Antonis Georgiou, laureat al Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2016

Născut în 1969 la Limasol, a urmat studii juridice la Moscova şi practică avocatura în Cipru. În paralel este interesat de literatură, afirmându-se ca prozator şi dramaturg. Membru al comitetului de redacţie al revistei „Anef” (fondată şi condusă de poeta Dina Katsouri). A debutat în urmă cu 10 ani, concomitent cu o plachetă poetică şi o culegere de povestiri, Dulce bloody life, încununată cu Premiul de Stat pentru proză scurtă. A publicat de atunci mai multe volume de povestiri şi piese de teatru (incluse deja în repertoriul scenei naţionale cipriote). Album cu povestiri, publicat în 2014 la editura ateniană „To Rodakio”, a primit în Cipru Premiul de Stat pentru Roman şi, în 2016, Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Adaptată pentru scenă şi jucată deja în 2016, cartea, un „post-novel”, este o naraţie polifonică, din care răzbat voci din întregul spectru social al Ciprului de azi, cu inerente reverberaţii în istoria insulei.

unul pleaca, altul vine [...], un frate al bunicii mele, Spyris, când a murit nevastă-sa şi-a rămas singur iar copiii lui au aranjat să vină o femeie din Thailanda să-l îngrijească, se pare că cei doi se-nţelegeau bine, nu pur şi simplu bine, ci chiar foarte bine! Spyris fusese un bărbat chipeş în tinereţe şi se ţinea încă bine, iar în ziua când i-a anunţat pe-ai lui că se va-nsura cu fetişcana, s-au repezit cu toţii asupra lui, mai ales fata cea mică, ea îşi adora părintele, iar el avea o slăbiciune aparte pentru ea, „ce-o să zică lumea?” şi „asta vrea să-i mănânce banii! ”, care bani? care avere? puţinii gologani pe care-i avusese îi împărţise deja, trăia din pensie, n-a vrut s-audă nimic şi se pregătea de nuntă, când însă într-o zi fiică-sa l-a luat la rost, „ai înnebunit de-a binelea, ne-ai făcut de râsul lumii, nici măcar la nepoţii tăi nu te-ai gândit c-o să le fie ruşine să mai umble prin sat?!”, gata, s-a hotărât şi şi-a luat lumea-n cap, a plecat în Thailanda, s-a-nsurat şi-a trăit acolo mulţi ani fără să mai vină vreodată înapoi, să nu mai deranjeze pe nimeni, să nu se mai ruşineze nimeni din cauza lui; acolo a murit; nevastă-sa le-a telefonat atunci copiilor dacă vor ca rămăşiţele părintelui lor să fie trimise în Cipru, altminteri îl vor incinera acolo, după obiceiul lor, ei i-au răspuns să-l incinereze, nu ştiu dacă au făcut asta din înverşunare, de amărăciune sau gelozie sau dacă pur şi simplu simţeau că aparţinea deja noii lui ţări şi acelei femei care stătuse lângă el şi se aflase până la sfârşit la căpătâiul lui şi i-a închis ochii, l-a incinerat şi cenuşa lui a fost împrăştiată undeva acolo în Thailanda; numai bunica n-a vrut să accepte asta în ruptul capului şi-şi aminteşte când şi când de fratele ei
„da’ cum să-l ardă pe bietu’ frate-meu?”
«toate astea, înmormântări şi alde de-astea, sunt născociri ale popilor, a spus-o chiar şi Marx, „opiumul popoarelor”»,
„Kostakis mamă, nu vorbi aşa, trebuia să-l fi adus înapoi şi să-l îngropăm creştineşte, nu să-l ardă, măiculiţa mea, pe frăţiorul meu, cum să-l ardă? I-or fi făcut acolo unde s-a prăpădit vreo slujbă, vreo pomenire?”
„faci tu parastas, bunico, îl pomeneşti tu, tot aia e!”
„da, da’ şi acolo, departe, unde şi-a dat sufletul, să nu-i facă nimeni? Voi, copiii mei, n-o să-mi faceţi parastas când o să mor? N-o să mă pomeniţi deloc?”
„n-o să mă pomeneşti când o să mor, băiete?” mi-aduc aminte că mi-a spus într-o seară bunică-mea Maroullou, ea m-a crescut, am stat în casa ei până la zece ani, în fiecare zi după şcoală la bunica mă duceam, taică-meu şi maică-mea lucrau până târziu, ajunsesem să am camera mea în casa bunicii, rămâneam uneori la ea şi peste noapte să dorm şi apoi, când s-a prăpădit bunicul, dormeam la ea aproape în fiecare seară, până acum câţiva ani, când l-a urmat şi ea; într-o seară se-ntoarce spre mine şi-mi zice: „fiule, n-o să mă pomeneşti dacă mor; ia zi, Konstantine mamă, chiar n-o să mă pomeneşti deloc, puişor?”, „bunico, nu mai vorbi aşa, nu mai vorbi aşa, tu n-o să mori”, îi ziceam eu şi-ncepeam să plâng, „nu plânge, băieţaş, aşa le-a lăsat Creatorul meu, toţi o să murim odată şi-odată, tu să mă pomeneşti, dragule”, eu, cum o auzeam, mă porneam şi mai tare pe plâns, un plâns tânguitor, nu puteam să mă opresc, m-apucase criza, s-a pierdut de tot biata de ea, nu mai ştia cum să mă potolească, „bine, bine, n-o să mor”, mi-a zis, „taci, taci odată, nu mai plânge, ţi-am spus doar, îţi promit, eu n-o să mor niciodată!”, doar aşa m-am liniştit, cu promisiunea ei, şi-am adormit, „n-o să mor”, aşa mi-a spus, iar eu, necopt cum eram, am crezut-o un album cu povestiri ... l-au logodit pe fratele lui la un an după ce s-a prăpădit bunica, la începutul lui 2010, au luat flori, dulciuri, un inel şi s-au dus acasă la viitoarea mireasă, el, mama, sora, vărul şi fireşte şi mirele, a fost cam descumpănitor la început, dar cuscrii i-au primit bine, au plecat de-acolo târziu, pe la miezul nopţii, nu toţi, fratele lui a rămas acolo, aşa cum se obişnuieşte, va sta în casa socrilor cu soţia până când îşi vor înjgheba propria casă, ciudat obicei, el însuşi, dac-ar trebui să-l urmeze, n-ar face-o, chiar dacă ştie că nu va fi nevoie niciodată să hotărască aşa ceva; în câteva luni normal vor avea logodna, apoi nunta, în continuare botezul, „nu asta e în firea omului?”, cum îi spunea uneori bunica; bucurii dar şi multă alergătură şi o groază de fotografii, o mulţime de fotografii noi; la asta desigur s-o fi gândit şi maică-sa; pe care a găsit-o într-o zi în salon cercetând pierdută cu firea o cutie, „vino să m-ajuţi !”, „da’ ce-i?” a-ntrebat-o, era un digital photo frame DPF 7901, 7’’ , ba chiar unul new design, i-a spus că se dusese să cumpere albume noi ca să le aranjeze pe cele vechi, să aşeze şi unele fotografii răzleţe pe care le avea împrăştiate icicolo, dar mai mult ca să „existe”, dacă e nevoie, „îndeosebi acum cu pregătirile pentru nuntă”, vânzătoarea, una mică şi simpatică, i-a spus „să uite” albumele, acum există computere, cd-rom şi, dacă vrea, există şi aceste casete electronice pentru fotografii; „ştii că poţi să pui şi până la o sută de fotografii, nu o sută, ci mult mai multe”, a-ncercat să-i explice cum fotografiile „se schimbă singure, adică apar una după alta”, nu părea să priceapă ce-i spunea exact, dar se pare că o încânta perspectiva asta a derulării fotografiilor! Ar fi avut însă nevoie de ajutorul lui, „mi-a mai spus că, dacă vreau, pot să pun şi fotografii vechi, dar mai întâi trebuie să faci tu nu ştiu ce la computerul tău...”, „trebuie să treacă prin scanner”, „da, aşa mi-a spus! în fine, toate le ştii! Eu vreau să mi le faci tu cum ştii şi să mi le pui la un loc şi fotografii vechi şi de-alea noi, vreau să fie aşa toate împreună amestecate, aşa cum le avem în albumele noastre!”
într-o zi am strâns toate albumele pe care le păstra maică-mea în dulap, albume vechi, din cele mari cu scoarţe tari, unele multicolore şi cu flori pe ele, altele cu peisaje din Cipru sau cu perechi îmbrăţişate, erau şi unele mai mici care ni se dădeau gratis, „bonus” la fiecare nouă „developare de film”, pe-atunci aşa se obişnuia, acum foarte puţini îşi mai tipăresc fotografiile, rămân pe cd sau în computer, le uităm acolo, pe când albumele acelea le deschideai şi-ţi apăreau în faţă imagini amestecate de la logodne, nunţi, botezuri, aniversări de zile de naştere, sărbători
uneori până şi despărţiri erau acolo! ca-ntr-un album al mamei mele, unde era o fotografie a unei perechi care la moment dat se despărţise şi într-o zi când soţia părăsită a venit în vizită şi şi a văzut poza, a luat foarfeca şi l-a tăiat pe fostul soţ, în poză rămânând singură cu umărul întors spre golul unde odată se afla bărbatul ei
fotografii „personale”, din cele de calitate, atent prelucrate, sau făcute în studio, fetele cu degetul la obraz sau cu mâna la bărbie, bărbaţii în uniformă militară sau cu costum şi cravată, dar şi fotografii de familie, cu bunici, bunice, părinţi, copii, mulţi copii, dat fiind că albumele oglindeau o viaţă întreagă şi uneori mai mult, din moment ce erau acolo şi strămoşii şi urmaşii fiecăruia dintre noi, vedeai copiii dintr-o fotografie cum apar mai încolo adulţi, la rândul lor cu copii, tineri care priveau cu îndrăzneală aparatul de fotografiat iar un pic mai încolo, îi vedeai obosiţi şi copleşiţi de prezentul lor şi, aşa cum mama înghesuia şi ea fotografii noi între cele mai vechi, vedeai pe unii de la o pagină la alta, de la o fotografie la alta cum se înalţă, cum pun kilograme pe ei, cum îşi pierd părul sau strălucirea feţei; ai văzut fetele din pagina anterioară? în dreapta, cea cu tocuri, e maică-mea, abia renunţase la hainele de doliu după bunic şi înainte de a se-mbrăca în negru după bunica, ce va muri şi ea peste puţin, ea nu ştia pe-atunci, iată-le, ieşiseră la plimbare la hora satului, au văzut fotograful şi s-au gândit să-şi imortalizeze tinereţea şi tot ce aceasta înseamnă întotdeauna, vise, entuziasm, teamă, aşteptări; maică-mea, fetele acestea s-au împovărat mai târziu de ani, de întâmplări, s-au încărcat de viaţă şi albumele lor s-au umplut de atâtea alte fotografii, ale lor şi ale oamenilor cu care s-au intersectat de-a lungul vieţii, unii au venit şi au rămas, alţii, doar în trecere, sunt acum doar nişte fotografii disparate ici şi colo, atât de ciudat se-amestecă în aceste albume vechi oameni, vârste, epoci şi locuri ca într-un ghem
dar şi viaţa noastră, până la urmă, ce este altceva decât un astfel de ghem de întâmplări? De care uneori ne amintim şi pe care le povestim, le scriem, le punem şi un titlu, Un album cu povestiri şi devin ca o istorie, istoria fiecăruia dintre noi sau istoria noastră a tuturor; ce altceva este viaţa noastră decât un album cu povestiri?

Prezentare si traducere de Elena Lazăr