Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Agendele literare ale lui E. Lovinescu de George Radu

Din cele de mai sus rezultă că Lovinescu i-a vorbit lui Monda cu privire la însemnările sale zilnice foarte la începutul acestora, în 1923, când ele aveau cu totul alt profil şi o mult mai largă desfăşurare, aşa cum se constată în primul volum al Agendelor. în schimb Monda îşi scrie autobiografia intitulată Viaţă şi vis, apărută în 1986, cu puţin mai devreme, oricum în preajma vârstei de 84-85 de ani, când � lăsând la o parte injoncţiunile inerente ale cenzurii şi autocenzurii " memoria sa se dovedeşte profund deficitară, mai cu seamă în ce priveşte perioada regimului antonescian.

De ce socot totuşi că prezintă interes mărturia lui Monda? Pentru că ea ne dezvăluie " deosebit de confirmarea pe care ne-o aduce volumul I din Agende " proiectul iniţial al acestora, conceput nu pur şi simplu ca un aide-mémoire secret şi intim, cum s-a mai observat şi afirmat cu parţială îndreptăţire, ci ca un excurs istorio-grafico-memorialistic, lipsit de orice menajamente, în câmpul de manifestare al literaturii române contemporane. Doar discreţia prevenitoare îl face pe Lovinescu să nu dorească a-şi publica însemnările încă din timpul vieţii, rezervându-le posterităţii. Numai că, pe parcurs, ele capătă tot mai pronunţat " deşi cu intermitenţe " un caracter ce nu se vrea avuabil, nici sub raportul elementelor de conţinut, nici sub cel al formelor de exprimare stilistică, cu toate că acestea din urmă îşi atenuează întrucâtva corozivitatea, pe măsura înaintării în timp. Este evident că Lovinescu nu se gândea şi nu ar fi dorit nici o clipă ca Agendele să i se publice vreodată. în sprijinul afirmaţiei mele vine întregul său comportament deschis, în cvasitotală contradicţie cu ceea ce divulgă notaţiile jurnaliere, aspect de care mă voi ocupa pe larg mai la vale. Dacă Agendele au supravieţuit şi n-au fost distruse de critic este numai datorită faptului că acesta s-a lăsat surprins de momentul precipitat al morţii, ştiind totuşi că răgazul ce-i fusese acordat era scurt.

Se naşte aici o problemă: a făcut bine Monica Lovinescu " prima, de altfel, care s-a confruntat cu problema în cauză - publicând aceste Agende literare? Ea singură mărturiseşte că a "şovăit îndelung înainte de a îngădui şi înlesni publicarea" lor. Ezitare pe deplin justificată şi pe care o argumentează fără a ocoli probabilitatea "interdicţiei decurgând natural din discreţia autorului extrem de avar cu destăinuirile de orice natură ar fi fost ele.ş...ţ Am avut oare dreptate, am avut dreptul de a trece peste această pudoare dând la lumina tiparului ceea ce E. Lovinescu nu-şi mărturisise decât sieşi?" Motivaţiile Monicăi sunt, cum se va vedea, altele decât cele pe care le invoc eu, dar, cu toate că diferite prin natura lor, ele vin în sprijinul hotărârii pe care a luat-o, conferindu-i o dimensiune valorică la care îmi place să cred că nu se aştepta.

La începutul relaţiei mele directe cu E. Lovinescu ştiam foarte puţine lucruri în legătură cu el, iar ceea ce citisem din scrierile sale se rezuma la zece volume de critice, alcătuind un corp din serii disparate, apărute când şi când, într-o ordine întâmplătoare. Nimic din ceea ce avea să constituie textul dezvoltat al Istoriei literaturii române moderne, nimic din teoria sincronismului, de Memorii nu mai vorbesc. Cum am mai spus, şi lăsând la o parte persoana însăşi a criticului, ceea ce îmi trezise dorinţa de a frecventa Cenaclul "Sburătorului" fusese faptul de viaţă, climatul, atmosfera specifică, satisfacţia de a mă afla în mijlocul scriitorilor, acolo unde " gândeam eu " pulsa creaţia. Nu-mi propuneam să devin un cercetător sau critic literar; ceea ce mă ţintuia locului, ori de câte ori aveam prilejul, era "trăirea". Acest caracter al prezenţei mele la "Sburătorul" şi în după-amiezile de la ora cinci când îl vizitam uneori pe Lovinescu, explică gafele pe care puteam să le comit, călcatul în străchini, pisălogeala, tot ce putea să-l contrarieze fără ca eu să-mi dau seama, pentru că trebuie să subliniez " amfitrionul nu mă lăsa niciodată să bănuiesc că-l importunam întrerupându-l dintr-o activitate, ci se arăta veşnic curios de ceea ce aveam a-i povesti. Şi aveam, slavă Domnului, ce-i povesti, întrucât de multe ori îi raportam ipostaze şi aspecte sau evenimente care îi trezeau interesul, deoarece era avid de tot ceea ce ţinea de imperiul anecdotei şi îi alimenta insectarul uman.

Mi se pare curios faptul că Lovinescu nu m-a îndemnat niciodată să scriu, spre deosebire de Zaharia Stancu, cum voi arăta la momentul potrivit. Nici nu m-a descusut, dornic să afle ce căutam eu la urma urmei la "Sburătorul", dat fiind că nu mă manifestam în nici un fel dincolo de interesul arătat literaturii. Ceea ce îl şoca în comportamentul meu şi îl nedumerea totodată era dezinvoltura şi un anume fel de a mă extrapola din timp, din realitatea istorică pe care eram obligat s-o înfrunt. "Dezgheţat sau obraznic" (cu alte cuvinte mă purtam firesc, nestânjenit, sau aveam pur şi simplu tupeu?) se întreabă dânsul într-o însemnare cu data de sâmbătă 28 decembrie 1940, când mă aflam într-o după-amiază în camera sa de lucru, ca să-mi iau rămas bun, încredinţat că voi părăsi în curând ţara, gonit de regimul legionar.

Unsprezece luni mai târziu, în perioada când renunţasem să mă expatriez şi-mi făcusem din nou apariţia la Lovinescu, acesta notează, la 28 noiembrie 1941, într-o vineri, că m-am prezentat,cu un exmplar ca să-mi dea un autograf, solicitându-i totodată unul de lux. Nu rezultă cu ce exemplar m-am prezentat ci doar că el mi-a oferit volumul I din ediţia obişnuită a Memoriilor. Acesta poartă, într-adevăr, dedicaţia autografă a criticului, cu data respectivă. Altă carte nu am primit atunci din mâinile sale. Probabil că însemnările din Agendă au fost făcute la câteva zile de la data întâmplării (aşa cum Gabriela Omăt mi-a declarat că se petrece adesea), altfel nu se explică inadvertenţele. Dar nu asta e important. Importantă e exclamaţia: "Vrea unul de lux! în situaţia în care e !" O dată mai mult se dovedeşte că Lovinescu nu ştia de unde să mă ia şi nu realiza ce-mi determina comportamentul, închipuindu-şi că trăiam cu capul în nori, când de fapt eu îmi căutam o compensaţie şi un refugiu izbăvitor, în raport cu suferinţele şi umilinţele pe care eram silit să le îndur din clipa în care nu mai profitam de ambianţa benefică oferită de cadrul ospitalier al locuinţei sale.

A avut prezenţa mea la "Sburătorul" şi contactul personal cu Lovinescu vreo consecinţă asupra formaţiei mele? Iată o întrebare la care evocarea celor trăite şi asimilate în casa criticului poate da un răspuns de natură să scoată în evidenţă efectul pedagogic al acestei experienţe asupra mea. Indiscutabil că prezenţa mea la "Sburătorul" mi-a ascuţit simţul critic, spre care aveam o predispoziţie înnăscută. într-un fel mi-a modelat, îndrumându-mi atenţia asupra modalităţilor de exprimare formală, chiar dacă nu am conştientizat rezultatul imediat. Dar dacă stau să mă gândesc bine, mă simt obligat să constat că, de fapt, la debutul meu în ale scrisului, la numai şase luni după moartea lui Lovinescu, a prezidat un şir de circumstanţe ce nu şi-ar fi jucat rolul în cazul că eu nu aş fi fost un frecventator al cenaclului. E o realitate asupra căreia, la un moment dat, voi reveni, pentru că la capitolul acesta sunt multe de spus, chiar dacă intervin digresiuni întrucâtva lungi, ele nepărând să aibă o legătură nemijlocită cu Agendele literare.

Ceea ce pare nu înseamnă că şi este. Dincolo de implicaţia directă a persoanei mele, înscriindu-se în raza de solicitare a Agendelor şi aşteptând de la mine o lămurire, nu fac decât să mă iau ca pretext pentru a considera lucrurile dintr-un unghi de vedere, din câte cunosc, neexplorat sau oricum explorat prea puţin până azi şi anume cel al diferitelor ipostaze, uneori contradictorii şi adesea doar trecătoare definindu-i lui Lovinescu personalitatea, în raport cu ceea ce aş denumi "evenimentul contemporan". Aici intervine desigur calitatea mea de simplu martor, dar un martor într-o continuă devenire, care, conturându-se treptat, aruncă o lumină asupra semnificaţiei mai adânci a "Sburătorului" în ultima fază a existenţei sale, colorând de o manieră aparte inevitabila lui apropiere de sfârşit. Vreau să spun că "spectacolul" n-a încetat din pricina acestei apropieri, întrucâtva presimţită datorită factorilor obiectivi (boala lui Lovinescu, evoluţia dramatică a războiului, incertitudinile ieşirii din conflict, condiţiile păcii ce urma să se instaureze), protagoniştii săi recrutându-se dintre persoanele cele mai pitoreşti ale cenaclului şi însufleţindu-l cu aventurile, păţaniile din trecut şi lăudăroşeniile lor, nu întotdeauna vrednice de dispreţ, ci uneori dimpotrivă, stârnind admiraţie prin nota de amuzament menită să contracareze gravitatea sumbră a stării de moment.

Peste tot şi toate trona figura numai aparent placidă a lui Lovinescu, care, sub masca indiferenţei consemna cu o ascuţită pătrundere deloc lipsită de vibraţii puternic participative, aşa cum ni-l arată Agendele, ceea ce observa în jurul său. Dar o făcea luând înălţime, cu o individualitate care n-avea corespondent în masa "sburătoriştilor" (cel puţin în perioada când m-am aflat prezent şi eu), preocupat să exhibe umorile care îl traversau şi prin aceasta topindu-se în ceea ce putea să însemne vacarmul general. Lovinescu " am remarcat asta de fiecare dată proceda cu discreţie, lăsând pe alţii să se dea în vileag, pândindu-i din umbră. Cu alte cuvinte, avea ceea ce se numeşte stil. Individul din el se îmbrăca în nevăzute, solemne haine de sărbătoare, fapt pe care, dacă erai capabil, numai îl intuiai, fără a fi ispitit să-l constaţi printr-o palpare concretă a privirii. Individualitatea era singura exaltare pe care şi-o îngăduia Lovinescu, singurul relief pe care îl impunea percepţiei celorlalţi. Era unicul său imperativ social.

O viaţă întreagă Lovinescu a fost şi a rămas un individualist. Un individualist de incontestabilă majoră calitate. Individualismul său avea prestanţa pasului imperial care calcă peste aşteptările supuşilor. Aflându-mă în 1943 în camera sa de lucru într-una din după-amiezile când îşi primea vizitatorii mi-a fost dat să surprind o discuţie care m-a făcut să mă apropiu şi să ciulesc urechile (va fi fost una din ipostazele în care m-a calificat ca "băgăreţ"). "Puţin mă priveşte - îl auzeam pe amfitrion perorând cu o voce de stentor, că poporul înfometat arunca cu pietre după racla lui Ludovic al XIV-lea. Cine se mai întreabă astăzi, bucurându-se de splendorile Versailles-ului de soarta mulţimii cu sudoarea căreia atotputernicul monarh şi-a înălţat palatele. Milioane de oameni au să proslăvească de-a pururea gloria unei Franţe ale cărei sublime monumente şi comori de artă i le-a dăruit pentru secole cheltuitorul rege".

Replica, Lovinescu o dăduse medicului său curant, doctorul Amărăzeanu, legionar convins, om de o indiscutabilă onestitate, care se străduise să salveze în ochii scriitorului morala unei generaţii ce-şi compromisese singură destinul. Se vorbise de Carol al II-lea, căruia medicul nu-i putea ierta imoralitatea şi nesocotinţa faţă de popor. Amintind de spiritul urbanistic şi edilitar animat de înclinaţia spre monumental, al fostului suveran, Lovinescu, cu un gest de superbă, dar nu mai puţin crudă nepăsare, conchidea: "Peste 50 de ani istoria nu-şi va mai aminti de cei ce au murit de foame, dar bulevardele, monumentele şi palatele vor rămâne să vorbească generaţiilor viitoare despre trecutul şi cultura noastră!"

N-aş putea spune că Lovinescu era un adulator necondiţionat al lui Carol al II-lea. în 1940 refuzase să aducă vreun prinos regelui cu prilejul aniversării a zece ani de domnie, când reprezentanţi iluştri ai intelectualităţii noastre creative i se prosternaseră pierduţi în elogii. Dar iată că acum izbucnise retoric şi aproape patetic în a-i lăuda virtuţile de civilizator modern. Poate că nu era decât expresia unui moment, sub impulsul cine ştie cărui elan stimulator. Revela totuşi o faţetă mai puţin obişnuită a criticului, pe care nu ştiu s-o fi evocat cineva.

Mi-am dat seama că Lovinescu era un intelectual aristocrat. Un propovăduitor al elitelor, nu numai literare. Prezenţa lui contribuia la promovarea unei ţinute occidentale (astăzi am spune "europene�) într-un mediu în care balcanismul întreţinea o atmosferă de natură să îngreuneze bunăstarea cetăţenilor. Fără a fi un adept al ideilor de libertate în sensul cel mai popular, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne a ştiut datorită culturii, bunei-credinţe şi mai cu seamă lucidităţii sale să acorde altora dreptul de a le avea. Prin structura sa mentală şi sufletească nu părea să le împărtăşească. Şi totuşi, omul a fost un democrat în cea mai înaltă accepţie a cuvântului. Nu concepea violenţele sub nici o formă şi legionarilor nu le-a iertat niciodată că i-au ucis pe Duca, Iorga, Madgearu şi mulţi alţii încă, în virtutea unei morale a asasinatului şi a unui cult al morţii. E lucru ştiut că împotriva oricărei ideologii de extrema dreaptă, fraza i-a fost întotdeauna vehementă, nu simplu dezaprobatoare. N-a manifestat simpatie nici pentru extrema stângă, fiind un anticomunist convins. Numai că aceasta, la noi, pe vremea lui Lovinescu nu părea să aibă o pondere, exceptând pericolul şi ameninţarea pe care le reprezenta Uniunea Sovietică, cu care, de altfel, eram în război. N-a apucat sfârşitul acestui război, ceea ce l-a scutit de o umilinţă pe care n-ar fi putut-o îndura. A închis ochii mai devreme decât se aştepta, dar oarecum împăcat cu sine...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara