Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Afară din Bucureşti de Simona Vasilache

Fiind vacanţă, răsfoiesc literatura escapadelor. Nu puţină, şi îndeajuns de diversă. Sastisirea de metropolă, periodică, sau chiar rituală, merge de la febra preliminariilor care nu duc la nimic, decât la o oboseală care se cuvine trăită (Caragiale), la cel mai ucigător plictis (Bogza).
Mai vechea Câteva ore la Snagov, a lui Odobescu (1862, Revista română; în ediţia comentată de N. Mihăescu, Pseudo-kynegheticos şi câteva ore la Snagov, Universul, 1943), iese din tiparul obişnuit al vilegiaturii.
Reţeta ei, ştiută din bucata care o precedă (deşi scrisă 12 ani mai târziu) în ediţia pe care o am în faţă, este erudiţia picantă, dacă se poate spune aşa. Totul începe cu o plimbare de plăcere, „fără ţel hotărât”, într-o dimineaţă de vară, spre Ploieşti. Prilej de a divaga pe-alăturea cu drumul, la propriu. O şosea, chiar utilă, este o impietate, în raport cu farmecul călătoriei neîngrădite, în care drumeţul poate apuca pe unde doreşte. Sigur, demodate vorbe, pentru secolul vitezei, în care cine să mai cugete la virtuţile unui cal, ori să cerceteze fizionomia oamenilor întâlniţi în cale. Competiţia, la Odobescu, nu este între natură şi civilizaţie, în care prima pierde maiestuos, iar cea din urmă câştigă silnic, ci între natură şi cultură. Unde ceasornicul primei înaintează fără răgaz, a doua găseşte timp. Aşa încât nu sunt câteva ore la Snagov, ci câteva secole bune. Nu e simplă plimbare, ci o aşezare temeinică în peisaj, o dorinţă de a trăi ceea ce numim, în zilele noastre, timp de calitate. Care se construieşte observând detalii, acolo unde cei mai mulţi nu văd decât şosea.
E uimitoare – chiar cu un îndelung exerciţiu de istoric şi, deopotrivă, ficţionar, obişnuit să lege lucrurile şi să le speculeze potrivirile – puterea de observaţie şi libertatea de mişcare, prin istoria mare şi mică, din sala tronului şi din alcov, a povestitorului Snagovului, o comunitate (ca să nu zic o ţară!) întro mănăstire. Loc de cumplită penitenţă, de osânde, de intrigi, şi mărturia vie că trecătoare sunt ale lumii toate şi că despărţiri de moarte pot sfârşi într-o paradoxală comesenie din care liniştitul lor privitor pare să nu mai înţeleagă, peste veacuri, nimic. Decât că veşnicia îşi râde de socotelile omeneşti.
Nu se ştie – şi săpăturile lui Odobescu nu reuşesc să propună decât seducătoare ipoteze – cine a ctitorit mănăstirea. Asta o face, într-un fel, un loc al nimănui, şi-i hotărăşte destinul. Mai puţin de spaţiu al pietăţii, şi mai mult de scenă a unor înfruntări crude, sub surdina celor sfinte. Capitolul penultim, din cele patru, cu titlu à la Caragiale, O doamnă rea şi un domn bun, dă seama despre cum s-a făcut istoria. Despre o epocă în care toate – domnie, averi şi, mai cu seamă, viaţă – erau repede trecătoare, şi care a deformat caracterele pe acelaşi calapod, al pripei, al acţiunilor necugetate. Dacă exista, din când în când, vreun plan, el era de-o violenţă peste închipuire. Negruzzi a făcut din Lăpuşneanu imaginea unui exces. Odobescu îl consideră normalitatea acelui context, în care şi fiul mai mic al Chiajnei s-a apărat de boierii potrivnici într-un fel cvasi-identic. Lipseşte, e drept, invitaţia la ospăţ, doar că nici ea nu era în afara acestui cadru, în care ucigaş şi victimă împart acelaşi loc de pomenire. Iar desluşirea istoriei lor, scrisă cu slove slavone, trece nebăgată de seamă, până se şterge cu totul.
Poanta nu-i lipseşte acestei lecţii de istorie în deplasare, care ar putea lesne aluneca în manierism şi-n plictis, dar se păzeşte fără cusur. Deşi musteşte pretutindeni, Odobescu o ţine, ca-n Pseudokyneghetikos, pentru sfârşit. Peste năruiri de familii şi frângeri de destine, vine cu naturala poftă de viaţă, înfiptă într-o plătică apetisantă, îndelung curtată de la localnici. Nu altceva i-a împins în arenă pe toţi cei care umplu pereţii şi necropola mănăstirii. O poftă de bine, sfârşită rău. Din care rămâne o morală care- şi depăşeşte epoca, romantică, a prăbuşirilor cu zgomot. O îngăduitoare ironie, recunoaşterea aceleia involuntare, a istoriei, ia locul partizanatelor cu date lipsă, sau bine ascunse. Romantismul intră în vacan- ţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara