Toni Erdmann (2016)
Regia: Maren Ade; Scenariul: Maren
Ade; Cu: Peter Simonischek, Sandra
Hüller; Genul filmului: Comedie,
Dramă; Durata: 162 minute; Premiera
în România: 21.10.2016; Produs de:
Komplizen Film; Distribuit în România
de: Micro Film.
Toni Erdmann, comedia dramatică
a lui Maren Ade, care în treacăt
fie spus s-a bucurat de succes
nu numai printre criticii de
film, atinge un punct nevralgic
al lumii hipercivilizate în care
uneori convieţuim disciplinat
până la autism şi alienare. Şi o face
într-un mod simplu şi creator deopotrivă,
oferind o perspectivă ironică, un
orizont al evadării din capcana sofisticată
construită cu migală în aceste termitiere
postmoderne şi postumane, corporaţiile.
Ines (Sandra Hüller), o femeie
între 30 şi 40 de ani, lucrează pentru
una dintre ele pe o poziţie ierarhică
avansată, cu ambiţii de înălţimi şi
mai ameţitoare. Are întregul arsenal
necesar succesului aşa cum îl
configurează spiritul corporatist:
competitivitate, ambiţie până în ultima
celulă a firii, inteligenţă organizată,
seriozitate nemţească, duritate,
rezistenţă în proiect, nicio familie
care să o abată de la Marele Plan,
niciun prieten autentic care să-i inducă
autoscopii, un erzaţ de viaţă personală
cu care tencuieşte interstiţii episodice
colaterale Marelui Plan, sex funcţional
de funcţionar îndeplinind roluri sociale
şi fiziologice. Ines se află în faţa unei
noi provocări, trebuie să prindă un
contract, ceea ce înseamnă că trebuie
să capteze prin orice mijloace atenţia
unui CO al unei alte corporaţii, om
complicat şi rece ca o reptilă, cu o
soţie rusoaică, decorativă şi de o
mediocritate agreabilă, pe lânga care
primeşte însărcinarea de a o acopania
la shopping. Acţiunea are loc în
România, ceea ce pentru spectatorul
român adaugă o motivaţie suplimentară;
mediile frecventate sunt departe
de cele revendicate de minimalismul
autohton al ciorbei leorpăite zgomotos
în bucătărie, a maieului cu păr pe
piept şi a capotului cu bigudiuri.
Universul corporatist este transnaţional
şi configurat în spiritul corectitudinii
politice, cei care fac parte din el sunt
oameni dresaţi corespunzător, la
standarde internaţionale, vorbitori
ai mai multor limbi străine, călcaţi
şi apretaţi, duşi la spa şi la jet parties,
alimentaţi în regimul bufetului suedez
şi al cocktailului, socializând în regimul
„călduros” al team building-ului şi
al cluburilor de noapte, cu o diplomaţie
elastică de contorsionişti mulaţi pe
target sau cu termenul corespunzător
utilizat pe „obiectiv” (eng. focus). În
tot acest mediu alcalin în care nu e
loc pentru mărunţişuri, pentru reverii,
pentru afecte şi distrageri, pentru
tabieturi şi glume neconvenţionale,
pentru râsul autentic, pentru prietenie
şi compasiune pică precum nuca în
perete cel mai nepotrivit mesager al
unei alte lumi, mai vechi şi pe cale
de a fi uitată, pe numele lui de scenă
Toni Erdmann (Peter Simonischek),
nimeni altul decât tatăl sus-numitei
Ines. Toni Erdmann este un om fără
o ocupaţie precisă şi spre deosebire
de cetăţenii universului corporatist,
fără „focus”. Mai precis, Toni Erdamnn
are un păcat capital, este profund
neserios. Toni Erdmann aduce în
acest univers al rigorismului înţepenit
şi uniform în care fiica şi-a transformat
ucenicia în mucenicie profunzimea
versatilă a comicului, dezinhibarea
bucuriei de a trăi, trivialitatea sănătoasă
a râsului izvorât din conştiinţa
efemerităţii. Pentru a intra în pielea
personajului Toni Erdmann, tatăl îşi
pune o proteză dentară care îi conferă
un prognatism artificial, un fel de
zâmbet dinţos amuzant şi o perucă
cu un neverosimil păr maro care îl
face să arate ca una dintre programatic
neţesălatele vedete pop. Invitat la
Bucureşti îi aduce lui Ines de ziua
ei o răzătoare de brânză. Sfătuit de
acasă cum să se comporte în mediile
rarefiate ale acestei high society
corporatiste, Toni Erdmann intră
în conversaţie liberă pe teme diverse
în spiritul taclalei, e familiar şi nonşalant
cu tot felul de monştri sacri ai universului
corporatist, are umor, chiar dacă
umorul său nu e înţeles întotdeauna,
spre exemplu, când mărturiseşte că
şi-a angajat o fiică surogat care
să-i facă prăjituri, încalcă tabuuri cu
dezinvoltura cu care un maidanez
stropeşte pneurile unui Ferrari.
Sfârşeşte prin a-şi exaspera fiica,
revoltată de stilul jemanfişist-provocator
al tatălui care calcă în străchini
deliberat, dar şi cu o doză de invidie,
e băgat în seamă de Marele Şef şi
invitat să-i ţină companie. Toni
Erdmann intrigă cel mai adesea, dar
şi place, neseriozitatea sa este asumată,
politicoasă, deconcertantă şi benignă,
un fel de bună dispoziţie o face agreabilă
asemeni unui digestiv, un fel de
maliţiozitate imperceptibilă pentru
corporatişti o pune în abis. Întregul
spectacol este însă pus în scenă pentru
un singur spectator, destinat unei
singure aprecieri: fiica sa. Încercarea
abordării unor „cuvinte mari” precum
„fericire” e aruncată în derizoriu
de către Ines, numai că Toni Erdmann
nu vehiculează abstracţiuni şi nu face
apel la concepte, ci face să sune
timbrul firesc al acestor cuvinte,
căldura lor. Eşecul nu-l demobilizează,
aşa că apelează la o dramatizare,
jucând un rol clownesc, de August
cel Prost: dintre postişe nasul roşu
al clovnului lipseşte, nu însă şi zâmbetul,
de data aceasta nu pictat, ci protetic,
nu şi peruca, şi în cele din urmă masca
(bulgărească) împrumutată cu tot cu
costum teatrului popular. Să nu uităm
că spectacolul clownului e destinat
copiilor, lor trebuie să le câştige râsul,
cel mai sincer râs, iar pentru asta
apelează adesea la forme abreviate
de cruzime, inclusiv la forma ei cea
mai rafinată, mai subţire, ridicolul.
Tatăl încearcă să-i amintească fiicei
sale de acest râs sănătos, plin, dezinhibat
al copilăriei, încearcă să i-l aducă pe
buze, mai mult chiar, se străduieşte
să i-l aducă în spirit. Fiica intră la un
moment dat în jocul său şi se lasă
condusă, însă foarte puţini înţeleg
spiritul superior al farsei care aruncă
în aer într-o ploaie de confetti convenţiile
acestei societăţii a rigorii, politizate
mercantil şi falsificate programatic.
Henri Bergson în minunatul său eseu
asupra râsului, implicit asupra comicului
îl definea pe acesta din urmă ca
rezultând din ceea ce este mecanic
placat pe ceea ce este viu (du mécanique
plaqué sur du vivant). Filmul lui Maren
Ade deschide posibilitatea de a gândi
comicul în raport invers cu afirmaţia
bergsoniană, sau cel puţin aici comicul
rezidă din viul placat pe ceea ce este
mecanic (du vivant plaqué sur du
mécanique). Toni Erdmann ne trezeşte
acest zâmbet imemorial în faţa unui
nou tip de prostie de reflex ideologic,
de seriozitate constipată, de reţetă
de viaţă vidată de viul elementar. Ar
mai fi ceva, deşi există un reflex ironic
şi aici, Maren Ade nu mai frecventează
clişeul identitar obosit, parte a
exotismului tiermondisto-mizerabilist
al unei Românii a periferiilor, ghetoizată,
pauperă, populată cu papuaşi alfabetizaţi
într-un idiom secundar. În prim plan
apare o Românie perfect sincronizată
occidental, dar şi cu un rapel la o
ospitalitate cutumiară, dar nu
manufacturată comercial, pâinea şi
sarea se transformă în hârtie igienică
şi un loc civilizat pentru defecaţie.
Nu e mult din partea unui ţăran, dar
nici puţin. Există un alt fel de privire
în acest film, nu una încântată fabulatoriu
şi triumfalist, ci una apropiată, empatică,
umană, înţelegătoare. Aş spune o
privire în care inteligenţa nu uită
această frumuseţe a diversităţii şi
banalului semnificativ.
