Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Adulaţie în cerc restrâns de Cătălin Sturza


În mediile filologice s-a simţit, în ultima vreme, lipsa unor antologii critice care să înlocuiască foarte utilele colecţii de la editurile Eminescu sau Albatros. Volumele "Bibliotecii critice", apărute între 1972-1989, jucau, în acea vreme, rolul Google-ului de azi, ba erau chiar mai eficiente!. Zeci de autori culeşi de pe toate rafturile valorice, clasici şi moderni, poeţi, prozatori şi dramaturgi, creditaţi sau nu de manualele vremii (de la D. Anghel, Emil Botta şi Eugen Jebeleanu la Nichita Stănescu, de la N. Filimon, Caragiale şi Mihail Sebastian la Alexandru Ivasiuc, de la Eugen Lovinescu şi Tudor Vianu la Şerban Cioculescu şi Ov. S. Crohmălniceanu) au fost trecuţi la index, cu tot alaiul de articole foiletoniste, pagini de dicţionar şi fragmente de studii, de referinţă sau nu, care apăruseră până atunci despre ei. Studenţii sau cercetătorii în căutarea unei biografii (nu neapărat) minimale deschideau sertarul la iniţiala autorului, cereau "Camil Petrescu interpretat de..." şi aveau acces, la fel de simplu şi elegant ca printr-un "search" pe Google, la toată lista cu referinţe critice existente. Cu două deosebiri: materialele erau deja sortate de coordonatori avizaţi, după criterii ştiinţifice şi estetice, balastul fiind deja, în mare măsură, aruncat la coş. Iar lista avea un caracter orientativ: trimiterile la titlurile de referinţă permiteau, ulterior, consultarea lucrărilor serioase, pe care nici o bibliotecă virtuală, la această oră, nu le înglobează.

Fără aceste ghiduri ale Bibliotecii Babel, lumea literară e un adevărat haos. A căuta, de pildă, toate articolele de şi despre Constantin Fântâneru din perioada interbelică poate să-i ia unui doctorand şase luni. Dacă în loc de Fântâneru e G. Călinescu, şi perioada se întinde până în prezent, vorbim deja de ani buni. O antologie comentată care conţine o "addenda" cu repere critice aduse la zi reduce căutarea la 2 minute. Mai eficient decât orice inovaţie I.T. Bineînţeles, aceste volume trebuie şi ele revizuite, din când în când, cu "update"-urile şi "patch"-urile de rigoare. Aşa că o carte pe care scrie "Mircea Ivănescu " Monografie", apărută într-o colecţie care se vrea un index ordonator al "arhivelor critice" nu e, în ansamblu, un obiect peren. E mai mult un fel de "Rider"s Digest", o publicaţie a momentului, care se uzează după un timp. Dosarul de receptare critică se înlocuieşte, ca o anvelopă veche, la fel şi datele bio-bibliografice, "ars poetica" (interviurile acordate de Ivănescu în anii "80), chiar şi antologia, subsumată unei selecţii provizorii. Un nucleu rămâne, peste ani, şi intră în imensa stivă a "memoriei critice", pe o poziţie de top: studiul coordonatorului colecţiei "Canon", Alexandru Cistelecan, despre un poet, cum spune povestea, "nici călare nici pe jos, nici îmbrăcat, nici dezbrăcat". Mircea Ivănescu n-ar trebui aşezat, dacă i-am da ascultare celui mai valoros (poate!) critic ardelean contemporan de poezie, nici alături de generaţia "60, nici alături de "nepoţii" optzecişti, nici printre poeţi, nici printre prozatori, nici printre "liderii de opinie", nici printre rataţi, nici printre oameni, nici printre "Păpuşile Muppet". Şi asta nu pentru că s-ar fi rătăcit în "no man"s land"-ul axiologic al unui public nătăfleţ, vrăjit de modelul sclipitor al lui (mda, modernist adolescentin exaltat şi naiv!) Nichita Stănescu. După criticul clujean, Mircea Ivănescu ar merita, pe puţin, un canon literar separat.

Distincţia "circuit larg" " "circuit restrâns" se impune din start. Două "figuri mitice" (şi "principii castratoare"!), care au în spate două modalităţi de raportare la poezie, lumea literară, generaţia biologică, succes comercial, tipare şi prozodii, ontologie şi metafizică se duelează, pe viaţă şi pe moarte, după un maniheism amuzant. Nichita e narcisistul, hedonistul, expansivul, apolinicul care se aşează mereu în centrul Universului, care dictează, după bunul plac, existenţei şi ale cărui toane, capabile să transmuteze lumea, îl scutură prin somn până şi pe Creator. Ivănescu e câinele bătut, proscrisul, marginalul, exilatul care nu cere decât o clipă de consistenţă a existenţei, călduţul domestic, consolarea contingentului şi a banalului şi eşuează, lamentabil, într-o "contabilizare a propriei non-existenţe". N.S. monopolizează propria generaţie literară, face victime şi emuli chiar după patru decenii, are celebritate, glorie şi trecere la "publicul larg". M.I. e, pentru liceeni şi gospodine, un anonim, îl apreciază doar cunoscătorii (adică filologii "rasaţi", care-l citesc pe Ezra Pound), optzeciştii (sau o parte a lor, cei care flutură stindardul postmodern) pentru care e un "guru", un iniţiat. M.I. e un fel de vagabond în zdrenţe textuale, vorbitor al unei limbi "imediate, poticnite, fade, unisemnificante", cu un vocabular "de obşte, denotativ, uzual" care acceptă, strâmbând din nas, constrângerile poieticităţii, un Orfeu prolix şi baroc, cu voce distinctă şi ton ceremonial, care cântă "o melodie densă, narcotică şi incantatorie". Un limbaj inconsistent, alienat, decăzut din "semnificanţă", un vacuum şi vacarm de vorbe, o "elegie a logosului" care surprinde o inefabilă "stenogramă a clipei". Ce mai, un poet pentru elite şi un critic-fotograf (Cistelecan) cu instinctul formulei memorabile " flash-uri incomode şi acide care cad pe detaliul esenţial al unui portret literar.

Trecând la discuţia "modern-antimodernist-postmodern", în care artileria grea (Lyotard, Vattimo, Baudrillard) bombardează de zor biata "epopee a insignifianţei" instalată în mizerabilul paradis poetic delabrat şi derealizat, Al. Cistelecan scoate, la repezeală, din mânecă o "listă a lui Hassan" ad-hoc, numai bună de aplicat în caz de "narcoză (cronică, n.a.) a identificărilor livreşti" cu metaforizare narativă acută şi nostalgie postmodernă a logosului platonician. Joc de tenis, aventură cosmică într-o parte, devoţiune casnică în cealaltă, expansiv vs. retractil, febrilitate vs. blazare, metaforă vs. notaţie şi transcriere a realului, rostire augurală vs. crepuscul, sensibilitate vs. clişee livreşti, post-literatură şi palimpsest. Concluzia? Postmodernismul e, pentru Ivănescu, manifestarea unei "patologii a spiritului", în structura intimă el rămâne un modern alungat din cetate, bântuit, renegat Meci nul. Urmează scurte scheme pentru structura tematică a ceea ce ar putea fi o lucrare de mari dimensiuni: clişeul " închisoare, sinuciderea prin predecesori, cotidianul mitic, reveria (sub semnul madlenei), prozatorul care face penitenţe în versuri, recitalurile de măşti şi jocurile de personaje, Mopete ca un alter-ego auctorial (merită menţionată o interesantă polemică cu interpretarea biografistă a lui Matei Călinescu). O monografie Mircea Ivănescu nu avem încă. Deocamdată, există o antologie valoroasă " cea de la "Polirom" " care ar merita ca prefaţă studiul lui Cistelecan de la "Aula". Însă, cu siguranţă, criticul capabil să pornească la construcţia "Templului" a îmbrăcat deja salopeta şi aşteaptă, cu mânecile suflecate, lângă macheta proiectului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara