Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Afară să se topească întunericul... de Emil Brumaru

Să poţi să-i îndrugi verzi şi uscate cuiva nesfîrşit de drag, scriindu-i cu migală orice fleacuri, aparent neimportante, caligrafiind-ţi sufletul cu grija de-a fi înţeles, neprecupeţind efortul, măcinîndu-ţi mereu, mereu silabele... sau, dacă-i cu tine, în camera ta cu un singur fotoliu galben, să-i vorbeşti neîncetat, ceasuri în şir, sorbind din ceaşca enormă de teracotă, rar, la intervale mari, cafeaua mereu înnoită, fierbinte, nu prea tare, doar cît să te ţină, din sorbitură amară în sorbitură şi mai amară, într-o continuă poftă de a povesti, de a explica, de-a amănunţi amintiri de viaţă, de lectură... de a-i descrie... întîrziind leneş pe anumite cuvinte, repetîndu-le ca într-o melodie uşor melancolică, uneori şoptită... făcînd, nestigherit de nimic, pauze... uneori atît de lungi încît să i se pară că nu vei mai relua niciodată firul... şi să te trezească, alarmată, din reverie cu un băi!, da' tu ce dreak faci, ai adormit, sau ce?... ai plecat?... te-ai dusără la cimitire?... uite, mai sînt aici!... uite, stau în cap!...uite, fac podul!... uite, fac şpagatul!... uite, fac flotări!... uite, dacă mă ambiţionez, uite, vezi?...vezi cum îmi duc piciorul ăsta după cap, la ceafă?... vezi, băi, ce flexibilă sînt?...( trosnindu-şi delicat vertebrele, cum doar pisicile reuşesc, somnoroase, gingaşe,)... iupi-iupi!... şi brusc să fugă în bucătărie şi să se întoarcă misterioasă, mîndră, ţinînd-o cu amîndouă mîinile făcute căuş sub ea... să reapară cu o cană uriaşă plină cu apă din care să bea pătimaş, îndelung, ca şi cum s-ar fi deshidratat în deşert, după un marş chinuitor prin căldura infernală a nisipurilor pustiului Gobi!... şi eu să constat amabil, superior, băi, tu eşti cam nebună!... m-ai speriat, ce naiba ai tuns-o aşa?... parcă te alergau ştrumpfii ăia ai tăi albaştri, din benzile desenate...nu mă enerva... stai locului şi ascultă...că io am experienţe vaste, nu ca tine, o caraghioasă cu ochii verzi, rotitori, cît roata morii...de se-nvîrtesc: ţac-ţac-ţac!... hm!... Bine, zice, sînt numa' urechi... şi chiar să le mimeze, lipindu-şi palmele reci de cap şi fîlfîind graţios două degete subţiri... deodată întrebîndu-mă, o ştii pe-aia cu melcul care-şi filfîie coarnele?... n-o ştii, n-o ştii... te-am prins!... habar n-ai!... Şi eu să-i descriu, să-i desenez în fraze precise... să-i fixez tocmai veselia asta a ei extraordinar de frumoasă , de spontană, de contagioasă... o bucurie intrinsecă, a trupului ei tînăr şi elastic, necunoscător de boli, de griji, de faptul că undeva... departe... foarte departe... se află un final neplăcut, inevitabil, pe care te decizi cu greu să-l accepţi, să-l gîndeşti... măcar să-l gîndeşti... Băi, zice, nu fi sinistru... mă evapor automat... zbang la domiciliu' personal, la mama! Şi iar să reîncep, retoric, afectuos... Fratele meu iepure... a fost odată ca niciodată... o să-ţi îndrug chestii de cînd eram adolescent, copil, tînăr... Umblam ca turbatul la un moment dat, cînd m-am reîntors în Iaşi din Dolhasca, prin 1975, băteam ca bezmeticul doar periferiile, priveam aiurit casele ţigluite, curţile ,magaziile, gardurile, cişmelele, intrările enigmatice ale beciurilor, femeile care cărau apa cu găleata... mă fascina totul, fiece lucru, fiece fiinţă... mi se părea tulburătoare orice mişcare...orice fiţă inconştientă de şold...mă îndrăgosteam de necunoscute aplecate adînc peste straturi proaspete de ceapă verde... de motănăraia visînd în neştire , într-un abandon total, într-o lăţire definitivă-n praful cărămizilor macerate de vreme, mă obsedau pietrele rătăcite, numerele portiţelor scîrţîitoare, desprinse pe jumătate din balamale, bălăbănindu-se-n aerul alb al după amiezelor infinite... mă devora un soi de tristeţe blîndă, suportabilă, o amăgire a timpului clătinat aievea... ştii?... clipa devenea cumva palpabilă, se putea aduce la nară şi aspira în plămîni, se respira, se gusta, îţi treceai limba peste membrana ei transparentă, o lingeai, o înghiţeai...

Ajungeam tîrziu în odaia mea, mă aşezam obosit la masă şi îmi notam într-un carnet gros ce-mi părea că era mai ciudat în aceste călătorii: întîlnirile neaşteptate, cutremurătoare (mai întîlneam îngeri la vremea aceea!... nepedepsit de dînşii...), florile cărnoase, cu tije unduite, agăţătoare... prăfuite sau incredibil de fragede, de pline de miez, îmbrăţişînd cîte un burlan ruginit... pata de păcură căzută pe trotuar, ajunsă acolo într-o dezolare stranie, într-o înstrăinare dificil de suportat, persecutată de oamenii din jur... bucăţile de tablă zdrăngănind ritmic pe cimentul grădinilor pustii, perfect rotunde, lipsite de plante...imaginile halucinante, strălucind şi dispărînd rapid pe geamurile scăpate de sub obloanele din scîndurele de lemn vopsit, o vopsea încinsă, scorojită, leproasă... Băi, zice, mai bine "comentează-mă" pe mine... Şi-atunci începeam: afară să se topească întunericul... tu să zbori către turla cu cruce... eu să vreau să te prind... de picioare! Prinde-mă, prinde-mă, ţipai, e o.k. Uite!... stau în cap!!!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara