Ana Blandiana, Orologiul fără ore,
Editura Humanitas, Bucureşti,
2016, 119 pag.
Cu volumul recent, Orologiul
fără ore, Ana Blandiana
revine în atenţia
cititorilor săi ca poetă,
după ce, în anii din urmă,
le-a câştigat interesul
fie ca prozatoare, fie ca
autoare de eseuri sau de intervenţ
ii publicistice axate,
acestea, pe chestiuni preocupante
ale zilei.
Revine deci la poezie cu un volum
al cărui titlu trimite la marea sa temă,
aceea a „timpului gol”. Formularea
(„timpul gol”) îi aparţine lui Nicolae
Manolescu (v. cronica din România
literară, nr. 41/2016), cel care i-a
prefaţat Anei Blandiana debutul
editorial, în 1964, şi care i-a urmărit
poetei evoluţia, putem spune, carte
după carte. În cea de acum criticul
constată recurenţa „timpului gol”,
cum spuneam, a ineluctabilei curgeri
temporale producătoare, în reprezentările
poetei, de viziuni care mereu neliniştesc.
Este într-adevăr mereu nelinişte în
reflecţiile poetei despre trecut-prezentviitor,
sunt mereu descumpăniri,
îndoială şi temeri: „După viitor va
veni/ Mai mult ca viitorul/ Şi, după
aceea, ameninţător, / Un alt viitor/
Pe care, de groază, / Nimeni nu şi-l
imaginează / Ca şi cum nu ar crede
/ Că poate fi.// Doar acest moment,/
În care cazi/ Erodat de secunde, /
Există în acelaşi timp urgent / Cu mai
mult ca prezentul, / În mijlocul căruia
se ascunde / Abisul altui prezent...”
(Timpuri).
Primul vers al primului poem din
Orologiul fără ore sună astfel: „Scriu
cu alb pe alb”. Acest „alb pe alb”
ce vrea să însemne? Anulare de sine,
golire de sensuri, nimic aşternut peste
nimic? Dimpotrivă, pentru cine
ştie însă că albul însumează toate
culorile. Tot astfel şi scrisul poetei
va strânge laolaltă trăiri, emoţii,
afecte, materia unei cărţi care o
plasează azi la mari depărtări de ceea
ce era jubilaţie şi joc în poezia ei de
altădată.
Îşi asumă acum riscul de a nu
folosi „litere cu sclipici”, cu toate
îndemnurile care i se aduc să le
folosească.Este doritoare ,înainte de
orice ,să evite convenţionalul. Nu
vrea să scrie, altfel zicând, pentru
a-i procura neapărat satisfacţii, plăcere
celui care o citeşte. „Mă încăpăţânez
/ Să scriu alb pe alb / Deşi mi se spune
/ Să folosesc cel puţin / Litere cu
sclipici. / Când desenez ramuri de
măslin / Sau fapte bune / Plictisitoare”
(Alb pe alb).
Percepem în poeme un dialog, o
confruntare mai bine zis, poeta se
adresează cuiva. Dar cui? Interoghează,
primeşte răspunsuri, revine cu replici
şi întrebarea este cine vorbeşte cu
cine? Înţelegem fireşte că despre un
dialog cu fiinţa interioară este vorba,
poeta convorbeşte cu sine şi preocuparea
ei de prim-ordin este tocmai aceea
de a nu-şi pierde identitatea spirituală,
de a rămâne ea însăşi cu orice preţ:
„Nu mă înlocui / Nu pune în locul
meu / Altă fiinţă / Pe care s-o consideri
tot eu / Şi-n zadar / S-o laşi să îmbrace
cuvintele mele” (Din oglinzi). Deplânge
disiparea omenescului, fragmentarea
vieţii, destrămările, fărâmiţările care
sunt totuşi cu neputinţă de oprit.
Întreg este doar Unul, Stăpânul A
Toate, cum se spunea odinioară :
„Numai fragmente, fărâme, cioburi,
nisip, / Neputând să se lege,/Să se
închege, / Bărbaţi şi femei,/ Singurătăţi
neîntrege /Care se reproduc atât
de ades,/ Spre deosebire de tine, /
Stăpâne,/ Cel rămas unic şi solitar”
(Unu).
Din loc în loc răzbat trimiteri
sarcastice la realităţile lumii curente,
ale satelor golite de locuitorii plecaţi
să culeagă căpşuni în Spania, sau ale
poeţilor ai căror „îngeri de buzunar”
cad „când vor să-şi scoată batista”.
Sunt mici alunecări în alte registre
din atmosfera de tensionări dramatice
care domină cartea.
O carte nouă de poezii a Anei
Blandiana. Desigur, un eveniment.
