Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Al doilea Urmuz de Ion Simuţ


Grigore Cugler (1903-1972), un avangardist afirmat modest în anii ´30 fără o participare semnificativă la viaţa literară interbelică, nu mai e chiar un necunoscut. Mircea Popa, istoric literar foarte activ trecut recent de pragul vârstei de 65 de ani, a publicat a doua ediţie a scrierilor sale, care nu totalizează mai mult de 250 de pagini, în volumul Alb şi negru. Prima culegere, incompletă, Apunake şi alte fenomene, a apărut în 1996 la Editura orădeană Cogito şi a stârnit o destul de mare curiozitate. De atunci, îngrijitorul ediţiei şi-a putut extinde documentarea, obţinând copii ale unor proze sau poeme publicate în revistele exilului. Între timp, revista "Manuscriptum", în numărul 1-2 din 1998, a recuperat volumul de proze Afară de unu singur, alcătuit în 1946 de un coleg, pus în circulaţie în câteva exemplare multiplicate la linotip şi pregătit mult mai târziu, în anii '50, de Ştefan Baciu pentru a fi tipărit în Argentina la Editura Cartea Pribegiei, dar manuscrisul s-a pierdut. Mircea Popa face aceste completări în noua sa ediţie, dar nu exclude posibilitatea de a mai fi descoperite texte inedite sau colaborări deocamdată necunoscute.Ca şi Teodor Scorţescu, Grigore Cugler este un diplomat cu pasiunea literaturii, rătăcit în exil imediat după 1947, când regimul politic se schimbă în România. Există interesante similitudini (numai biografice) între cei doi scriitori diplomaţi sau diplomaţi scriitori, cu o diferenţă de vârstă de zece ani între ei, Cugler fiind mai tânăr. Amândoi sunt moldoveni, Scorţescu - născut la Iaşi, Cugler - la Piatra Neamţ. Amândoi sunt absolvenţi ai unei Facultăţi de Drept, Cugler având pe deasupra şi pasiunea muzicii, cu veleităţi de compozitor. Scorţescu îşi începe cariera diplomatică în 1920, evoluând de la posturi modeste la Istanbul, Atena, Ankara, Riga, Praga, Berna, până la acela de ministru plenipotenţiar în 1944 în Italia, unde se va căsători cu o italiancă şi va rămâne în exil, aproape pierzându-i-se urma, fără a se mai integra în viaţa culturală a exilului. Cugler îşi începe cariera de diplomat în 1927, trecând pe la Berna, Oslo şi Stockholm, unde se căsătoreşte cu o suedeză, împreună cu care se stabileşte după 1947 tocmai în Peru. Aveau amândoi cosmopolitismul în sânge, îl trăiau în viaţa de familie, iar amprenta lui se vede şi în literatura pe care o scriu, în moduri total diferite. Cugler devine şi el un izolat, căruia îi va întinde o mână salvatoare, deşi era prea târziu, Ştefan Baciu, care îi publică postum, în 1975, la Madrid, volumul Vi-l prezint pe }eavă.

Adevărul este că, deşi situat la capătul lumii faţă de agitaţia europeană a exilului românesc, totuşi Grigore Cugler nu a fost complet uitat, apărând în 1951-1952, în revista "Înşir´te Mărgărite", în Brazilia, la Rio de Janeiro, iar în anii 1965-1972 în "Revista Scriitorilor Români" de la München şi în revista "Destin" de la Madrid. Un eveniment al vieţii personale a fost călătoria din 1972 în Europa, întâlnirea cu Monica Lovinescu la Paris şi înregistrarea unui interviu care a fost difuzat la "Europa liberă" (ulterior transcris în volumul de interviuri Întrevederi, din 1992, al Monicăi Lovinescu). În ţară însă, Grigore Cugler, ca şi Teodor Scorţescu erau aproape necunoscuţi până în 1990. Mircea Popa face acum un act de dreptate postumă lui Grigore Cugler, solicitând introducerea firească a operei lui într-o istorie a avangardismului românesc. Pentru sinteza lui Ov. S. Crohmălniceanu despre literatura interbelică Grigore Cugler nu există, în studiul lui Ion Pop despre avangarda românească Grigore Cugler e pomenit o singură dată în treacăt, în antologia lui Marin Mincu consacrată avangardei, extrem de generoasă şi cuprinzătoare, Grigore Cugler nu figurează. Singurul care îi acordă importanţa cuvenită e Saşa Pană în Antologia literaturii române de avangardă (1969), apărută pe când scriitorul român din Peru mai trăia.

Restrânsa operă a lui Grigore Cugler e un detaliu interesant în perimetrul avangardei. Nu aş vrea să-i exagerez rolul, cu totul modest. Grigore Cugler rămâne un scriitor minor, în ciuda acestei spectaculoase recuperări. Dar - mă întreb retoric - care dintre avangardişti nu e scriitor minor? Sunt curiozităţi estetice, dar nu mari valori. Dispreţul sistematic faţă de marea literatură poate da altceva decât o literatură …mică? Exercită atracţia stârnită de sfidarea tradiţiei, înnoirea limbajului, excentricitate şi experimentalism. Aşa încât, dacă într-o antologie sau o sinteză a avangardei noastre contează, pe drept cuvânt, Mihail Cosma, Jacques G. Costin şi Sesto Pals, nu văd de ce n-ar conta şi Grigore Cugler.

E ciudat că singurul său volum publicat în ţară, Apunake şi alte fenomene, în 1934, nu a avut nici un ecou. Mircea Popa nu a descoperit nici o cronică literară, nici o menţiune în presa vremii - după cum mărturiseşte în prefaţa restituirii (p.11). Exegetul presupune drept cauze ale carenţei de receptivitate probabilitatea lipsei de interes a publicului faţă de literatura de avangardă şi faptul că, la debut fiind, numele scriitorului era necunoscut. Nu-i mai puţin probabil ca tirajul cărţii să fi fost confidenţial, ca în multe alte cazuri ale avangardiştilor. E de adăugat, la situaţiile defavorabile, şi faptul că diplomatul, plecat din ţară în cea mai mare parte a timpului, se afla în afara vieţii literare - ceea ce era, cu siguranţă, un mare dezavantaj. Pe deasupra, nu era afiliat nici unui grup. În presă debutase în 1930 cu textul Match nul, în "Tiparniţa literară", iar în 1934, înainte de apariţia volumului, Petru Comarnescu îi prefaţa entuziast câteva fragmente din Apunake în "Vremea", în aceşti termeni: "Romanul Apunake este o lucrare simbolică şi humoristică în care viaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-i trădează mai bine convenţionalismul de bal mascat".

Naraţiunea - imposibil a fi numită altfel decât "text", deşi autorul şi comentatorii oscilează între roman, nuvelă şi povestire - este o fantezie în stil suprarealist, o farsă onirică şi absurdă, o "glumă sinistră", cum i s-a mai spus. Apunake şi alte fenomene, din 1934, e roman în aceeaşi măsură în care e "roman în patru părţi", după cum se anunţă, Pâlnia şi Stamate de Urmuz, datând din 1922. Criza formelor literare, ca şi criza sensului, e comună tuturor experimentelor avangardiste. Naraţiunea incoerentă, delirantă, frizează fie infantilismul, fie patologicul.

Absenţa oricărei logici a imaginarului straniu şi şocant produce o succesiune de surprize a disparităţilor: "Trecând prin mijlocul grădinii şi prelungindu-se dincolo de zare, o alee, străjuită pe dreapta şi pe stânga de mii şi mii de clopote, părea menită să ducă lumii întregi solia nunţii lui Apunake. Atârnate câte două de un acelaşi suport înalt de fildeş în formă de T, clopotele, toate noi, orchidee lubrice brodate cu lână de diferite culori, ziduiau un trotuar pavat cu cozoroace de şepci numărul 56. Lumea se plimba mâncând felii de capete de mort cu unt. Deodată clopotele prinseră să intoneze romanţa Secretul junei, iar din limbile lor începură să iasă, la fiecare legănare, stoluri de cuci, aruncând în văzduh cele două note ale cântecului lor, ca două pietricele, una mai mare, alta mai mică" etc. (p.156). Întrebarea este dacă nu cumva lipsa oricărei reguli nu devine o regulă obositoare, după cum sistematica dovedire a lipsei de sens se transformă într-un mecanism steril când focul de artificii al non-sensurilor şi al absurdităţilor, al imaginarului alienat, se epuizează, iar finalul se consumă în poante scatologice, ca lumea pierită, cu Apunake cu tot, sub catastrofa de fecale a unui copil monstruos (p. 197).

Sursele absurdului sunt, în bună măsură, aceleaşi ca şi la Urmuz. Una este a lua sensul figurat ca sens propriu, ca de pildă în proza Alb şi negru, bazată pe dezvoltarea şi concretizarea proverbului "pereţii au urechi". O ureche mică şi roză apare pe un perete de la Monetăria Statului. Naratorul îşi imaginează fericirea de a "găsi pereţii locuinţei invadaţi de o recoltă bogată de urechi". Broasca de la uşă se transformă subit "într-o ureche omenească, în mărime naturală". Invazia neliniştitoare a scaunelor sau a altor obiecte din teatrul de mai târziu al lui Eugen Ionescu e de aceeaşi natură cu proliferarea urechilor în proza lui Grigore Cugler. Când intră în apartament, anonimul povestitor cuglerian este sunat la un telefon pe care, de fapt, nu-l are. Deasupra mesei de lucru atârnă în aer masa de odihnă. Proza se încheie cu o pledoarie pentru ideea că "posibilităţile nu au - şi nu trebuie să aibă - limite de nici un fel", pentru că "posibilităţile sunt infinite, prin însăşi natura lor" (p. 42-46). Alte surse ale absurdului sunt: aglomerările de obiecte disparate, adunate într-un fel de ruină a lumii; asocierile imposibile, ilogice; lipsa de sens; invenţiile artificioase, de fantezie pură şi gratuită, în virtutea unui joc al limbajului. Portretele groteşti dau pagini la fel de bizare ca în proza lui Urmuz.. Iată-l pe decrepitul Amedeu, "un om distrus": "Era un fel de rebus organic fără soluţie aparentă, o diagramă redusă la cea mai simplă expresie, un arbore genealogic uscat, de crengile căruia atârnau - resturi de rufe ancestrale - câteva zdrenţe de piele în formă de foi de viţă-de-vie, tocite de o prea lungă întrebuinţare" (p. 47).

Grigore Cugler are o situaţie de două ori ingrată: o dată ca epigon al lui Urmuz, a doua oară ca exilat a cărui operă a ieşit din circulaţie şi a fost restituită târziu, când moştenirea avangardismului fusese aproape lichidată.

Din nefericire, sumarul volumului este dezordonat, datorită absenţei unui redactor de carte şi a neglijenţelor unei edituri improvizate. Menţiunea îngrijitorului ediţiei, Mircea Popa, nu apare pe pagina de titlu. Prozele nu sunt corect rânduite după un principiu cronologic, ci se succed haotic. Poemul Aniversare se repetă la paginile 116 şi 237. În nota asupra ediţiei (p. 29) ni se promite că va fi reprodus interviul pe care Monica Lovinescu l-a luat în 1972 lui Grigore Cugler, însă textul lipseşte din sumar. O fi o farsă a editurii, făcută atât îngrijitorului ediţiei, cât şi cititorului? Nu are nici un haz.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara