Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Adrian Popescu de Alex. Ştefănescu


Adrian Popescu (în acte: Roman Adrian Popescu) s-a născut la 24 mai 1947 la Cluj, ca fiu al medicului Grigore Popescu şi al soţiei acestuia, Ana Popescu (înainte de căsătorie: Verde).

(În interviurile pe care le va da la vârsta notorietăţii, va declara că este pe jumătate bucovinean, întrucât tatăl său provine dintr-un sat din apropiere de Cernăuţi - Ciudei, din judeţul Storojineţ -, iar el însuşi şi-a petrecut în copilărie vacanţele la Rădăuţi, la unchii săi.)

A debutat cu versuri, elev de liceu fiind, în ziarul local "Făclia" din Cluj în 1962. Între 1966-1971 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii "Babeş-Bolyai" din acelaşi oraş şi s-a numărat printre membrii fondatori marcanţi ai revistei (şi grupării) "Echinox'.

După absolvirea facultăţii, lucrează ca redactor la revista "Steaua" din Cluj, al cărei redactor-şef este în prezent. Publică harnic-visător relativ numeroase volume de versuri, toate bine scrise, unele de o valoare excepţională. Este premiat în repetate rânduri (de Uniunea Scriitorilor, de Academia Română etc.) fără ca aceasta să-i schimbe felul de a fi, modest şi generos, uneori de o umilinţă ironică.

Ca şi Ioan Alexandru, devine în anii maturităţii un creştin fervent (cu deosebirea că se devotează catolicismului, nu ortodoxismului). Călătoreşte frecvent în străinătate, înteresat îndeosebi de Roma şi de alte centre ale spiritualităţii catolice. În 1992 publică o hagiografie despre Tânărul Francisc, cu care, de altfel, seamănă, purtându-se cu blândeţe cu toate fiinţele din jurul lui, inclusiv cu fiarele (din viaţa literară). Este unul dintre cei mai talentaţi şi rafinaţi poeţi de azi, prea puţin vizibil în momentul de faţă, din cauza mediocrilor agresivi instalaţi în prim-plan.În căutarea poeziei pure

În conformitate cu opinia larg răspândită că la Cluj se face carte serioasă - în timp ce la Bucureşti primează umorul, iar la Iaşi sentimentalismul - li se atribuie echinoxiştilor o (nerevendicată de ei) exclusivitate în materie de cultură umanistă (confundată de multe ori cu erudiţia). În realitate, aproape toţi scriitorii din România care au fost studenţi în deceniul şapte al secolului douăzeci, în plin dezgheţ ideologic, au descoperit din primii ani de facultate plăcerea studiului. Se traducea pe atunci imens, cu un fel de frenezie, se demonstra spectaculos actualitatea clasicilor, începea din nou să conteze pregătirea intelectuală, considerată în "obsedantul deceniu" suspectă sau chiar subversivă.

În amintirea acelui val de entuziasm, Adrian Popescu a închinat un imn unei cărţi apărute atunci, Panorama poeziei universale contemporane de A. E. Baconsky, care i-a deschis un nou orizont spiritual:

"După cinci ani de căutări îndârjite, cartea poeţilor,/ sau Panorama poeziei universale... de A. E. Baconsky/ iluminând, asemeni unei lumânări de spermanţet cella, celita, fagurele meu, chilia.// Venită pe neaşteptate dintr-un colţ de provincie/ superbă, un cruciat întors de la Sfântul Mormânt,/ fără mantia-i de preţ, dar întreagă, vie, palidă,/ cu miresme de câmp, fructe şi petrol, printre rânduri." (Purtată de un nor).

Nota distinctivă a clujenilor, sesizabilă şi la Adrian Popescu, ar putea fi socotită o anumită pedanterie în valorificarea culturii. Este vorba, probabil, de un reflex al spiritualităţii germanice ("germanu-i foarte tacticos..."), care apare şi la Lucian Blaga, sub forma unei inginerii a diafanităţii, şi care şi-a găsit întotdeauna un bun mediu de fixare în sufletul ardelenesc, grav, logic, ceremonios (nu şi abil).

Cert este, în orice caz, că la poeţii echinoxişti se observă - ca o dovadă în plus că aşa stau lucrurile - strădania de a depăşi sau escamota această seriozitate, din cauza căreia riscă să semene cu nişte dansatori greoi. În primii ani ai afirmării, Adrian Popescu îşi face un scop din a se elibera, ca poet, de orice responsabilitate culturală sau morală şi de a scrie poezie pură. În cartea sa de debut - Umbria, 1971 -, primită cu interes de critica literară, estetizarea merge atât de departe, încât poeziile au ceva din inutilitatea irevocabilă a unor obiecte dintr-un muzeu. Gheorghe Grigurcu este cel care a remarcat această atemporalitate a perfecţiunii:

"Poezia nu mai e biografie sau confesiune, cât materie autonomă, decorativism superior. Impresia e atât de prelucrată, încât ţine să devină Ťcapodoperăť, obiect muzeal."

Senzaţia devine şi mai intensă când poetul descrie lucruri terifiante sau dizgraţioase, reuşind să le transforme în bibelouri care pot sta într-o vitrină:

"...sub un pod un câine umflat de apă/ E un cimpoi pentru cine se încumetă,/ Cu degete uşoare şi fără scârbă pe/ Burta lui doldora de sunete stranii." (}in păsări în mână).

Dar ar fi o exagerare retorică să dezvoltăm în continuare comparaţia cu exponatele dintr-un muzeu şi în cele din urmă să formulăm, eventual, concluzia că Adrian Popescu profesează un parnasianism târziu. În realitate, năzuinţa lui este să configureze, prin abstragerea din realitate, un spaţiu metafizic. El este ceea ce i s-a pretins întotdeauna artistului să fie - un om cu capul în nori -, cu precizarea însă că "desenul" acestor nori este apăsat şi minuţios, teutonic, în genul gravurilor lui Albrecht Dürer. Chiar şi viziunile cele mai eterate dobândesc în poeziile lui Adrian Popescu o materialitate fermă: razele soarelui sunt spiţe făcute dintr-un metal strălucitor, aerul are greutate sesizabilă şi fâşâie. Paradisul copilăriei are aceeaşi concreteţe:

"Prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur şi fluturi de noapte/ Cât ai mers stârnind praf cu tălpile/ Până la steaua în care te-ai aprins.// Din vale urca un fum albăstrui/ Şi se simţea dulceaţa unui nor de răşini/ Ca şi cum acolo un sat de dulgheri/ Şi-ar fi făcut sălaş tăinuit." (Prin pulberea lumii).


O metafizică a realităţii imediate

În volumele următoare - Focul şi sărbătoarea, 1975, Câmpiile magnetice, 1976, Curtea medicilor, 1979 - Adrian Popescu nu renunţă la acest mod de înţelegere a poeziei. O caracteristică a lui o reprezintă, de altfel, consecvenţa stilistică. Scrisul lui are, de la origini până în prezent, o identitate compactă, făcând imposibilă acţiunea influenţelor. (O excepţie rarisimă trebuie considerată reeditarea intonaţiei sentenţioase şi a definirilor prin negaţie din 11 elegii de Nichita Stănescu, într-un poem, Fuiorul, din volumul de debut: "Într-o firidă ţii fuiorul, departe de ochii lor,/ El este mai presus de miezul de trandafir,/ Nu se hrăneşte nici cu pământ, nici cu apă,/ Nu are culoare, miros şi dulceaţă/ Nu are sânge şi e palid precum/ Un tânăr voievod sub lespede.).

Lexicul preferat este unul livresc, cu trecut poetic. Nu este vorba de arhaisme pur şi simplu, ci de cuvinte vechi, acceptate de multă vreme de convenţia poeziei. Poetul caligrafiază cu o voluptate ritualizată aceste cuvinte care nu mai evocă direct realitatea, ci o imagine a ei, păstrată în cărţi: sălaş, păstori, a se adeveri, olane, tunică, panaş, pieptar de zale, făclii, preaînţelept, rugăciune, pecete de ceară, stânjen şi aşa mai departe. Totodată, el cultivă comparaţia în care al doilea termen este abstract, în manieră barocă: "sângele lor şal brânduşelorţ are culoarea insomniei" sau "icre gălbui stau îmbrăţişate/ o pieliţă subţire ca sufletul/ le ocroteşte". În felul acesta o figură de stil care cândva avea funcţia de a "explica" se transformă într-un element de obscurizare sau, în orice caz, într-un mijloc de a proiecta realitatea pe un ecran nebulos.

Stilul lui Adrian Popescu rămâne, deci, acelaşi, dar în interiorul acestui stil se produce treptat, aproape insesizabil, o restructurare. Discursul, la fel de elegant ca întotdeauna, se actualizează discret. Ca şi cum cineva ar regla răbdător un aparat de radio, vocea prezentului se face auzită tot mai clar.

Luarea tot mai decisă în considerare a lumii contemporane este foarte evidentă în Suburbiile cerului, 1982 (cel mai bun volum din cele publicate înainte de 1989). Poetul refuză să mai fie tratat ca un visător fără priză la realitate:

"Unde-ţi scrii tu versurile/ m-a întrebat S. într-o zi/ într-un pavilion chinezesc/ într-un foişor de vânătoare?/ În cartierul de vest, într-o/ celulă de beton şi de fier,/ pe care o mătur singur,/ nu în suburbiile Cerului." (}evile).

El dovedeşte cititorilor că observă ce se întâmplă în jur şi că poate simţi un fior metafizic chiar şi ascultând zgomotul făcut de instalaţia de apă:

"Cum poţi să mai crezi în gnomi/ şi driade? Unde vezi tu roua?// Ascultă mai bine ţevile îngropate/ în cotloanele casei, cum murmură,/ cu glas ferit, cu glas de parce,/ noaptea când nu le aude nimeni.// Un cântec despre izvoare/ şi pajişti/ unde sângele nostru niciodată/ nu se mai poate întoarce." (idem).

De la o poezie a poeziei se trece astfel la o poezie a prozei. Privirea educată a poetului, multă vreme îndreptată spre "lumi ce nu există", înregistrează acum realitatea imediată. Dar atitudinea rămâne în continuare aceea a unui metafizician.

Cărţile de poezie publicate după 1989, în absenţa cenzurii - Pisicile din Torcello, 1997, Fără vârstă, 1998, Drumul strâmt, 2001 etc. - aduc la lumină religiozitatea de fond a poetului. Nu găsim în cuprinsul lor nici o urmă de retorică preoţească, întrucât nu e în stilul lui Adrian Popescu să recurgă la artificii ieftine. Însă prezenţa lui Dumnezeu este mereu sugerată, prin smerenie. Poetul are atitudinea unui călugăr care se bucură, modest, de ceea ce îi dăruieşte viaţa în fiecare zi:

În timidul, crudul soare de mai/ am ieşit fericit în scoica balconului/ dinspre apus razele sale ajung/ şi în partea mea umbrită.// Cum stau nemişcat nu au putere/ să mă străbată întreg dar îmi alintă/ pleoapele şi mâinile.// E încă frig dar sudul e totuşi aici/ într-o aburoasă înaintare/ citesc o revistă abia primită de la Palermo/ şi mă apuc plin de râvnă şi bucurie/ să traduc un poem: trestii şi oleandri/ cabine mici de bărci cu motor/ Nuccio şi Maria/ prima lor plajă din anul acesta/ aşchii de scoică intrându-mi sub pleoape.// Peste un sfert de oră trebuie să intru în casă/ soarele s-a dus şi s-a făcut rece./ Oricum ziua nu mi-a trecut fără o linie/ învârtejită fără o buclă albastră a timpului.// Aşa cum se văd pe vasele de ceramică/ pe care le poţi lua ieftin în pieţele/ inundate de lumină/ sau în porturi." (Soare de mai).


Poemul-dizertaţie

Dacă am da filă după filă toate cărţile lui Adrian Popescu cu scopul de a alcătui o antologie (mai severă decât cele pe care şi le-a alcătuit el însuşi: O milă sălbatică, 1983, Poezii, 1997, Umbria, 2001), am constata că poemele cele mai frumoase sunt lungi şi au forma unor prelegeri. Poetul adoptă starea de spirit a unui conferenţiar care vorbeşte doctoral despre zmeură, despre podul cu fân, despre brânduşe, despre albine etc. Poezia sa în general stă sub semnul lui despre. Aceste dizertaţii au şi o nuanţă parodică, însă, în general, păstrează o structură de dizertaţii.

Ne aducem aminte că şi Geo Dumitrescu a folosit la un moment dat - în Problema spinoasă a nopţilor - stilul luării de cuvânt la şedinţe pentru a-şi putea desfăşura fără obsesia lapidarităţii imaginaţia. Adrian Popescu se simte atras de aceeaşi manieră discursivă, însă de o formă mai veche a ei, şi anume de aceea a prelegerilor universitare de altădată.

Am putea reconstitui portretul "profesorului" care vorbeşte în poezia sa: este solemn şi puţin demodat, invocă personaje mitologice şi dă citate în latină, iar argumentaţia, deşi riguroasă, are o rezonanţă esoterică, datorită unei năzuinţe secrete de a cuprinde într-o formulă Universul, ca "Bătrânul dascăl" al lui Eminescu: "Iar colo bătrânul dascăl cu-o haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,/ Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;/ Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic...").

Tratat în felul acesta, orice subiect, oricât de banal, se transfigurează, capătă o luminiscenţă spectrală. Iată un fragment dintr-o dizertaţie despre mierlă (Mierla este şi titlul poemului):

"Mierla de apă numită şi pescărel e cea mai/ independentă vânează în reflexele apei o/ iluzie a sa, carnea fluidelor îi limpezeşte/ glasul şi agerimea/ instinctul o face uşoară// Limbile de mierlă sunt mai dulci decât/ ale privighetorilor şi oricum deasupra celor/ de ciocârlie care-şi preschimbă deseori/ vraja în hărnicie/ murmurul în cadenţe".

O mare atenţie se acordă simulării unei descrieri sistematice, în manieră pozitivistă, a lucrului sau a fiinţei care constituie subiectul "dizertaţiei". Maşinăria complicată şi greoaie a retoricii scientiste stoarce neaşteptate seve lirice din fiecare noţiune. Cine şi-ar fi închipuit, de pildă, că se poate scrie un fastuos poem despre un borcan cu ciuperci? Adrian Popescu l-a scris:

"Un borcan cu ciuperci destul de bine păstrate/ în lacra lor de spumă translucidă, salivă/ de faun şi miros de mesteceni înzăpeziţi/ cu asta m-am întors eu dintr-o călătorie/ de iarnă, să le dăruiesc unui prieten poet.// Bolboroseau în visul lor nupţial, ca nişte/ libelule surprinse de lacrima chihlimbarului,/ în extaz, pe scoarţa unui pin; nu spuneau/ nimic desluşit, abia dacă le auzeam când// tăceam amândoi, murmurau tainic pe/ tăblia mesei din bucătărie, între cuţit,/ sare şi scrumiere." (Un borcan cu ciuperci).

Unora dintre comentatori acest protocol al transformării prozei în poezie li s-a părut o formă de jubilaţie. În realitate, departe de a fi un poet al "beatitudinii", Adrian Popescu se defineşte ca un melancolic. Toastul său, dacă există vreun toast, este rostit de cineva care se străduieşte să nu izbucnească în plâns. Amintirea a ceva frumos şi perdut pentru totdeauna sau, poate, amintirea a ceva ce nici n-a fost trăit vreodată reverberează mereu în poezia lui Adrian Popescu.

(Continuare în numărul viitor)POEZIE. Umbria, Cluj, D., 1971 l Focul şi sărbătoarea, Cluj-N., D., 1975 l Câmpiile magnetice, Buc., Em., 1976 l Curtea medicilor, Buc., Em., 1979 l Suburbiile cerului, Buc., Em., 1982 l O milă sălbatică, pref. de Mircea Iorgulescu, Buc., CR, col. "Hyperion", 1983 (ant.) l Proba cu polen, Cluj-N., D., 1984 l Vocea interioară, Cluj-N., D., 1987 l Călătoria continuă, Buc., CR, 1989 l Pisicile din Torcello, Buc., Alb., 1997 l Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, 1997 (ant.) l Fără vârstă, pref. de Dan Cristea, Buc., CR, 1998 l Umbria, pref. de Ştefan Borbely, Buc., Ed. Vinea, col. "Ediţii definitive", 2001 l Drumul strâmt, Cluj, D., col. "Poeţii urbei. Poeţii Clujului", 2001.


ESEURI, IMPRESII DE CĂLĂTORIE. Spuma şi stânca, Cluj, D., 1991 l Lancea frântă. Poezia lui Radu Gyr, Buc., EDP, col. "Akademos", 1996 l Italia subiectivă, jurnal, pref. de Marian Papahagi, Iaşi, Ed. Ars longa, 1997 l Revelaţii. Cuvinte despre poezie, Cluj, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002.

PROZĂ. Tânărul Francisc, Cluj, D., 1992 (biografie romanţată; altă ed.: Piteşti, Paralela 45, col. "Cartea religioasă", 2000) l Cortegiul magilor, Cluj, D., 1996 (microroman).

*
Adrian Popescu a trad. în lb. rom. Femeia şi piaţa de Pierre Louys, Braşov, Ed. Arania, col. "Erotica", 1992, Calul roşu, de Eugenio Corti, Cluj-N., Ed. Clusium, 1999, Sensul religios de Luigi Giussani, Buc., Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice

O parte dintre poeziile sale au fost trad. în magh., germ., maced., fr., sârbă, bg., engl., rusă etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara