Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Adrian Popescu de Alex. Ştefănescu


(Urmare din numărul trecut)

Umilinţa ironică a caligrafuluui

Adrian Popescu scrie în acelaşi stil cuceritor şi proză, şi impresii de călătorie, şi chiar critică literară. Se simte plăcerea cu care îşi compune textele, iar această plăcere se transmite cititorilor. Scriitorul are atitudinea unui caligraf umil, absorbit de desenarea cuvintelor, deşi tot el este cel care le dictează. Combinaţia de modestie şi orgoliu constituie nota distinctivă a scrisului său.

Scurtul roman Tânărul Francisc, 1993, cuprinde povestea vieţii sfântului Francisc din Assisi, rescrisă cu evlavie. Este o evlavie artistică, sinceră, dar şi "jucată", valorificată literar. Aceasta şi deosebeşte, de altfel, cartea lui Adrian Popescu de o hagiografie propriu-zisă. S-a făcut observaţia că, în comparaţie cu alte hagiografii datorate unor scriitori (de exemplu în comparaţie cu aceea a lui Flaubert despre sfântul Iulian), cartea lui Adrian Popescu nu este destul de "îndrăzneaţă". Comentatorii care judecă astfel nu înţeleg, practic, în ce constă frumuseţea scrisului autorului român. El nu este un teribilist, nu mizează pe o inventivitate spectaculoasă, ci rămâne un rafinat adept al nuanţărilor. Atitudinea sa faţă de scris o aminteşte pe aceea a personajului lui Borges care, transcriind Don Quijote, scrie de fapt alt roman. Supunerea cu care este urmată povestea originară nu împiedică instituirea unui nou timp al creaţiei. Repetarea constituie o formă de umilinţă ironică, ca a demiurgului care învârte calm, la nesfârşit, manivela de schimbare a anotimpurilor pe Pământ.

O fermecătoare poveste de Crăciun, care ar putea face înconjurul planetei dacă ar fi tradusă cu artă în limbi de largă circulaţie, este Cortegiul magilor, 1996. Autorul istoriseşte călătoria întreprinsă de cei "trei magi", Balthasar, Melchior şi Gaspar, la Ierusalim şi apoi la Bethleem, în scopul de a se închina nou-născutului Isus, despre care numai ei ştiu că este mult-aşteptatul Messia. Faptele sunt relatate la persoana întâi din perspectiva servitorului lui Balthasar, un tânăr sensibil şi naiv, a cărui experienţă autorul o retrăieşte în vis, în ziua dinaintea Crăciunului, aţipind în fotoliu. Trecerea de la prezent la ceea ce se întâmpla acum două mii de ani este realizată printr-o scamatorie narativă executată cu iscusinţă:

"Până ce copiii mei, Mihnea şi cel mic, Horea, se decid care cutii cu globuri şi beteală au întâietate (îi aud cum discută agitaţi în camera lor, anticipând bucuria ritualului îmbrăcării sărbătoreşti a bradului) pot să-mi îngădui câteva clipe de răgaz în fotoliul vechi. }esătura de stofă are un desen pe care abia acum, după atâţia ani, îl privesc mai atent, un soi de învârtejire, de rotocoale ce se pierd într-o unduire de nisipuri vagi, modelate imprevizibil de suflarea vântului şi, brusc, uimit şi totuşi nu din cale afară, percep o voce într-un grai straniu, pe care, nu ştiu cum se face, dar îl pot înţelege. Visez, totuşi?"

În noua sa ipostază, de slujitor al lui Balthasar, autorul se numeşte Adri şi este prieten cu tinerii Mica şi Sem, care îi slujesc pe ceilalţi doi astrologi. Întregul convoi, format din şase persoane, cu bagajele duse de cămile, călătoreşte prin deşert, făcând popasuri pentru prânzuri frugale, care constau în turte din aluat nedospit, măsline şi smochine. Adri trece prin tot felul de întâmplări cu valoare iniţiatică, în cursul cărora se maturizează. Este trimis, de exemplu, să facă cumpărături într-un sat, Fasail, dintr-o oază şi acolo " ca personajul lui Mircea Eliade din La ţigănci " se lasă ademenit de atmosfera de erotism difuz " vin, muzică şi dans " dintr-un local deocheat, Casa duhurilor, astfel încât uită de tovarăşii lui şi îi lasă fără provizii. Se trezeşte însă în timp util şi îi ajunge din urmă, recâştigându-şi locul printre ei.



Jocul literar şi iluzia de viaţă

Practic, naratorul este un personaj-sinteză, deopotrivă Adrian Popescu şi Adri, în relatarea lui se amestecă situaţii de pe vremea naşterii lui Isus cu situaţii din lumea secolului douăzeci. Când magii şi slujitorii lor ajung, după multe peripeţii, la Ierusalim, Adri înregistrează dovezile autoritarismului practicat de Irod şi îl compară pe tiran cu... Stalin:

"Probabil intră în obişnuinţa potentaţilor să se înconjoare de oameni învăţaţi, o dovadă, în ochii lumii, că puterea îi are aliaţi, sau că, în orice caz, ei ("dacă şi ei") se supun autorităţii, ba o şi susţin, chiar inflexibilă şi tiranică, aşa cum era domnia lui Irod. Palatul din Ierusalim era loc, deci, şi de întâlnire şi adăpost pentru câţiva filosofi păgâni toleraţi şi puşi să discute despre adevăr şi destin cu fariseii Templului. Ce e iarăşi grăitor pentru Irod şi, implicit, pentru toţi tiranii de mai târziu (unul avea să se nască peste aproape două milenii în Georgia, în locurile de unde venea, cred, bărbatul care dansase la "Casa duhurilor" cu pumnalul în dinţi, mimând cruzimea şi agresiunea chiar şi în unduirile erotice) e această nevoie a probelor de fidelitate, de aprobări, apoi, de elogii repetate, din partea inteligenţei vremii, elogii care ajungeau în succesiunea lor nefirească, dar oarecum previzibilă, la absurde linguşeli, epitalamuri şi devoţiuni ipocrite care jigneau Ideea Divinităţii, a Omniscienţei lui Iahve."

Comentariile naratorului sunt, deci, comentate, la rândul lor, de autor, în manieră postmodernă. Jocul literar devine mai important decât verosimilitatea relatării. Şi totuşi, ori de câte ori ne transportă în trecutul îndepărtat, scriitorul reuşeşte să reconstituie iluzia de viaţă. Inventez şi totuşi credeţi-mă! ne îndeamnă el cu candoarea marilor povestitori din toate timpurile, iar noi îi urmăm îndemnul, seduşi de talentul cu care descrie o lume legendară.

Istorisirea culminează cu momentul intrării magilor, care aduc drept daruri aur, tămâie şi smirnă, în încăperea din Bethleem care îl adăposteşte pe nou-născutul divin. Numai Adrian Popescu putea să traducă în cuvinte frumuseţea mistică a prezenţei copilului Isus şi a mamei lui:

"Pruncul gânguri şi am bănuit că-şi întinde mâinile lui mici spre ei, ca într-o binecuvântare. Era o muzică nepământeană în sunetele acelea. Nu am reţinut toate vocalele: a-urile şi o-urile predominau între h-uri şi g-uri ce susţineau linia melodică. O serpentină a unei spirale sonore, vocalele sale pe un zid, pe un turn ferm " aceste solide consoane. Era o urcare şi o coborâre în vocea aceea mică, o legănare de valuri unde te adânceai ca într-un leagăn, un flux şi un reflux, o clătinare de sori pe bolta infinită. O pendulare între trecut şi viitor, între adâncime şi înălţime, între om şi Dumnezeu. O răsucire care te purta în volutele sale. Ai fi stat zile şi nopţi să o asculţi, uitând de somn şi de foame, ori mai precis, nemaiavând poftă de ele, numai şi numai să o asculţi la nesfârşit. Nu am ştiut cât am stat îngenuncheaţi noi, servii, şi în faţă, stăpânii. Am auzit doar foşnetul de veşminte şi vocea Mamei, la despărţire: ŤBinecuvântarea Pruncului Divin să vină peste voi toţi şi peste neamul vostru. Mergeţi în pace!ť. Era un glas blând, fericit, de o tandreţe ce nu se poate uita. Nu un timbru sentimental, clamoros, exaltat, ci o linişte plină de o iubire care te ocroteşte, cu grija ei, în orice loc şi timp, aşa cum ochii Icoanei Sale te însoţesc pretutindeni, nu doar în camera unde, sub licărirea de candelă, Privirea se pogoară mereu, asupră-ţi."



În Italia, cu gândul la România



mpresiile de călătorie din volumul Italia subiectivă, 1997 au, şi ele, sunetul de argint al literaturii bune. Entuziasmul frivol şi expeditiv, caracteristic turistului, cultul senzaţionalului gazetăresc şi prozaismului snobului care verifică, la faţa locului, informaţiile din enciclopedii lipsesc cu desăvârşire din această carte. Prietenos şi comprehensiv, Adrian Popescu descrie stilul de viaţă din Italia şi îl compară uneori, cu o strângere de inimă, cu modul în care se trăieşte în România:

"La Liturghiile de seară, de la ora cinci şdin Capolago, un sat de lângă Milano, n.n.ţ, asistam zilnic împreună cu femeile mai bătrâne ale satului, cu câţiva tineri şi copii, cu doi, trei vârstnici. Prima deosebire, bătrânii locului, îngrijit îmbrăcaţi, respirau un aer de molcomă împăcare şi tihnită bunăstare, cum mai întâlneşti şi la noi, dar, rar, prin Ardeal şi Banat, prin Maramureş... Un acord între viaţa lor lăuntrică şi fizionomie le conferea trăsăturilor o armonie aparte, o nobleţe chiar. Aşa arată faţa preoţilor în vârstă. A celor adevăraţi, slujitori ai Spiritului Sfânt, care îi modelează dinăuntru, ca pe o bucată de lut cu dragoste, treptat, ca pe nişte pietre vii îndelung şlefuite de Mâinile Sale, aşa cum apa întâmplărilor neîntâmplătoare rotunjeşte pietrele, pentru a se potrivi în Zidire. O pace definită drept Ťliniştea ordiniiť de Sfântul Augustin, cel convertit, la câteva stadii de aici, de Ambrogio, prin predicile sale înfocate, pe cât de înfocate au fost rugăciunile mamei, Monica, umple ochii şi surâsul acelor pensionari. Bătrânii la noi au figura îndurerată şi chinuită, aprinsă de lumina înţelegerii împăcate a sfârşitului şi a vieţii împlinite. Vitregiile războaielor şi mizeria comunismului, frica de zbirii colectivizării, deposedarea de pământ cu forţa patului de puşcă şi a cizmei trântite în obraz, cu minciunile abile ale activiştilor i-au păstrat într-o stare de prudenţă şi teamă faţă de necunoscuţi... Apoi emigrarea forţată din satele lor în oraşele industriei, obligată să crească peste noapte într-un ritm aberant, a adâncit trauma înscrisă ca o suferinţă de veacuri pe obrazul oamenilor pământului meu."

Într-un jurnal de călătorie în Italia, Adrian Popescu se referă frecvent la... România. El călătoreşte ca să se înţeleagă mai bine pe sine, să-şi înţeleagă ţara, să înţeleagă continentul căruia îi aparţine.

Acest proces de înţelegere " şi nu graficul deplasărilor " constituie epica volumului Italia subiectivă. Autorul povesteşte cum i se dezvăluie realităţi de a căror existenţă nu ştia nimic înainte, astfel încât istorisirea lui devine captivantă, ca un roman de aventuri. Ce va descoperi la Torcello? ne întrebăm cu emoţie, în momentul în care scriitorul decide să ia un vaporetto cu această destinaţie (plecând din Veneţia). Răspunsul ne este livrat chiar în momentul în care îl aşteptăm, nu apare ca o explicaţie nesolicitată şi superfluă, de genul celor date de entuziaştii naivi, întorşi din călătoriile lor în ţări exotice:

"Am călătorit într-o dimineaţă de vară, îndemnat de prieteni, spre insula Torcello. Fără ostroavele venete, spiritul arhaic al Lagunei e greu de priceput, stratul de grecitate, de bizantinism de la Torcello, păstrat în mozaicurile de la Santa Maria Assunta, ce compun chipul Dreptului Judecător şi pe cele ale damnaţilor (prin găvanele lustruite ale orbitelor lor se plimbă şerpi teribili) e grăitor; simţi elementarul aici, nu decorul baroc."

Cu aceeaşi atenţie urmărim descrierea peisajului uman din zona gării Santa Lucia:

"Acolo miroase a mâl, dar şi a coji de banane, a bere veche, a slin şi moarte mizeră, în nepăsarea tuturor. În micul parc, pe treptele ce duc spre Canal, se aciuiează turişti entuziaşti, dar sărmani. În tinereţe am dormit şi eu pe băncile de piatră aşteptând soarele săracilor să mă dezmorţească. Dar mirosul de moarte e mai ales cel de urină stătută, pe care îl emană, de obicei, bătrânii bolnavi. La Veneţia sunt multe locuri unde îl simţi persistent. Moartea e anonimă şi nu tulbură pe nimeni, dacă nu ai norocul să fii Ezra Pound şi să sperii, mort sufleteşte, trecătorii de la fereastra ta deschisă cu strigăt de corb poesc, până îţi găseşti odihna meritată în ostrovul defuncţilor. Aşadar, moartea e fundalul veneţian cel mai puţin artificios, ea sparge recuzita fastuoasă. O moarte ce nu are nimic magnific.

Aceasta e a treia însuşire a veneţienilor, pe lângă tenacitate şi precizie, familiaritatea cu moartea ce are faţă domestică sau mizeră, de bătrân care a devenit incontinent şi miroase."

Acestea sunt pagini de proză de o mare densitate artistică, nu simple impresii de călătorie.



Exeget al lui Radu Gyr

onografia-eseu consacrată poeziei lui Radu Gyr, Lancea frântă, 1995, cuprinde analize şi sistematizări precise, ca şi cum ar aparţine unui critic literar cu experienţă. De fapt, Adrian Popescu chiar este un critic literar cu experienţă, dacă luăm în considerare activitatea sa de traducător, care ce altceva înseamnă decât o studiere atentă şi o interpretare în cunoştinţă de cauză a textelor, o exegeză? Poetul are, să nu uităm, o formaţie de echinoxist, constând într-o cultură umanistă bine însuşită, de care nu face paradă, ca şi într-un discernământ specific muncii intelectuale, în capacitatea de a nu confunda planurile.

Încă de la primele rânduri ale cărţii inspiră încredere tocmai această gândire educată şi clară, capabilă să facă ordine într-un domeniu lăsat de obicei în voia improvizaţiei:

"Imaginea operei lui Radu Gyr mi se pare comparabilă cu un măr atins, în anumite zone, de un rău, de o pată care macerează coaja, dar nu şi pulpa fructului. Deci, înlăturând părţile compromise (cântecele sale legionare, unele articole ideologice, broşuri sau părţi din cursul său universitar), vom găsi carnea tare şi sucul tânăr, sâmburii fermi ai talentului autentic."

După ce trece în revistă momentele mai importante ale biografiei poetului, exegetul trece la examinarea şi definirea (uneori şi evaluarea) creaţiei poetice, care constituie adevăratul obiect al studiului. Merită remarcat faptul că Adrian Popescu vede legătura dintre viaţă şi operă, fără să alunece într-un determinism mecanic. El are sensibilitatea necesară pentru a lua în considerare semnificaţia existenţială a fiecărei împrejurări biografice. Iată cum schiţează, de exemplu, calvarul trăit de Radu Gyr în perioada în care şi-a scris (sau compus în minte) poeziile "carcerale":

"În 1941, după Rebeliune, Radu Gyr este condamnat, împreună cu un grup de 85 de intelectuali. I se dau 12 ani, dar Antonescu îi comută pedeapsa cu condiţia de a lupta în prima linie pe frontul de Răsărit; în 1944, e condamnat, tot la 12 ani, de către noul regim comunist (al doilea mare lot al aşa-numiţilor Ťcriminali de războiť), unde scriitorii şi ziariştii vor fi pedepsiţi pentru atitudinea lor anticomunistă şi demnitatea lor patriotică. Până în 1948, poate trimite acasă poeziile compuse la Braşov, perioada cea mai dură, şi la Aiud, toate textele lirice purtând ştampila Ťcenzuratť. Din 1948, i se interzice să posede creion şi hârtie sau alte unelte specifice meseriei sale şi poeziile circulă prin închisorile României şi în afara lor, memorate de deţinuţi, transmise din gură în gură, ca pe vremea Mioriţei. Din 1955, e liber, dar în 1958, datorită poemului Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane e arestat şi condamnat la moarte. După un an de aşteptare cumplită, în celula condamnaţilor, i se schimbă pedeapsa în temniţă grea (muncă silnică pe viaţă). În 1963 e graţiat."

Adrian Popescu recurge frecvent la comparaţii cu opera altor poeţi români (dar şi străini). Un termen de comparaţie pe care mizează, pe bună dreptate, îl constituie poezia argheziană:

"La finele acestor încercări de a defini lirica scrisă în detenţie de Radu Gyr, lirică brutal de sinceră şi autentică, se naşte, firesc, întrebarea dacă ea depăşeşte forţa expresivă a Florilor de mucigai argheziene. Multe titluri, în special din primul volum postum (Sângele temniţei) se pot raporta la modelele argheziene, dar importante rămân diferenţele de viziune. Tragismul lui Gyr are notele orale ale lui Arghezi, dar e mereu grav, nu se luminează ludic. Instinctele primare, foamea şi dorinţa erotică, nu vor fi aluziv creionate, ci descrise expresionist. Apoi, la Gyr, frigul, fierul nemilos, frica şi foamea asaltează şi covârşesc fiinţa. Diferenţa de tratament aduce diferenţa de stil şi viziune. Amândoi poeţii sunt deţinuţi politici, dar în primul caz detenţia e suportabilă, în al doilea e insuportabilă, aproape, necesită eroism şi mobilizarea tuturor resurselor psihice, pentru a supravieţui."

Dacă s-ar plictisi să mai scrie versuri, Adrian Popescu şi-ar putea face oricând o profesie din critica literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara