Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Aer de familie de Ioana Pârvulescu


Este foarte uşor să stabileşti cele mai răspîndite ocupaţii în rîndul scriitorilor interbelici: prima este citirea lui Proust, iar cea de-a doua este ţinerea unui jurnal intim. în timp ce astăzi există destui literaţi care n-au simţit niciodată nevoia să ducă pînă la capăt măcar primul volum din în căutarea timpului pierdut sau să-şi însemne cel mai mărunt eveniment din viaţă, între cele două războaie nu cred că este vreun intelectual autentic care să nu aibă una sau alta dintre aceste preocupări. De obicei însă le au pe amîndouă. Sînt semnul distinctiv al epocii. Nu poţi ieşi în lume, între războaie, fără să fi citit Proust, pentru simplul motiv că face parte din abc-ul cultural, că despre el se discută şi se scrie pretutindeni. Simptomatică este scena pe care o evocă Monica Lovinescu în La apa Vavilonului: cînd a apărut primul volum din Proust, tradus de Radu Cioculescu, menajera familiei Lovinescu, Stana, l-a luat din biblioteca criticului, satisfăcută că poate să citească, �graţie fratelui lui domnu' Şerban", un autor despre care a tot auzit vorbindu-se. Voia să se lămurească singură, probabil, dacă omul îşi merită faima şi aşa trebuie că se întîmpla şi cu ceilalţi cititori, mai şcoliţi, ai lui Proust. Dar de o simplă modă nu poate fi vorba, căci, afirmă Sebastian într-un comentariu pe temă, nici o modă, oricît de puternică, nu rezistă la peste 500 de pagini. Statistic vorbind, în interbelic, numele lui Proust este cu siguranţă cel mai important din toată literatura universală: apare cel mai des în jurnale intime, în articole de gazetă şi în scrisori. Fapt cu atît mai impresionant cu cît Proust este, în epocă, un autor �contemporan" (moare în 1922), nu un clasic, ca astăzi.
în ce priveşte a doua trăsătură distinctivă a interbelicilor, jurnalul, el e mai mult un obicei igienic, decît o modă: oamenii se îngrijesc de sine aşa cum, probabil îşi îngrijesc trupul şi vestimentaţia. După ce generaţii întregi fuseseră curioase ce e cu ceilalţi, cu omul în genere, interbelicii sînt uimiţi de toate surprizele pe care le oferă cel care-şi spune eu. Ei dau aşadar cuvîntul persoanei I atît în ficţiune, cît şi în literatura intimă, scriu, în jurnal, despre propriul jurnal şi despre jurnalele altora.

Mă gîndesc la îndreptăţirea oricui de a scrie un jurnal al existenţei cotidiene. Actele intime ale lui Socrate, Cezar, Novalis, unui Mircea Eliade, Emil Cioran, Stendhal, Sebastian, Horia, Gide, Eugen, Amiel, Stan şi Bran, Ilie, X, Y şi Arşavir. îmi sînt mai preţioase decît cele mai impresionante şi formidabile creaţii ale lor şi ale altora. Oamenii, scriitorii, nu pot da ceva mai surprinzător şi interesant - egal de valabil şi de edificator - decît mărturisirea de zi de zi... (1 august 1932, Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filozof, Cartea Românească, 1992 ).

Dintre cei trei fraţi Acterian, doi au scris însemnări intime: Arşavir şi Jeni. Despre Haig, cel mai vîrstnic dintre ei, care a murit pe front în cel de-al doilea război mondial, nu se ştie nimic în această privinţă, totuşi posibilitatea ca şi el să fi avut însemnări zilnice nu e exclusă. Paginile lui Jeni sînt destinate focului, dar au fost publicate totuşi, după moartea autoarei, cele ale lui Arşavir sînt scrise, din capul locului, cu gîndul publicarii. Aceasta este diferenţa esenţială dintre cele două jurnale şi din ea decurg o seamă de altele. însă între paginile Jurnalului unei fiinţe greu de mulţumit şi cele ale Jurnalului unui pseudo-filozof se creează şi destule punţi nevăzute, care dau însemnărilor intime ale fraţilor Acterian un aer de familie, explicabil nu prin sînge, ci prin generaţie. Amîndoi sînt tineri interbelici. Prietenii, de la Eugen Ionescu la Cioran sînt judecaţi asemănător, discuţiile despre cărţi (inclusiv despre Proust) le consemnează numai Jeni, dar sînt purtate împreună, preocupări filozofice au amîndoi, de examene se plîng în cor, lenevia e ispită comună, Biblioteca Fundaţiei Carol ca loc de întîlnire favorit pentru cercul tinerilor apare, de asemenea, în ambele jurnale. Toate acestea se regăsesc şi în consemnările celorlalţi tineri ai epocii. Uneori decupajul din realitate duce la stranii coincidenţe. în anul 1932, la 26 iulie, Arşavir descrie o scenă care îl duce spre o serie de meditaţii pe tema morţii: �în strada Pînzari nr. 8 e bucurie: s-a întors acasă un fiu rătăcit. Chiar alături însă, la nr. 6 e dric în faţa casei: a murit un bunic, fără alt rost în lume decît acela de încurcă-lume. Lumea nu se sinchiseşte de moartea mea, de moartea ta, de moartea unui vagabond anonim [...]. Lucrurile se petrec aşa cum se petrec, după un ritm perfect. Totul e firesc. Mie însă mi se par lucrurile foarte, foarte ciudate." La 11 martie 1936, Jeni notează în jurnal: �Trecînd pe lîngă o uşă, am auzit un jazz care răsuna vesel asurzitor şi rîsete. Puţin mai încolo doliu în poartă şi pregătiri de înmormîntare. Se introducea tocmai sicriul în casă. [...] în toată această poveste cu morţi nu există decît un lucru sigur, unul singur. Că într-o bună zi (bună e un fel de a vorbi, căci s-ar putea prea bine să nu fie bună), deci într-o bună zi, voi muri. Eu voi muri". Arşavir, născut în 1907, este mai mare cu 9 ani decît Jeni. Consideraţiile despre moarte sînt făcute de el la 25 de ani, de ea la numai 20 de ani. Paginile lui Arşavir, ale surorii lui, ale lui Cioran, E. Ionescu, Anton Holban etc. au, în subtext, una şi aceeaşi întrebare: Cum e posibil ? Sau, în varianta Eugen Ionescu surprinsă de Jeni în acelaşi an 1936: �Mor. Moor. Mooor. Emposibel". Aerul timpului, încărcat de amintirea unui război mare şi de presimţirea unui alt război, face mai vizibilă tema morţii. Tinerii interbelici şi-au asumat-o fiecare în felul său, acutizînd-o aşa cum niciodată înainte şi niciodată apoi nu s-a mai întîmplat. Conştiinţa morţii apare, direct sau în travesti în multe din textele lor şi îi leagă mai puternic decît preocupările culturale sau decît cele politice.
Mai există un liant vizibil între tinerii interbelici, răspunzător pentru aerul lor comun şi prezent în toate jurnalele, inclusiv în cel al lui Arşavir Acterian. Este vorba de profesorul lor, Nae Ionescu. Cum mai toţi sînt studenţi umanişti (Litere, Filozofie, Drept), se duc, adesea fără ca aceasta să intre în obligaţiile lor şcolare precum şi după absolvire, la cursurile lui Nae Ionescu.

Mă duc la cursul lui N. despre statistică. Prietenii sînt în păr. Toţi aduşi de un acelaşi vînt parcă. Barbu şBrezianuţ, Cioran, Horia şStamatuţ. Hanny şvon Hochţ, Eugen şIonescuţ, Costin, Eugenia Axente, Varinca, Ungher, Costică şFîntîneruţ etc. N. se prezintă magistral. Ziaristica nu l-a micşorat în nici un fel. Informaţie, logică, profunzime, prospeţime, îndrăzneală - toate în plin subiect. Nimic lăturalnic, accesoriu. Epatant tip! (19 noiembrie 1932, Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filozof).

Nu s-a făcut încă un portret convingător şi complet al lui Nae Ionescu. Cuvîntul charismă, cel mai des folosit în legătură cu el, plasează prea direct în metafizică problema profesorului de metafizică. Cum de a supus, practic, o întreagă generaţie strălucită ca intelect, cu personalităţi puternice, ducînd la dezastrul ei ? Nici o explicaţie nu pare suficientă. Se poate presupune uşor că avea exact acel amestec de angelic şi demonic, autentic şi impostură, disponibilitate şi reţinere, naturaleţe şi cabotinism care e necesar în seducerea unei colectivităţi. Făcea curte tinerilor şi-i cucerea definitiv, cum rezultă din cazul cel mai spectaculos, Mihail Sebastian. Alţi profesori universitari reuşeau acest lucru mult mai greu. Arşavir Acterian face chiar, în 1936, o comparaţie între Vianu şi Nae Ionescu - atuul tinereţii îl aveau amîndoi - iar impresia lui de student este în defavoarea celui dintâi: �Vianu despre Teoria valorii estetice. Mi se pare uscat, didactic. îmi place totuşi cum vorbeşte. Profesor cinstit, vorbitor elegant, stilat, gînditor informat. îi lipseşte însă acea febră, acea vioiciune şi prospeţime care fac din vorbirea lui N. un magnet (s.m.)". întîlnirea cu Nae Ionescu, care le apare tuturor ca un veritabil moment de graţie se va dovedi, printr-o metamorfoză pe care timpul o fabrică adesea, malefică. Comportamentul demn din perioada de lagăr şi moartea timpurie au validat totuşi, pe mai mult timp, gesturi îndoielnice şi au dat o aură eroică unui om care în alte circumstanţe ar fi putut să se compromită singur, mult mai repede, cum a făcut-o, de altfel, cu Prefaţa la De două mii de ani. în această capcană cade Jeni Acterian, care îl iubeşte post-mortem, deşi e singura care l-a judecat, la început, mai la rece: �Profesorul şi-a ţinut pînă acum nouă ore de curs. Am să i le număr şmotivul consemnat de Jeni mai înainte este că �prea trage chiulul"ţ. Să văd cîte o să ţie pînă la sfîrşitul anului. Trist e că de fapt a început să nu mă mai intereseze. E de necrezut, dar e aşa. Am impresia că nu e ce credeam. Nu sînt însă sigură de nimic"(8 februarie 1937). De acest �ce credeam" sînt răspunzători, desigur, Arşavir şi prietenii săi, foşti studenţi ai lui Nae Ionescu, care îi vor fi transmis lui Jeni o imagine perfectă a acestuia. Cîteva zile mai tîrziu, la 20 februarie, la al 12-lea curs de metafizică, studenta scrie: �Aveam impresia că a redevenit serios, că face metafizică, nu politică. Asta pînă la sfîrşitul orei. Spunea greu, se căznea, se vedea că are el ceva în cap dar îi e greu să se exprime, să explice cum se cuvine [...]. S-a căznit aşa toată ora aproape. Şi cu o colosală bunăvoinţă m-am căznit şi eu să-l înţeleg. Să desprind din expunerea aia nebuloasă gîndul lui care credeam că este. Şi pînă la urmă am văzut, într-adevăr, că era. Dar era lamentabil". După un deceniu, cînd profesorul este numai o amintire, Jeni Acterian îl va considera singurul om de la care a învăţat ceva, îi va lăuda neliniştea legată de subiectele pe care le discuta, vibrarea tragică transmisă o dată cu fiecare întrebare, simplitatea, ezitările şi felul în care îşi învăţa studenţii să fie prudenţi (!). La începutul anilor '30, în jurnalul lui Arşavir Acterian, ei par cu toţii nişte tineri destul de obişnuiţi.

Zaiafet. Băieţi simpatici. Fete drăguţe. Agreabil, Eugen, în mediul său natural, e argint viu. îl imită pe Iorga, pe Vianu, pe Stah. Cuplul Bran. Hărmălaie. Aiureală. în fond, nimeni nu ştie ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte, ţipete. Tinereţe cheflie... (Decembrie 1932, Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filozof).

Jurnalul interbelic al lui Arşavir Acterian cuprinde, practic, un singur an complet, 1932, anul în care autorul devine licenţiat în drept. în mod controlat, Arşavir elimină de obicei din notaţiile sale faptele diverse, mărunţişurile zilnice, acele lucruri pe care le socoteşte lipsite de interes pentru ochiul public pe care îl are în permanenţă în minte. Umple în schimb pagini întregi cu meditaţii filozofice (sau pseudo-), care, din păcate, sînt, tocmai ele, mai puţin interesante şi sună astăzi a gol. Totuşi, între figurile care se strecoară în aceste pagini sînt cîteva memorabile: Virgil Gheorghiu, în ipostaza lui primă, de pianist, şi abia apoi în cea de poet sărac, cu părul vopsit în toate culorile, Emil Botta, erou tragic, Eugen Ionescu, erou comic (�amuzant"), Cioran, cu care îşi simte afinităţi, Eliade, bîrfit de unii, �viu şi pasionant ca om", Fîntîneru, fericit că a devenit romancier (tocmai îi apăruse Interior), criterioniştii, ale căror conferinţe sînt calificate drept plictisitoare, Barbu Brezianu, Şuluţiu etc. Adică aceia datorită cărora perioada interbelică, cu toate bunele şi relele ei, are, pentru cititorul de azi, un inconfundabil �aer de familie".


P.S. în urma textului despre Mircea Vulcănescu apărut la această rubrică în nr. 32 al României literare, domnul Mircea Handoca mi-a trimis un fragment dintr-o scrisoare a lui Mihail Sebastian către Mircea Eliade, datat 25 iulie 1936. întrucît rîndurile lui Sebastian completează perfect portretul lui Vulcănescu reconstituit din paginile jurnalului său de închisoare, le reproduc şi pentru cititorii revistei noastre:
�Aseară am ieşit cu Mircea Vulcănescu în oraş şi după o scurtă masă la Corso, după cîteva perechi de îngheţate la Nestor, m-am plimbat cu el pînă la 2 noaptea pe diverse străzi. A fost fascinant. Scrie sau are de gînd să scrie: 1) o istorie politică a României
2) o trilogie dramatică despre dinastia noastră 3) un roman în cîteva tomuri cuprinzînd ultimii 50 de ani
4) un jurnal de administraţie şi 5) o sumă de alte opere, mai mari sau mai mici.
E plin de idei, de presupuneri, de sugestii, de teorii. Mi-a explicat secretele conferinţei de la Montreaux, raporturile noastre cu Germania, perspectivele Gărzii de Fier, jocul actual al lui Nae Ionescu, politica noastră monetară şi o mie de alte lucruri - totul cu o impetuozitate supremă. Ar trebui să-l închidem în-tr-o cameră şi să-l obligăm să vorbească în faţa unui microfon înregistrator. E fenomenal băiatul ăsta..."
îi mulţumesc Domnului Handoca pentru scrisoarea trimisă şi pentru acest fragment care nu-mi era cunoscut.