Ion Agârbiceanu –
Opere. III. Schiţe şi
povestiri (1923-
1959). IV. Povestiri
şi nuvele (1906-
1964), ediţie
îngrijită, notă
asupra ediţiei,
bibliografie, note şi
comentarii, referinţe
critice şi glosar de
Ilie Rad, Academia
Română/ FNSA,
Bucureşti, 2015,
1807 + 1403 pag.
Ilie Rad continuă ediţia Ion
Agârbiceanu, cu încă două
volume, III-IV, dedicate
prozei scurte. Primul conţine
schiţele şi povestirile
răspândite în culegeri şi
publicaţii între 1923 şi
1959 şi le continuă direct pe
cele două anterioare (care se
opriseră la anul 1922), iar
cel de-al doilea, povestirile şi
nuvelele dintre 1906 şi 1964.
Cum spuneam şi în cronica dedicată
primelor două volume (vezi România
literară, nr. 4/ 2015, p. 11) şi cum
recunoaşte însuşi Ilie Rad, noua ediţie
nu este o ediţie critică, nefiind lucrată
pornind de la manuscrise. Însă ea
reprezintă acel pas strict necesar,
al adunării a tot ceea ce Ion Agârbiceanu
a publicat de-a lungul vieţii, fără de
care o ediţie critică nu este posibilă.
Şi nici o relectură critică a operei
scriitorului, rămasă, pentru mulţi, în
„haina” ediţiei Pienescu (continuate
de Maria şi Victor Iova) – care, din
motive de conjunctură, a lăsat pe
dinafară destul de multe texte – şi la
verdictele critice împărţite, din urmă
cu câteva decenii. Pentru unii,
Agârbiceanu rămâne un foarte interesant
autor de raftul al doilea, pentru
alţii, el este un mare scriitor, pe care
istoria noastră literară încă nu a reuşit
să-l „metabolizeze” cum trebuie.
Din motive nemărturisite, ediţia
Pienescu (lucrată de editor împreună
cu autorul) a eliminat un mare număr
de schiţe, povestiri şi nuvele. Unele
motive le putem cu uşurinţă presupune:
în cutare text, rolul pozitiv al preotului
nu putea fi acceptat de cenzura acelui
regim care considera religia drept
„opiu pentru popor”, în timp ce,
într-un altul, realităţile sociale de
dinainte de 1944 contraziceau
interpretarea marxist-leninistă. Alte
motive, în absenţa cuvenitei note
asupra ediţiei, ne vor rămâne pentru
totdeauna obscure. Nu era nimic
altceva de făcut, în legătură cu traseul
sinuos al prozei scurte a lui Agârbiceanu,
decât o nouă ediţie.
Dincolo de aspectul cantitativ, însă,
ediţia Rad pune pentru prima dată
problema comportamentului lui
Agârbiceanu faţă de propriile texte, în
special după ce regimul comunist a
abolit libertatea de expresie şi a instalat
cenzura. Dacă, înainte de 1948, colabora
bucuros la orice publicaţie şi îşi alcătuia
volumele fără un program precis (nefiind
un scriitor care-şi regizează efectele),
după 1948, după cum mărturisesc
mulţi dintre cei care i-au fost apropiaţi,
Agârbiceanu a fost extrem de flexibil
în privinţa cerinţelor editoriale, acceptând
cu uşurinţă să opereze modificări ale
textelor propuse spre publicare. Nu
vreau, Doamne fereşte, să sugerez vreo
implicaţie morală: nefiind un autor
„artist”, ci un moralist, scriitorul-prelat
credea, poate, că, atâta timp cât substanţa
textului nu este afectată, forma lui e
secundară.
O anumită neglijenţă în alcătuirea
sumarelor, ca şi în colaborarea la
diverse publicaţii, este de înregistrat,
spuneam, şi înainte de 1948. Aplicând,
probabil, o etică de factură creştină
în gestiunea textelor sale, Agârbiceanu
putea să dea bucăţi foarte valoroase
unor obscure publicaţii locale sau
unor reviste efemere, convins că
literatura îşi împlineşte, oricum,
scopul moral. După ce va reintra,
încet-încet, în circuit (începând din
1953, când este cooptat în colegiul
redacţional al revistei „Steaua”, după
5 ani de marginalizare), scriitorul va
accepta solicitări de colaborare de la
publicaţiile epocii, iar la retipărirea
în volum a unor lucrări mai vechi
va consimţi la modificări, care fac ca
ediţia critică să fie, concomitent,
necesară şi dificil de realizat.
O primă dovadă în acest sens
ne furnizează chiar ediţia de faţă. Ilie
Rad a constatat (cu o uimire pe
care nota asupra ediţiei nu o ascunde)
că în ediţia Pienescu au intrat doar
circa un sfert din schiţele şi povestirile
pe care le inventariază, pentru intervalul
1923-1959, Biobibliografia Ion
Agârbiceanu, a lui D. Vatamaniuc.
Din 271 de titluri înregistrate în
periodice, 198 au pătruns în sumarul
diverselor volume din acest interval,
dar numai 47 se vor regăsi şi în cel
al ediţiei Pienescu. Întorcându-se la
sumarele volumelor iniţiale, ediţia
Rad ne restituie, prin urmare, 151
de titluri, refăcând înfăţişarea originară
a unor volume din care vechea ediţie
nu reţinuse decât foarte puţin.
La fel şi în cazul nuvelelor (sau
a ceea ce Agârbiceanu definea drept
nuvele): în afara titlurilor pe care
le găsim în volumele 5 şi 6 ale ediţiei
Pienescu, Ilie Rad a adăugat, conform
aceluiaşi criteriu cronologic, încă trei
texte ample: Pustnicul şi ucenicul
său (datând din 1938, inclusă de
continuatorii ediţiei Pienescu la
„povestiri”), Rană deschisă (1942) şi
naraţiunea Ţară şi Neam (din 1928).
Sper că nu s-a înţeles, din expunerea
diferenţelor de mai sus, că ediţia Rad
ar fi una polemică. Dimpotrivă, îngrijitorul
se află în dialog cu predecesorii săi,
în încercarea de a ne furniza o ediţie
restitutivă, care să pună în faţa ochilor
noştri întregul operei edite a lui Ion
Agârbiceanu. Ilie Rad înţelege miza
demersului său, diferită de miza
predecesorilor. Ediţia Pienescu era
menită să definitiveze lungul proces
de recuperare a lui Agârbiceanu, după
anii de marginalizare (ca prelat grecocatolic
ce refuzase să treacă la ortodoxie),
şi, totodată, să susţină relectura critică
începută de Mircea Zaciu în micromonografia
din 1955. O relectură care,
pe urmele pătrunzătoarei observaţii
călinesciene – conform căreia Agârbiceanu
nu moralizează, ci înfăţişează doar, cu
destulă artă, cazuri morale –, aspira să
desprindă de pe opera scriitorului
eticheta de sămănătorist, repoziţionând-o
în paradigma prozei etice ardeleneşti,
din care face parte pe drept cuvânt.
Astăzi, Agârbiceanu se confruntă, pe
de-o parte, cu un verdict critic nefinalizat
(între statutul de mare scriitor şi,
respectiv, cel de mare minor), şi, pe de
alta, cu o cvasi-uitare publică. Noua
ediţie, aşadar, trebuie să îl repună în
circuit şi să ofere material pentru o
reevaluare critică.
Ceea ce ediţia Rad şi face. După
cum atestă referinţele critice din
volumul al IV-lea, cronicile şi analizele
la care au fost supuse primele două
volume ale noii serii au atins, direct
sau indirect, problema poziţionării
lui Agârbiceanu în canonul nostru
istoric. Poziţionare pe care deja, încă
înaintea publicării romanelor, suntem
obligaţi să o punem sub semnul
întrebării. Ion Argârbiceanu nu este
un sămănătorist transcarpatic, ci,
mai degrabă, un Sadoveanu ardelean.
Înlocuirea Ceahlăului cu Apusenii
nu este un simplu detaliu geografic,
ci e o substituţie de topos, cu tot ce
decurge de aici. Creator original al
unui întreg univers uman, ca şi al
unei opere complexe, cu multe faţete
(inclusiv stilistice), Agârbiceanu e,
în felul său, un mare prozator, cu
nimic debitor, în fond, mai norocosului
său contemporan. Cu care se va şi
întâlni, în ultima parte a vieţii, la
Academie şi pe băncile aşa-zisei Mari
Adunări Naţionale...
Ca şi în primele două volume, Ilie
Rad este un editor devotat şi atent
la detalii, preocupat să pună în valoare
opera şi să ofere cercetătorului toate
informaţiile necesare cu privire la
text, la geneza acestuia şi la variantele
publicate. Aparatul critic al ediţiei
(în special notele şi comentariile) este
o resursă credibilă de informaţie
istorico-literară, constituind un
complement istorico-literar de mare
utilitate. Decizia de a reveni la sumarele
iniţiale ale volumelor este şi ea
inspirată, atât pentru că repune în
circulaţie texte care ar fi rămas uitate,
cât şi pentru că, din păcate, în perioada
comunistă, deciziile editoriale ale
scriitorilor nu au purtat numai amprenta
conştiinţei lor artistice, ci şi pe cea
a cenzurii. În cazul lui Agârbiceanu,
restituirea textelor relegate din ediţia
„oficială” are proporţii însemnate
şi susţine cu probe suplimentare
necesitatea relecturii critice.
În plus, opera „Sfântului Părinte
al literaturii române” (cum i-a spus
Blaga) constituie şi o lecţie despre
ce înseamnă, într-o proză a mediilor
marginale, viziunea – etică şi chiar
filosofică –, cunoaşterea aprofundată
a psihologiei umane şi a resorturilor
sociale, şi sobrietatea stilistică. În
raport cu „cura de vulgaritate”, vorba
lui Băieşu, pe care o traversează o
parte a prozei noastre actuale, opera
lui Ion Agârbiceanu are demnitatea
marii literaturi.
