Cu ocazia împlinirii a 150
de ani de la publicarea
de către Iosif Vulcan a
primelor poezii ale lui
Mihai Eminescu, revista
orădeană „Familia” a
organizat o întâlnire cu
poeţi debutanţi, la care au
participat scriitori şi critici din
toată ţara, reprezentând conducerea
USR sau a unor reviste
literare. Întâlnirea a constat într-
un colocviu consacrat celei
mai tinere poezii şi într-o lectură
publică din poeziile tinerilor
aflaţi de faţă.
I-am ascultat cu atenţie, şi când
au vorbit despre poezia pe care doresc
sau îşi închipuie că o scriu, şi când
au citit din poezia lor. Am avut şi ulterior
discuţii cu unii dintre ei, aşa zicând în
particular. Am urmărit să-mi fac o idee
cât mai clară despre aceşti tineri din
care unii îmi erau cunoscuţi, scrisesem
despre volume ale lor, iar alţii nu,
câţiva, puţini, chiar fără volum publicat.
Am constatat câteva lucruri care mi-au
dat de gândit.
Poezia cea mai tânără mi s-a părut,
în general, şi nu numai mie, valoroasă,
datorată unor oameni incontestabil
talentaţi. Cum fiecare pădure îşi are
uscăturile, e firesc să existe şi veleitari.
Iată alt lucru important: nu totdeauna
un poet care dovedeşte la început
vocaţie devine mai târziu un poet bun.
Exemple de promisiuni neţinute sunt
destule în generaţia 2000. Acesta a
fost, de altfel, unul din motivele pentru
care am găsit utilă reuniunea de la
Oradea: şi anume de a vedea ce vine
în urma generaţiei 2000 în poezie. Mai
ales că tinerii participanţi au declarat,
aproape fără excepţie, că nu se consideră
ca aparţinând generaţiei 2000. Ideea
însăşi de generaţie o resping. Li se
pare mai corect să pretindă că vorbeşte
fiecare în nume propriu şi nimic mai
mult. Putem, desigur, apela sau nu la
ideea de generaţie, care e, în fond, un
simplu instrument de lucru al istoricului
literar, dar nu putem exclude că fiecare
epocă literară are aerul ei comun,
nu neapărat diferit radical de al epocii
anterioare, şi care reflectă de obicei
două realităţi: o anumită experienţă
individuală şi socială şi o anumită
practică artistică. Cele două nu sunt
legate mecanic. Poate foarte bine exista
una în absenţa celeilalte. Şi nu e nici
una absolut obligatorie. Epocile succesive
se pot asemăna atât ca experienţă
de viaţă, cât şi ca standarde artistice.
După cum, se prea poate să intervină
între ele falii şi, din nou, nu neapărat
în ambele planuri deodată.
M-a surprins şi nu prea faptul că
tinerii care s-au referit la poezia lor
n-au părut a distinge aceste planuri.
Ei au vorbit îndelung despre ceea ce
îi deosebeşte de predecesori ca experienţă
de viaţă, într-o lume care există abia
de curând şi al cărei produs ar fi ei,
nicidecum noi, bătrânii, şi nici chiar
douămiiştii. La întrebarea mea despre
ce cred ei că îi deosebeşte sub raport
artistic de cei dinainte n-am primit
răspuns. Mi s-a părut că, pur şi simplu,
pentru ei, această diferenţă nu există.
Sau, mai degrabă, că nu au conştiinţa
ei. Un poet nu trebuie să fie în mod
obligatoriu şi un teoretician, mai cu
seamă la debut, dar câţiva dintre cei
care au vorbit aveau cu siguranţă
pretenţia aceasta. Accentul, oarecum
exagerat, pus pe experienţa deosebitoare
masca un protest mai degrabă decât
o formă de afirmare. O respingere a
trecutului în numele prezentului: primul
nu le era însă îndeajuns de bine ştiut,
ca să-l refuze în deplină cunoştinţă de
cauză, al doilea, redus la un presupus
trend mai curând decât la o realitate
limpede. Internetul nu e doar un mod
inedit şi formidabil de comunicare, de
care generaţiile anterioare n-au
avut cum să profite, dar şi unul creator
de confuzie între valoare şi succes.
Am fost puşi, de exemplu, la curent
cu dorinţa lor imperioasă de a cuceri
un public cât mai larg. Graţie mediului
virtual, desigur. Nu păreau câtuşi de
puţin conştienţi că eventualul succes
de public n-are nici o relevanţă pentru
adevărata literatură şi că valoarea este
aceea care, graţie selecţiei, a sitei
critice, ne face autori de opere literare
durabile, şi nu de divertismente pasagere.
Populism versus elitism. Nimeni nu
ne obligă să-l alegem pe primul. Dacă
însă vrem să fim scriitori adevăraţi,
şansa ne-o oferă exclusiv al doilea.
Unde pui că succesul e o iluzie: simpaticii
noştri tineri interlocutori de la reuniunea
orădeană par a crede că sunt sau
vor fi mai citiţi decât poeţii generaţiei
1960 sau 1980, care n-aveau internet
şi nu se sinchiseau de public. Eroare!
Optzeciştii se citeau, cel puţin, între
ei. I-am întrebat pe cei de azi dacă,
la rândul lor, se citesc între ei. Răspuns
ambiguu. Ştiţi ce cred eu şi să dea
Dumnezeu să mă înşel: se citesc între
ei doar înlăuntrul bisericuţelor literare
de care aparţin. Fiecare cu preotul ei.
Aceşti preoţi sunt marea nenorocire.
Am spus la un moment dat de ce cred
eu în importanţa mentorului. Nu
ştiu dacă am fost înţeles. Generaţia
mea a fost lansată la apă de câţiva
critici maturi, unii foşti dogmatici în
anii 1950, care şi-au răscumpărat astfel
păcatele tinereţii. Ei au semnat prefeţele
la volumele de debut ale lui Nichita
Stănescu, Cezar Baltag şi ale altor
debutanţi din colecţia „Luceafărul”,
apărută în 1960. Generaţiei mele i-a
revenit onoarea de a însănătoşi literatura
îmbolnăvită de realismul-socialist.
Mentorii noştri sunt cei care ne-au
învăţat să ne întoarcem la marea poezie
interbelică. Neomodernismul din
deceniul şapte este rodul redescoperirii
lui Barbu, Blaga, Pillat, Arghezi, a
poeziei pure, a modernismului de sorginte
simbolistă şi franceză. Generaţia
mea a avut ea însăşi critici străluciţi
care au preluat ştafeta şi i-au epolat
pe poeţi şi pe romancieri în recucerirea
paradisului literar pierdut. Generaţia
1980 s-a bazat tot pe noi, criticii şaizeciş
ti, şi pe unul sau doi supravieţuitori
dintre predecesorii noştri, Ov.S.
Crohmălniceanu, de exemplu, mentorul
Cenaclului de proză „Junimea”. Ea na
avut critici cu o autoritate la fel de
mare. Am învăţat unii dela alţii, în
definitiv, poezia optzecistă fiind cea
care a schimbat paradigma literară pe
care şaizeciştii o moşteniseră de la
interbelici. N-ar fi putut s-o schimbe
fără noi, profesorii lor, nici noi n-am
fi înţeles-o fără talentul lor. Generaţia
care îi precede pe debutanţii de azi n-a
mai simţit, s-ar spune, nevoia unor
mentori. Fractura intelectuală şi morală
de după 1989 a părut a o scuti de a da
ascultare bătrânilor. Douămiiştii au
crezut că lumea începe cu ei. Nu şiau
dat seama că, aşa cum am spus
la Oradea, o lume care începe cu noi
se şi sfârşeşte cu noi. Fără trecut,
viitorul nu există. Douămiiştii au pus
potul întreg pe cartea perdantă a unui
conflict între generaţii, între tineri şi
bătrâni. M-am bucurat în sinea mea
auzind părerea unora din participanţii
la simpozionul orădean că nu pun preţ
pe ideea de generaţie. Să dea Dumnezeu
ca tinerii cu adevărat tineri de azi să
renunţe la a opune generaţiile asemenea
partidelor politice!
Din stupida opoziţie cu pricina, a
rezultat ceva mult mai grav şi care îi
priveşte pe debutanţii actuali: mare
parte din ei au fost luaţi sub pulpana
criticilor un pic mai vârstnici decât ei.
Aceştia, manipulatori abili şi cititori
tendenţioşi de poezie, le-au oferit, cum
recunoştea unul din cei mai talentaţi
poeţi care au debutat după 2010,
„infrastructura” necesară lansării pe
piaţa literară. Şi le-au indus, totodată,
ideea că sunt singurii care îi înţeleg
cu adevărat şi care fac ceva concret
pentru ei. Nimic mai fals! Debutanţilor
recenţi le-au fost deschise de la început
revistele în fruntea cărora se află
optzecişti şi şaizecişti, au fost tipăriţi,
premiaţi de noi toţi, nu doar de cei un
picuţ mai în vârstă decât ei şi care
îşi arogă acum întreg meritul. Cu o
esenţială diferenţă totuşi: noi am
încercat în permanenţă să facem o
deosebire între talentaţi şi veleitari;
nu i-am lăudat pe toţi la grămadă;
n-am procedat partizan în alt mod
decât acela al valorii. Ceea ce n-au
făcut mulţi dintre preoţii care au însoţit
debuturile recente. Am citit prezentă-
rile de pe copertele cărţilor, am citit
recenziile, am urmărit lecturile publice,
am tras cu ochii la premii: ceea ce am
constatat este o făţişă încurajare a
imposturii. Un partizanat în afara
oricărui criteriu de valoare. O susţinere
a grupurilor literare şi o solidaritate
în respingerea celor care nu aderă la
un grup sau la altul. Un fel de război
religios între culte.
Riscul acestui mod de a concepe
literatura conduce la moartea ei. Dacă
toţi suntem geniali, nici un geniu nu
mai are şansa de a fi recunoscut vreodată,
în vecii vecilor, amin! Nu suntem
toţi nici măcar scriitori, darămite
adevăraţi. Elitism, da, fiindcă literatura
şi arta sunt apanajul elitelor. Aşa a
fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna.
Iar dacă nu va mai fi aşa, literatura,
arta vor dispărea, înlocuite de spectacole
de divertisment pe gustul marelui
public şi cutare fost poet se va putea
dezbrăca, nu în cercul restrâns al
admiratorilor săi din aula unei biblioteci,
ci în Piaţa Revoluţiei, la lumina reflectoarelor
şi în urletele gagicilor isterizate,
neavând el nevoie pentru exhibiţ
ionismul lui nici măcar de cultură,
ci doar (totuşi!) de culturism.
Au urmat lecturile de poezie. Am
mai avut parte şi de altele în timpul
din urmă. Am remarcat acelaşi lucru
de fiecare dată: poezia citită îmi era
familiară. O mai citisem. Se înscria
neechivoc în paradigma poeziei optzeciste.
Cu neînsemnate deosebiri ţinând
de fiecare poet în parte, nu de stil. Iată,
mi-am spus, experienţa nu mai e aceeaşi
azi ca şi ieri, nici teoriile, nici pretenţiile,
nici ambiţiile, dar paradigma literară
este (aproape) aceeaşi de acum un
sfert de secol. Era răspunsul aşteptat
la întrebarea pe care o pusesem din
capul locului. Să nu fiu greşit înţeles:
originalitatea nu are nici o legătură cu
valoarea poeziei şi nici nu trebuie
privită ca o obligaţie a generaţiilor
(promoţiilor, seriilor!) succesive. Poezia
nu se lasă a fi reformată cu una-două.
Nici nu trebuie. Avangardismul interbelic
este cel care a dat naştere acestei
utopii. Şi douămiiştii. Vezi, Doamne,
bătrânii ca mine n-ar mai fi în stare
să-i înţeleagă. Din păcate pentru ei, îi
înţeleg cât se poate de bine. În ce-i
priveşte pe postdouămiişti (nu neapărat
eu, ci ei se consideră astfel), îi înţeleg
la fel de bine, să nu le fie cu supărare,
mai ales când am rezerve, mai mari
sau mai mici, faţă de poezia lor. Le
aduc aminte de legenda lui Ulise, care
s-a legat de catarg ca să nu dea curs
cântecului Sirenelor: astupaţi-vă măcar
urechile cu ceară, ca marinarii lui Ulise,
ca să nu cădeţi pradă Sirenelor (ne)critice
douămiiste. Preferaţi laudelor critica.
Şi ascultaţi sfatul unui bătrân şaizecist:
dacă e de învăţat ceva, nu e din laude,
ci din critică. În rest, totul depinde
de aici înainte numai şi numai de
voi.
