Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Pagini de jurnal:
"Alartăieri am împlinit treizeci de ani" de Ilie Constantin


Vineri, 3 ianuarie 1969

Am intrat mai puţin solemn în noul an ; altădată făceam mare caz de clipa când vremea sare / de pe-o roată pe alta, arbitrar... Am răsfoit destul de distrat presa, inclusiv pe cea literară; aproape că n-am deschis televizorul, aşa că şi semnalizările insistente despre schimbarea anului au rămas depărtate. Chiar şi Revelionul, aşa cum l-am petrecut, a fost un aranjament de ultimă oră.

Simptomatică îmi pare absenţa din locuinţa noastră a noului calendar pe perete, a agendelor, a almanahurilor. Dar parcă toată lumea a fost mai moderată de aceste sărbători, urarea "La mulţi ani!" se aude mai discret. E o simplă impresie, poate că mă înşel. Şi totuşi cadrul meteorologic a favorizat sărbătoarea printr-o magnifică ninsoare de două zile. Între timp, peisajul de basm nordic s-a modificat în mod dâmboviţean : viscoleşte, circulaţia e anevoioasă, aluneci penibil pe trotuarele prost curăţate.



Duminică, 5 ianuarie

Nu cred că bărbia mea e "slabă", cum l-am auzit spunând despre a sa proprie pe Modest Morariu. El poartă cioc gen Napoleon III, care-i echilibrează faţa. Chestia asta l-am auzit spunând-o pe când eu lucram la redacţia de scenarii a Cinematografiei. La micul bufet de la etajul şapte al Casei Scânteii (corpul central, intrarea din dreapta), ne vedeam aproape zilnic " el lucra la editura Meridiane ; am scos şi o carte împreună, traducerea mea din Mario de Micheli Avangărzile artistice ale secolului douăzeci (pentru mine, simplu travaliu alimentar) pe care mai toţi intelectualii o au în biblioteca personală...

Nu pentru că bărbia mea ar fi fost slabă îmi lăsasem să crească o barbă neagră şi impunătoare. Cei trei-patru centimetri de fire aspre şi lucioase îmi prelungeau avantajos faţa, conferindu-i o oarecare gravitate. Din păcate, pilozitatea facială îmi arunca în cârcă vreo câţiva ani buni în plus, lucru pe care mi l-au spus destui. Intenţionam să mă fotografiez înainte de a o rade. Adineauri, am făcut-o. Operaţie complicată şi îndelungată : mai întâi, mi-am ras mustăţile şi legăturile din colţurile gurii şi de sub buza inferioară " rămânând cu o înfăţişare de diavol modern, cam în genul lui Szas Jŕnos, dar mai arătos! Nu-mi şedea chiar rău, dar cum să ies aşa în lume? Ar fi fost şi greu de întreţinut, iar eu îmi lăsasem barba integrală tocmai pentru a-mi odihni suprafeţele arse de lamă. Nu e prea agreabilă senzaţia pe care o încerci după o astfel de defrişare facială. Bărbia îţi apare, cu adevărat, meschină, şi toată expresia identitară stăruie în ridicol... Vizibila "întinerire" nu te bucură prea tare, dimpotrivă, îţi dă o melancolie superficială, din care încă n-am ieşit.



Luni, 6 ianuarie

Într-o revistă literară, un critic foloseşte formula : "cei care nu au ţinut pasul" ; eu m-aş afla printre aceştia... Cum adică să ţin pasul, şi pasul cui? Fiecare din noi merge singur pe propriul său drum. Faţă de oricare alt scriitor, oricât am fi colegi de generaţie, şi indiferent că am debutat în aceeaşi perioadă iar criticilor le-a plăcut să ne comenteze laolaltă, eu nu sunt decât un cititor al scrisului său. Aidoma, oricare altul dintre colegii mei nu e decât un cititor al scrierilor mele. Noi nu suntem musai tovarăşi de drum, nu avem a ţine pasul pentru că nu mărşăluim nici nu facem cros. Înaintăm pe drumuri diferite, aşa cum oamenii visează vise diferite în singurătatea onirică a fiecăruia.



Marţi, 7 ianuarie

Ieri, m-am întors târziu noaptea, după un răgaz destul de lung la Casa Scriitorilor şi la "Podgoria". Pe la şase dimineaţa, m-am trezit ars de sete, am băut un litru de apă şi m-am sculat de-a binelea abia pe la prânz. Ca de obicei după asemenea excese, mi-am petrecut vreme îndelungă să-mi amintesc cu fidelitate beţia din ajun. Etapă cu etapă, traseul prin alcool îmi revenea în memorie. Voi fi făcut o mulţime de boacăne faţă de Lucian Raicu şi de Nicolae Breban. Iar lui Adrian Păunescu i-am lansat vestea că i s-ar fi fixat domiciliu forţat între Agnita şi Copşa Mică. De ce? m-a întrebat el, uitându-se cu jenă la mine. "Ca să te afli chiar în centrul geografic al ţării " s-au primit plângeri de la vecini pentru sistematice încălcări teritoriale din partea ta." (Şi mă amuzam ca un nerod de ceea ce-mi trecuse prin minte!) A râs, din politeţe, deşi glumele privind fizicul său uriaş, foarte la îndemână, îl irită. Ideea cu proporţiile geografice ale lui Adrian mi-a dat-o chiar el. Cu un an în urmă, scornise că lui Grigore Hagiu, care urma să călătorească în Albania, i s-a refuzat viza, gazdele temându-se că nasul foarte lung al oaspetului le-ar putea pricinui incidente la graniţă...

Bineînţeles, m-am hotărât să încep "încă o viaţă nouă" ; nu-mi merge numele de beţiv pentru că mă opresc instinctiv la anumite limite, dar tocmai de aceea oamenii sunt mai sensibili la spusele mele...



Sâmbătă, 11 ianuarie, Sinaia

Interminabilele scări de după ieşirea din gara sinaiotă m-au pus la grea încercare: de câte ori plecăm din Bucureşti, Uxor şi cu mine avem tendinţa să luăm în bagaje o bună parte din locuinţă. La capătul urcuşului, a trebuit să aşteptăm vreo douăzeci de minute ivirea vreunui taxi. Pe lângă noi se învârtea cu sfială un omuleţ, fără palton, cu o şapcă hazlie, pe sub ale cărui haine foşneau "dubluri" din ziare contra gerului. Înfine, s-a arătat o Volgă de piaţă, cu geamurile laterale îngheţate. Şoferul ne-a cerut permisiunea să-l luăm cu noi şi pe tovarăşul nostru de aşteptare, care s-a aşezat lângă el. Drumul până la complexul "Cumpătu" ne-a părut destul de lung.

- Şi cei de-acasă ştiu că vii?

- Nu. Nevastă-mea n-a mai venit să mă vadă de prin noiembrie..

- Nu ştia când îţi dă drumu"?

- Cam prin decembrie, aşa era vorba...

- O să se bucure şi ea, săraca...

Omuleţul venea deci de la închisoare, după o condamnare de câteva luni sau mai lungă, pe care şi-o redusese muncind. Povestea despre diferite locuri unde lucrase.



Miercuri, 22 ianuarie

Lucrez mulţumitor la Sinaia : câteva poeme, nişte pagini de proză. Şi, aflându-ne într-o "casă de creaţie", am stări amuzat-melancolice când mă gândesc la situaţia mea literară acum, la treizeci de ani. În "bilanţurile" anuale sunt pierdut pe drum, sau sunt uitat de juriile diferitelor premii. Într-o epocă unde este preţuit scrisul "vulcanic" şi neglijent, instinctul meu veghează la demnitatea naturală a paginilor " de unde acuzaţia de a fi "şlefuit", cu "cenzuri de cabinet"... De unde bănuiala că vreo câţiva comentatori, care se cam iau unul după altul, dau tonul gustului literar curent şi sunt urmaţi de ceilalţi, destul de numeroşi, incapabili să aibă o opinie proprie.



Marţi, 28 ianuarie

Primul care mi-a vorbit despre Tudor Arghezi a fost un vecin din cartierul Apărătorii Patriei. Era un ardelean, avea doi băieţi de seama mea. Era şi el poet, cred că mi-a citit unele versuri din care n-am înţeles nimic. Fuma imens, bea şi grădinărea. Politicos cu toată lumea, chiar şi cu copiii; soţia, o doamnă înaltă şi osoasă, nu-şi pierdea din ochi bărbatul şi fiii " pe primul, să nu se îmbete prea tare, pe cei mici, chiar şi pe mine " să nu călcăm pe straturile de legume.

Dintre poemele argheziene întâiul pe care l-am auzit recitat de vecinul poet va fi fost Melancolie ("Am luat ceasul de-ntâlnire..."), greu de înţeles pentru un puştan de orientare proletcultistă! Singurul pe care îl iubeam din trecut era Eminescu " aşa cum era el "oferit" în epocă. Iar ideea că Arghezi era la fel de mare ca Eminescu, avansată de vecinul matur, m-a năucit pentru multă vreme. Toate acestea se întâmplau prin 1951-1952, eu mă apucasem să scriu versuri nespus de proaste cu câteva luni mai devreme. Ardeleanul m-a ajutat să înţeleg ceva mai mult despre ce îmi închipuiam eu că este poezia " singura pe care o cunoşteam fiind cea proletcultistă, prezentă şi în manualele şcolare. Eu îl cântam, în stihuri "ca pe apă", pe Stalin, cravata mea de pionier, clasa muncitoare, etc.



Marţi, 18 februarie

Alaltăieri, duminică, am împlinit treizeci de ani. Ieri, am pierdut prima noapte din cel de al patrulea deceniu " la masa de băut. Nu aveam bani dar, la Casa Scriitorilor, am fost servit pe datorie. Pe la unu noaptea, m-am pomenit la o masă cu Geo Dumitrescu, Marin Preda şi Adrian Păunescu. Tot pe datorie, am comandat o sticlă de whisky american (Bourbon), terminată abia pe la cinci dimineaţa.

Trezindu-mă după prânz, fuga să-mi încasez micuţa (simbolica) chenzină, din care m-am grăbit să-mi achit datoriile. O ciorbă de burtă m-a refăcut la restaurantul "Kiselef", în compania lui Virgil Mazilescu şi a lui Marin Sorescu. Acesta din urmă ne-a invitat pentru joi seara la teatrul din spatele Poştei centrale unde i s-a pus în scenă o mică piesă.



Sâmbătă, 22 martie

Sunt patul 64, într-un vast salon de la spitalul Bucur ; aşa mă desemnează doctorii, surorile şi femeile de serviciu. Ieri, pe la orele 15, la Cantina Scriitorilor, m-a investit o colică renală! Cu mine la masă se afla şi Marin Tarangul, care se amuza că mă apucase "pântecăraia". Stilul lui de umor, neplăcut şi batjocoritor, mă face rareori să râd " şi cu atât mai puţin în acele momente, îngrijorat de-a binelea. Cu un taxi, am ajuns la acest spital, biet pachet de haine mototolit pe bancheta din spate.

La camera de gardă, o doctoriţă mi-a făcut fişa de intrare, şi o injecţie cu algocalmin, papaverină şi încă ceva. S-a ivit doctorul Pascu, mi-a aruncat o privire, a consultat fişa : "Numele îmi spune ceva, sunteţi scriitor? Îl cunoaşteţi pe fratele meu, scrie şi el?" În timp ce eu confirmam, el s-a adresat colegei sale mai tinere : "E slab ce i-aţi dat, faceţi-i morfină!" Chiar şi după aceea durerile persistau, fioroase, şi mă lua somnul, cred că am şi vomitat " o reacţie la care se aşteptaseră... Noaptea mi-am petrecut-o cu un ţăran în pat, care azi a părăsit spitalul.

Cu Uxor n-am putut vorbi decât pe la miezul nopţii. Era speriată, unul din amicii mei îi telefonase (la rugămintea mea) povestindu-i cum plecasem val-vârtej de la cantină ; mă căutase prin toate spitalele, numai aici, la doi paşi de casă, nu! Azi dimineaţă a venit să mă vadă, eu eram cam bleg de nesomn şi de durerile de peste noapte. Mi-a adus portocale, cărţi, un caiet ; mâine vine din nou. Se pare că voi rămâne aici cinci-şase zile, sunt de făcut analize. Sunt, fireşte, la regim şi mi se dau medicamente puţine, doar în caz de durere.



Duminică, 23 martie

Zilele sunt aici teribil de lungi. De sâmbătă dimineaţă, când m-au părăsit durerile, nu fac decât să zac, să ascult vreau-nu vreau conversaţii ale vecinilor de pat, la care particip cu moderaţie, şi să încasez două injecţii cu streptomicină cotidiene. Azi m-am bărbierit, bucurând-o pe Uxor cu aspectul meu " ieri, eram negru-galben şi nepăsător.

În jurul meu sunt mulţi oameni în vârstă. E tonică, în cele din urmă, încrâncenarea cu care ei se agaţă de viaţă. Când cei tineri glumesc sinistru pe seama fragilităţii existenţei, bătrânii îi ascultă cu multă răceală, ba se mai şi răstesc la ei!



Luni, 24 martie

Azi noapte, vecinul din patul 65, aproape octogenar, m-a chinuit ca pe hoţii de cai cu sforăitul său. Aerul îl traversa penibil, cu şuiere uriaşe, nemaiauzite. "Balaure!", i-am strigat, ieşit din minţi. "Ce să fac, taică? Mă doare piciorul şi nu pot să mă întorc", le explica el altora, nu mai puţin furibunzi. Pe la două noaptea, am cerut un fenobarbital, reuşind să adorm după încă un ceas. Iar la şase dimineaţa au dat buzna în salon două femei de serviciu, care conversau în gura mare cu pacienţii mai vechi.

La vizita medicală, doctorul Pascu mi-a grăbit luarea unor analize, ale căror rezultate le pot avea peste câteva zile, apoi mi-a făcut biletul de ieşire. Până ce va avea rezultatele, mi-a îngăduit să mănânc tot ce doresc. Mi-a recomandat să fac o cură, cât mai curând, la Căciulata sau Olăneşti. Şi să fac cât mai multă mişcare, leneşul de mine! Înainte de a merge la radiografia rinichilor, a trebuit să mă supun unei mici operaţii "tradiţionale", cea pe care o îndurau cu stoicism simulanţii din Bravul soldat Şveik : clisma! Mi-a administrat-o " cu gesturi experte şi lesne de îndurat " o infirmieră în vârstă, răsfăţată de bolnavi cu supranumele de "mama India".

Am mai stat prin spitale, copil : vreo două săptămâni, la 12 ani, pentru "gălbenare" ; trei luni bune, la 14 ani, cu un reumatism poliarticular " tratat mai ales cu salicilat ; acolo, la "Emilia Irza", am trăit impulsul creator proletcultist cel mai năzdrăvan. Scriam versuri în neştire şi, în lipsa vreunui maculator, m-am resemnat să-l cânt pe Stalin pe... hârtia igienică (cam jumătate de roulou) luată de la W.C. Manuscrisul era fragil, literele scrise cu un creion bont abia de se vedeau, iar tema s-a perimat câteva luni mai târziu.



Joi, 27 martie

Ieri şi azi, m-am desfătat cu sulfuroasa apă minerală "Căciulata", pe care va trebui s-o îndrăgesc. Aranjez prin bibliotecă, renunţând la o mulţime de cărţi. Vreo zece au fost acceptate într-o mobilă cu geamuri a unui vecin ; din cele trei duzine de volume, vreo două treimi sunt de la mine. Nu va mai accepta multe, trebuie să lase loc pentru bibelouri, fotografii înrămate, etc.

La redacţie, mi-au arătat compasiune Ilina Grigorovici, Dan Laurenţiu şi alţi colegi. Secretara noastră mi-a recomandat stăruitor să beau ceai de pir, găsibil la Plafar. I-am dat Sânzianei Pop două din prozele scrise la Sinaia ; pe una mi-a înapoiat-o pe loc, dar pe a cealaltă, Descărcări electrice, primăvara " o va propune spre grabnică publicare în Luceafărul.

După orele de redacţie, m-am dus în vizită la soţii Stela şi Aurel Covaci. Admirându-le cei doi copii, le-am dat vestea viitoarei noastre odrasle, programată să se nască prin septembrie. "Bravo, domne, înseamnă c-aţi şi primit, ca să zic aşa, bunul de tipar!" "De o lună." Uxor şi cu mine suntem căsătoriţi de patru ani, toate vin la timpul lor, au constatat gazdele.

Pe biroul de lucru, între Aurel Covaci şi Nichita Stănescu, se afla o vânjoasă damigeană cu vin roşu, luat de la ţăran. L-am gustat, dar am rămas le bere " ceilalţi erau la curent cu neliniştea mea renală... Nichita era fermecător, în vervă, şi ne-a povestit un vis care era un adevărat poem : "E gata scris, Nini!", au apreciat Stela şi soţul ei, opinie la care m-am asociat fără rezerve. Dar îl va ţine minte? Câte alte "poeme" vorbite n-au mai urmat, pe măsură ce damigeana se golea!



Miercuri, 30 aprilie

Duminică dimineaţa, la orele 10, mă aflam în faţa sălii Dalles : un microbuz trebuia să ne ia de acolo pe câţiva scriitori şi să ne transporte la Slatina, la o sacro-sanctă "întâlnire cu cititorii". M-a abordat un ins " probabil cel mai şters reprezentant al comitetului judeţean de cultură şi artă. Împreună, i-am tot aşteptat pe ceilalţi autori care promiseseră să participe la această manifestare ; toţi şi-au călcat cuvântul, cu excepţia lui Ion Crânguleanu, sosit pe la 11.

Lung şi obositor e drumul până la Slatina, într-un vehicul uzat ; şoferul practica traficul de şosea, luând un autostopist după altul şi umplându-şi buzunarul de bancnote soioase " fără ca insignifiantul "şef" să reacţioneze. Am ajuns pe la orele 16, iute lepădaţi într-un hotel cu care centrul oraşului nu are a se mândri. Încă o oră şi jumătate de aşteptare până să se arate alte persoane din organizarea locală... Ca şi pe drum, I. Cr. mă istovea cu îndârjirea conversaţiei sale ; opiniile lui asupra lumii literare sunt foarte agresive, iar eu îl nemulţumeam cu tonul meu moderat. I-am semnalat că relativa sa izolare faţă de mediul scriitoricesc nu-i poate dăuna decât lui.

"Manifestarea" a avut loc la Casa Armatei, încropindu-se anevoios ; înfine, a sosit grosul trupelor de cititori, după metoda tradiţională : "ia-l pe elev ca hreanul şi du-l la şezătoare!", la care se adăugau şi un rând-două de pensionari, umplând mulţumitor sala. Un prozator local s-a adăugat listei restrânse de autori. De mult va fi aşteptat el o asemenea ocazie! A citit un foarte lung capitol de roman, dar cum? : "interpretându-l" sfâşietor ; striga, gemea, scrâşnea, îşi schimba glasul după personajul redat.

Partea agreabilă a programului ar fi putut fi seara la cel mai nou şi mai elegant restaurant slătinean, într-un soi de separeu mare cât un apartament ; mi-am întâlnit şi vreo două cvasi-rude (nimic de mirare, părinţii mei sunt originari din acest judeţ), petrecând în familie. Mi-am înecat în vin enervarea de a fi fost din nou tras pe sfoară " nu ni se asigurase o maşină spre Bucureşti, iar tren nu aveam decât în zori! Colegul meu de drum s-a sculat şi s-a dus la gară, iar eu am dormit tun până pe la opt. M-a depus un ziarist local în cabina unui autocamion Bucegi care transporta ceva de la Timişoara la Galaţi " iată-mă şi autostopist. Eram doi pasageri, celălalt " un moşneag necăjit " ne-a povestit şoferului şi mie cum fiul său îşi pierduse minţile cu câteva zile în urmă... Am coborât la Piteşti şi m-am repezit spre gară ; trenul pe care l-am "prins" nu s-a grăbit să plece, nici să ajungă la Bucureşti. În timp ce nespus de lentul personal se târa spre Capitală, eu încercam să-mi regăsesc buna dispoziţie reamintindu-mi unele plăcute "întâlniri cu cititorii", prin ani, în lungul şi în latul României.



Luni, 8 septembrie

Ce va ieşi din "proiectul Munteanu"? E vorba de reorganizarea editurilor, care ar trebui să înceapă la sfârşitul acestei luni. Editura Pentru Literatură (EPL, fostă ESPLA) se va rupe în trei : Minerva (pentru clasici), Eminescu (pentru contemporani) şi una pentru naţionalităţile conlocuitoare. În vechiul sediu de pe bulevardul Ana Ipătescu va rămâne Minerva. Nelu Munteanu " directorul în funcţie încă " plănuieşte mari schimbări. Un Consiliu de 14-15 membri ar urma să conducă şi să avizeze ; mi-a cerut să fac parte din acest for, iar eu am acceptat cu necesara doză de scepticism.

Munteanu m-a îndemnat să-i prezint nume de posibili consilieri ; el punea pe hârtie candidaţi din partea sa, apoi am format Consiliul unificând listele. "Oamenii mei" " cum îmi veneau în minte " erau : Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Sorin Alexandrescu. Printre cei propuşi de Nelu, primii doi figuraseră şi printre "ai mei" : Vladimir Streinu, Marin Sorescu, iar apoi : C. Chiriţă, Al. Ivasiuc, Eugen Barbu, Liviu Călin, Dan Grigorescu, Dan Hăulică, Al. Piru. Cam ăştia, în total. Mi-a promis-jurat că nu va opera schimbări în "formaţie" fără să mă consulte. I-a căşunat să mă numească un fel de... "prim-consilier".

Amuzant îmi pare faptul că oamenii pentru care optasem eu habar n-aveau că interveneam în favoarea lor. Cei cu care am apucat să vorbesc s-au arătat mişcaţi, dar proiectul le suscita o asemenea îndoială că mi-au mai retezat şi mie din încredere. Degeaba mă osteneam să le dau alte amănunte asupra funcţiei de consilier editorial "stil nou", aşa cum este ea concepută de Nelu Munteanu. Mai întâi, salariul iniţial - de două ori ce câştig eu acum ca redactor la Luceafărul! O singură zi pe săptămână va fi acordată editurii, în rest, la el acasă, membrul în Consiliu va citi o carte, două şi-şi va da avizul la şedinţele hebdomadare. În problemele mari, hotărârile se vor lua în urma unui vot cu bile.

Înflăcăratul încă-director are în minte multe alte schimbări minunate, dar cât va putea oare realiza din câte intenţionează? El se arată foarte sigur de reuşită. L-am rugat să nu mă încurce, fiindcă trebuie să mă prezint în faţa domnului Macovescu şi să-i comunic foarte clar, şi definitiv, dacă vin să lucrez în centrala ministerului de externe sau nu - c"est ŕ prendre ou ŕ laisser... Nelu părea personal vexat că l-aş lăsa singur la greu, optând pentru o carieră mai puţin prestigioasă, "la îndemâna oricărui licenţiat"...

Duminica trecută, ne-au venit în vizită acasă cei propuşi de mine în Consiliu " în afară de domnul Balotă. "Ce vă costă să aşteptaţi o lună? În jurul lui 1 octombrie, vom şti cum stăm." Ei îmi dădeau dreptate, când legănându-ne cu toţii pe speranţe, când râzând acru de "proiectul Munteanu".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara