: Ich denke gern an die Zeit unserer gemeinsamen Versuche zurück. Es war ein Teil jenes unsichtbaren Deutschlands, das die Welt wohl nie erfahren wird. („Mă întorc bucuros cu gîndul la vremea străduinţelor noastre comune. A fost o parte a acelei Germanii nevăzute, de care lumea nu va afla desigur niciodată.“)



Drumurile se închid



Drumul către încheierea doctoratului cu Heidegger fiind definitiv închis, Dragomir se dedă o vreme preocupărilor filozofice pe care contextul autohton i le poate prilejui. Noica tocmai îşi „deschisese“ o „şcoală de înţelepciune“ la Andronache (pădurea care începea la periferia cartierului Colentina) şi îl invită să facă, în prezenţa lui Mircea Vulcănescu şi a lui, cîteva expuneri despre Hegel. Din aceeaşi perioadă datează un eseu al lui Dragomir despre oglindă, cu notele şi observaţiile lui Vulcănescu pe un exemplar dactilografiat. Stranie este scrisoarea trimisă lui Heidegger la începutul lui 1947 (s-a păstrat ciorna ei), pesemne în urma imboldului pe care i-l dă Biemel în scrisoarea amintită şi a asigurărilor că Heidegger îşi aminteşte perfect de el, interesîndu-se cînd şi cînd de soarta lui. Stranie, pentru că Dragomir îi spune aici lui Heidegger că lucrează (şi îi dă detalii), la o teză de doctorat despre Platon (?!) — dar cu cine? — şi care poartă titlul Über das Verhältnis von Anschauen und Dialektik bei Plato („Despre relaţia dintre privirea intuitivă şi dialectică la Platon“). Heidegger îi răspunde pe 7 mai 1947, dîndu-i cîteva indicaţii şi repere privitoare la temă (nici o întrebare despre lucrarea de doctorat hegeliană!) şi bucurîndu-se că Dragomir poate lucra. Îl anunţă că el nu mai e la Universitate, că nu ştie dacă va mai putea publica vreodată şi că cei doi fii ai săi sînt prizonieri în Rusia. Scrisoarea este însoţită de o fotografie a lui Heidegger şi are pe spate următoarea dedicaţie: Für Alexander Dragomir zur Erinnerung an seine Studienzeit in Freiburg im Breisgau, Martin Heidegger, „Lui Alexandru Dragomir în amintirea perioadei sale de studii la Freiburg, Martin Heidegger“.

Scrisoarea lui Heidegger din mai 1947 şi fotografia care o însoţeşte reprezintă ultima „piesă“ din dosarul Heidegger-Dragomir. „Timpul îşi ieşise din matcă“ şi cei doi vor face parte de acum din lumi care, pînă la moartea lui Heidegger, în 1976, nu se vor mai întîlni niciodată. Imperativele noii istorii în care Dragomir intrase îi cereau acestuia să uite „perioada de studii de la Freiburg“ şi, pe cît posibil, să se dezică de ea. În curriculum-ul său, ea va fi neîndoielnic povara cel mai greu de dus, păcatul capital care va fi spălat prin adoptarea succesivă a unor ipostaze profesionale cît mai îndepărtate de vocaţia filozofică a începutului. Oficial, toată viaţa lui ulterioară va fi o preocupare de „a şterge urmele“ şi, de aceea, un neîntrerupt travesti profesional. Dragomir va fi rînd pe rînd, vreme de 31 de ani, ucenic sudor, funcţionar la serviciul vînzări, corector, stilizator, redactor, merceolog, economist. În primii 13 ani de după război a trebuit să-şi schimbe de şapte ori serviciul. La fiecare revizuire a „dosarului personal“ la cadre i se „desfăcea contractul de muncă“. Aşa se face că din „ucenic sudor la atelierul Tilcam din strada Pantelimon 70“ ajunge funcţionar la „Ancora Română“, apoi sudor la „Industria Sîrmei“ din Cîmpia Turzii. Aşa se face că din „şef serviciu vînzări la Metarc“, apoi corector la Editura Tehnică, „redactor literar la Editura Energetică“(?!) şi, în sfîrşit, ca o încununare, „redactor principal“ la Editura Politică la departamentul „Dicţionarul Enciclopedic“ (din 1956 pînă în 1958) ajunge „şef de birou la serviciul aprovizionare“ la Hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz. Ultimii 15 ani de muncă, pînă la pensionarea în 1976, îi va petrece ca economist la „ISCE Exportlemn“, bătînd lumea alături de directorul său (a ajuns pînă şi în Nigeria!) care, trebuind să încheie contracte de vînzare de lemn cu parteneri străini, nu se putea lipsi de engleza, germana, franceza, italiana şi rusa lui Dragomir.

Cert este că, din 1948, Dragomir a ştiut că în România filozofia nu va mai putea scoate capul în lume. Iar în ce îl priveşte, înţelesese că, în această lume a filozofiei interzise, el intra purtînd pecetea studiilor făcute în Germania lui Hitler. Anii de la Freiburg, petrecuţi în preajma lui Heidegger şi care într-o viaţă normală l-ar fi propulsat într-o strălucită carieră universitară, devin dintr-o dată o pacoste. Pentru că tot ce ar trimite la acest trecut se cuvine suprimat, nimic nu mai trebuie de-acum, oficial, să-l lege pe Dragomir de filozofie. Şi în chip exterior, am văzut, exact aşa s-a şi întîmplat.



Intrarea

în subterană



ar ce lucru ciudat! O vocaţie autentică nu poate fi lichidată peste noapte, la simpla bătaie din palme a istoriei. În plus, un filozof poate beneficia de şansa discreţiei care însoţeşte vocaţia gîndirii. Spre deosebire de un pianist, care este anihilat dacă i se iau pianul şi sala de concert, un filozof poate foarte bine să gîndească fără să publice, mulţumindu-se să rămînă o viaţă în preajma cărţilor esenţiale ale filozofiei şi putînd foarte bine să-şi limiteze nevoile la cîteva caiete de scris şi la un creion. Izgonită din lume, ameninţată, hăitută, batjocorită, nu putea oare filozofia să redevină „comerţ cu morţii“ (aşa cum îi plăcea lui Zenon să spună atunci cînd era întrebat cu ce-şi ocupă timpul) şi să se retragă în intimitatea esenţei ei? Alungată în incomunicabil, nu putea ea oare să devină o preocupare secretă, lucru care, departe de a o împuţina şi vlăgui, nu făcea decît să-i răsfeţe mai bine esenţa, nebunia şi orgoliile? Aşa se face că ceea ce ar fi putut foarte bine să devină un dezastru avea să se transforme, în cazul lui Alexandru Dragomir, într-una dintre cele mai fascinante aventuri ale filozofiei din istoria culturii române: filozofia ca gîndire solitară pură, ca solilocviu infinit, ca bucurie de a gîndi pentru tine tot ce te înconjoară. Pentru aceasta, Dragomir a trebuit să îndeplinească o singură condiţie: să facă din clandestinitatea culturală o profesiune de credinţă. Condiţia aceasta a îndeplinit-o atît de bine încît, iată, vreme de 55 de ani nu s-a ştiut în mod public nimic despre el.

Cînd scriu, astăzi, pentru prima oară despre Alexandru Dragomir, sînt înclinat să-l explic ca produs al unui microclimat al istoriei, ca pe o aberaţie culturală, ca pe o „rătăcire“, ca pe o abatere de la matca în care se aşază cultura în epoci şi în lumi normale. Ajuns în l831 în insulele Galapagos, Darwin este confruntat, din cauza condiţiilor excepţionale care se creaseră şi se păstraseră acolo, cu specii care nu mai existau în altă parte pe glob. Darwin dăduse, în Galapagos, peste o enclavă biologică. Or, în lumile totalitare, atunci cînd spiritul nu acceptă regulile pe care i le dictează meteorologia noii istorii, iau naştere adevărate microclimate culturale, insule Galapagos ale spiritului care contrazic flagrant speciile şi specimenele din macrotopul culturii oficiale. Intrînd într-un lung exil, spiritul este obligat să găsească forme stranii de funcţionare prin care, pe măsură ce îşi păstrează libertatea, el reuşeşte totodată să se ferească de intemperiile istoriei. De fapt, el se îngroapă, intră în tranşee, dispare de la suprafaţa publică a culturii unde nu e loc decît pentru spectacolul unei ideologii cu care nici o negociere nu e cu putinţă.

Însă această operaţie de repliere comportă un risc: cine îi garantează celui care s-a ascuns atît de bine într-un cotlon al istoriei că spiritul lui va ieşi cîndva la lumină, că va fi recuperat şi că, despre el, se va putea spune ceea ce Hamlet spune despre spectrul tatălui său: „Bine ai lucrat, cîrtiţă bravă“? Cine îl va feri de primejdia ca el să dispară neştiut, îngropat de viu cu opera aceea zămislită în taină, de care nimeni nu a apucat să afle niciodată nimic? Ieşirea din clandestinitatea asumată a culturii nu se face decît prin şansă sau prin existenţa unui Dumnezeu care iubeşte cultura.



Întîlnirea de pe strada Arcului



Pe Dragomir l-am cunoscut în 1976 la el acasă. Cu ceva vreme în urmă, Noica îi dăduse cartea mea despre tragic, „o fenomenologie a limitei şi depăşirii“, care tocmai apăruse la Editura Univers. Bănuiesc că voia să îi arate ce se mai petrece prin „lumea filozofică“ de la noi şi, poate, să se mîndrească cu una dintre isprăvile „copiilor“ lui. „Dinule, Dinule — ne-a povestit mai tîrziu Sănduc Dragomir că îi spunea lui Noica —, vezi să nu-i bagi şi p-ăştia la zdup cum i-ai băgat şi pe ceilalţi!“ (Dragomir se referea la cei care făcuseră parte din „lotul Noica“ la sfîrşitul anilor ’50.) În orice caz, cartea a luat-o, atras pesemne şi de îndrăzneala de a vedea pe copertă cuvîntul (plin, pentru el, de conotaţii nostalgice) de „fenomenologie“, într-un context cultural oficializat ca „marxist“. Noica m-a anunţat într-o bună zi că vom merge „la Sănduc Dragomir“: „Gabi dragă, este un elev al lui Heidegger, tocmai a ieşit la pensie şi vrea să se reapuce serios de filozofie, a tot citit în anii ăştia, dar mai mult pe apucate, o face pentru plăcerea lui, n-are nici un gînd anume. O vreme, după ce am ieşit de la închisoare, n-a vrut să mă vadă, fie pentru că se temea, fie pentru că era supărat pe mine din cauza morţii lui Mihai Rădulescu. I-am cerut, printr-un prieten comun, să-mi împrumute ediţia Diels-Kranz a Presocraticilor — era singurul care o avea, o adusese cu el din Germania — şi mi-a trimis vorbă să nu-l caut. Între timp s-a îmblînzit, îi mai duc cărţi şi, nu-ţi ascund, îi dau din cînd în cînd la citit cîte un capitol din ce scriu, pentru că, fiind rău în judecăţile lui, îmi este foarte util. Ţi-a citit de altfel cartea şi are lucruri să-ţi spună.“

Am ajuns la el într-o după-amiază de iarnă, pe la ora 6. Locuia pe strada Arcului, la numărul 3, într-un bloc vechi de prin anii ’30, de şapte etaje. Este chiar casa care deschide strada pe mîna stîngă, un rînd de apartamente dînd de aceea spre Vasile Lascăr. De la garsoniera în care stătea la etajul VI — care cîndva ţinuse de apartamentul, vîndut între timp, al mamei sale — se vedeau străduţele care leagă Vasile Lascăr de Piaţa Rosetti şi de spatele hotelului Intercontinental: Italiană, Caragiale, Batiştei, Dianei... Blocul s-a resimţit serios la cutremurul din 1977 şi, pentru că n-a fost consolidat niciodată, ambele faţade poartă şi astăzi de-a curmezişul, în tencuiala murdară, cicatricele întîmplării de atunci. Fiind un bloc de pensionari, soarta lui s-a înrăutăţit treptat. Liftul de două persoane, cu eternul carton murdar pus în locul geamului spart, se tîra cu greu de la un etaj la altul şi cam o dată pe lună se strica. Centrala termică, teribil de veche, cădea în pană uneori în plină iarnă şi locatarii se împrăştiau o vreme care pe unde puteau. Pubelele stăteau uneori în casa scării chiar lîngă uşa liftului şi, pînă cînd ajungea jos, liftul, trebuia să-ţi ţii respiraţia sau să stai cu o batistă la nas. Lucrurile astea le-am văzut treptat, pe parcursul sutelor de vizite pe care le-am făcut, de-a lungul anilor, în strada Arcului 3, ca şi cum carcasa de beton se degrada, se urîţea, îmbătrînea, o dată cu împuţinarea discretă şi fatală a ilustrului ei locatar.

Însă atunci, în 1976, nu era încă nimic din toate astea. Dragomir, care tocmai împlinise 60 de ani, ne-a primit, pe Noica şi pe mine, în minuscula lui garsonieră cu o dezinvoltură specifică oamenilor al căror centru de greutate nu se află niciodată în afara lor. Toţi aceşti „oameni mari“ pe care i-am cunoscut, începînd cu Noica şi Cioran şi terminînd cu Dragomir, nu dădeau doi bani pe confortul lor exterior. Toate isprăvile prin care fusese mutată din loc cultura unei ţări sau a unei epoci luaseră naştere îndeobşte pe o masă oarecare (dacă nu pe o tăblie sprijinită pe genunchi), pe caiete cu hîrtie proastă, mîzgălite cu pixuri amărîte şi creioane prost ascuţite. I-am văzut pe unii trăind aproape în mizerie (pe Noica la Păltiniş sau pe Ţuţea în garsoniera din spatele Cişmigiului) şi nici unul dintre ei nu a depăşit vreodată o minimă decenţă a locuirii (Cioran în mansarda sa din rue de l’Odéon sau Heidegger în cabana de la Todtnauberg, al cărei interior l-am spionat cameră cu cameră, în vara lui 2003, profitînd de obloanele deschise şi, bineînţeles, de absenţa proprietarului). Indiferent de faptul că trecuseră sau nu prin închisoare, cu toţii aveau o anumită uşurinţă de a se acomoda la puţin şi sărac, niciodată această capacitate nevenind din „cloşardizare“, neglijenţă sau îngălare, ci pur şi simplu din putinţa de a se desprinde de lumea confortului în numele unor valori şi al unor exigenţe care îi acaparau total şi care, în ordinea existenţei, se aflau oricum, din capul locului, foarte departe în raport cu ce înseamnă „viaţa obişnuită“. Ciudat este că toţi aceşti oameni erau, în felul lor, eleganţi, lucru care într-o mare măsură provenea desigur din prestanţa lor spirituală şi din apartenenţa la acea categorie umană pe care cel mai bine o defineşte, dincolo de obîrşii, averi şi epoci istorice, cuvîntul „aristocrat“.

Sănduc Dragomir era un astfel de aristocrat care ne primise într-o cameră de 16 mp — dormitor, birou şi living deopotrivă. Lipit de peretele din faţa uşii, se afla un pat mare. La capul lui, o măsuţă-noptieră şi, în continuare, prelungindu-se pe peretele din stînga uşii, o canapea îngustă pe care puteau sta două persoane. În mijlocul camerei, lipit de picioarele patului, un uriaş fotoliu desfundat, acoperit cu o cuvertură. Sub geam, o masă de lucru, extrem de mică, cu un fotoliu în dreptul ei. Pe peretele din dreapta uşii, biblioteca, cu nu mai mult de o sută-două de cărţi, mai toate de filozofie: Hegel (ediţia Glockner), Platon în „Belles Lettres“, un Aristotel bilingv şi monografia lui Jäger, o ediţie masivă în latineşte a Summei lui Toma d’Aquino, Chamberlain, Die Grundlagen des XIXen Jahrhunderts, o ediţie franceză în patru volume a Jurnalului lui Kierkegaard, Presocraticii în ediţia Diels-Kranz, Leibniz, Jurnalul fraţilor Goncourt, cîteva dicţionare şi altele.

Omul era slab, mărunt de statură, cu un cap mic şi pielea pergamentoasă. Avea mîini fine, pe care şi le trecea pe rînd prin părul mereu rebel, din cauza vîrtejului pe care acesta îl făcea chiar deasupra frunţii. Impresionantă era privirea: cu inflexiuni metalice şi cu aparenţa de extremă duritate, mai ales atunci cînd Dragomir vorbea pe firul unei demonstraţii, concentrîndu-se şi uitîndu-se oarecum înlăuntrul său, contaminat de severitatea însăşi a gîndului pe care îl desfăşura. Niciodată pînă atunci nu văzusem în ochii cuiva, oglindindu-se cu atîta precizie, înlănţuirea paşilor mărunţi din care pare că se alcătuieşte gîndirea. Privirea lui Dragomir, întoarsă în interior, prelua, lăsînd apoi să se vadă înafară, mersul acela halucinat pe culoarele nevăzute ale minţii. Pentru că se transmitea prin ochi, pentru că devenea vizibilă, gîndirea lui avea ceva neliniştitor şi sălbatic. Dragomir semăna teribil cu un „animal care gîndeşte“, cu un şarpe sau cu o felină gînditoare. Senzaţia aceasta dispărea cu desăvîrşire şi privirea i se îmblînzea brusc cînd ieşea din lumea raţionamentului său, cel mai adesea „deconstruindu-l“ cu o glumă sau spunînd că ceea ce construise el era la îndemîna oricui este dispus să se concentreze — aşa cum tocmai o făcuse el — pe direcţia (unică) a gîndului.



O lecţie de gîndire



Bineînţeles că, în ora care a urmat, mi-a făcut cartea praf, demontînd-o din temelie, adică pornind de la însăşi definiţia peratologiei („teoria limitei considerate în raportul ei cu conştiinţa“) pe care înălţasem, plin de o mîndrie filozofică juvenilă, întreaga mea teorie despre tragic. Îmi amintesc şi acum că discuţia a început de la faptul că nici „limita“, nici „conştiinţa“ nu fuseseră definite cum trebuie în cartea mea, drept care pe parcursul textului, îmi reproşa Dragomir, le foloseam indistinct, după cum îmi dicta contextul. „Conştiinţa“, de pildă, era folosită cînd în accepţiunea ei pascalian-kierkegaardiană, adică individual-suferitoare, cînd kantian, ca proprietate a speciei umane („conştiinţa în genere“), cînd hegelian (conştiinţa istorică a unei epoci). Eroul meu tragic era, în consecinţă, cînd Werther (sau Hamlet), cînd reprezentantul nedefinit al omului (muritor prin esenţa lui), cînd Nicolae Bălcescu sau Goetz von Berlichingen. În mod corespunzător, „limita“ era cînd limita interioară a eroului, cînd corporalitatea ca finitudine („natura“), cînd un hotar al istoriei. Dragomir mi-a luat apoi la scărmănat o propoziţie de care, ţin minte, cel puţin în context, fusesem foarte mîndru cînd o scrisesem: „Gradul maxim de dificultate în depăşirea limitei devine, la limită, o limită principial nedepăşibilă“. „Ce înţelegi aici prin «dificultate»?, m-a întrebat Dragomir. Piedică, stavilă, condiţie? În fraza de dinainte vorbeşti de «posibilitatea depăşirii» şi atunci, una peste alta, rezultă că sîntem în zona lui «e greu, maică, e tare greu, ba uneori e chiar imposibil». De fapt, limita însăşi nu are «calitatea de a fi depăşibilă», adică mai uşor sau mai greu depăşibilă şi — la limită — de nedepăşit. «Greu» sau «dificil» vine numai din om şi este deosebit de la un om la altul.“ Am protestat, spunînd că „limita“ este la mine „transcendentală“, că aşadar nu e considerată decît în cîmpul conştiinţei şi că, în „peratologia“ mea cu valenţe tragice, nu există o limită „în sine“. M-a atacat atunci din alt punct, spunîndu-mi că nu disting între „conştiinţa de sine a limitei“ şi „conştiinţa de sine a limitării“ şi că, în general, practic „o tehnică a amalgamului“ — „Lucrul cel mai periculos în filozofie! Amesteci de pildă tragicul grec cu cel modern, transferînd în mod nepermis categorii ale filozofiei moderne în universul elin.“ Concluzia era că una peste alta e bine dar, dacă e vorba de „gîndire“, aş mai avea cîte ceva de învăţat.

Ne-am despărţit — Noica a mai rămas — şi am plecat cu convingerea că „bătrînii“ puseseră la cale un complot care, neîndoielnic, făcea parte din „programul paideic“ al lui Noica: Dragomir fusese „duşul rece“ care trebuia să-mi fie administrat în chip preventiv pentru ca debutul cu cartea despre tragic să nu mi se urce la cap. Pe drum, bombănind întruna, am răsucit pe toate părţile obiecţiile lui Dragomir. Apoi noaptea, înainte de a adormi, m-am tot întrebat ce o fi însemnînd că mai am cîte ceva de învăţat în privinţa lui „a gîndi“.

Aceste pagini reprezintă prima parte a prefeţei la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Partea a doua a prefeţei relatează întîlnirea lui cu elevii lui Noica, după 1985 şi prelegerile private pe care acesta le-a ţinut. Crase banalităţi metafizice, care va apărea în luna februarie a acestui an, strînge laolaltă prelegerile păstrate din perioada 1985-2000. Alexandru Dragomir a murit în anul 2002.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara