Th. W. Adorno a fost un partizan decis al artei moderne, un antitradiț ionalist radical. Pentru Adorno arta modernă nu a apărut ca rezultat al unei evoluții continue, ci printr-o ruptură radicală cu arta anterioară, prin „catastrofa clipei ce rupe continuitatea temporală”. „Modernitatea nu este o aberație ce ar putea fi corectată prin revenirea pe un teren ce nu mai există și nu trebuie să existe ci (...) un rezultat al procesului istoric care a lichidat mai întâi tradiția specifică și apoi orice tradiție”.
În concepția lui Adorno, întreaga artă modernă este critică. În definirea dimensiunii critice a artei moderne, Adorno pune însă accentul nu pe conținutul operelor de artă, cum ar fi fost la îndemână, ci pe forma lor: „Antagonismele nerezolvate ale societății se reîntorc în operele de artă ca probleme imanente ale formei lor”. „Din punct de vedere social este decisiv în operele de artă partea de conținut care se exprimă în structurile lor formale”.
După Adorno, formele discordante, contrastante ale artei radicale exprimă mai bine critica existentului, decât cele corectate prin armonie: „Operele ermetice sunt mai critice față de existent, decât cele care de dragul unei critici sociale inteligibile se forțează să obțină o conciliere formală”.
Categoria definitorie a artei moderne, care exprimă prin excelență negativitatea ei, este, după Adorno, disonanța; filosoful o numește „emblema artei moderne”.
În mod obișnuit, termenul de disonanță este folosit în legătură cu muzica; Adorno îl extinde însă și la artele vizuale și în genere la toate artele. Filosoful frankfurtez evocă „bătaia lungă a disonanței în arta modernă de la Baudelaire și Tristan încoace”, prin care ea devine un adevărat invariant al modernității. Adorno explică faptul prin discordantele crescânde ale civilizației moderne: tensiunile imanente ale operei converg cu puterea tot mai mare a realității exterioare asupra subiectului.
Adorno a fost deopotrivă filosof și muzician, teoretician al muzicii și compozitor, mare admirator al muzicii moderne, în special al lui Schönberg. Poate acest lucru a contribuit la ponderea pe care a dat-o categoriei disonanței.
Referitor la muzică, Adorno scrie cu una din formulările sale paradoxale: „Disonanța este adevărul armoniei”. Disonanța în muzică, decurge din însăși dinamica armoniei și, pe de altă parte, ea reflectă caracterul antagonist al societății contemporane: „Disonanțele care îi sperie (pe ascultători) vorbesc despre propria lor stare: de aceea le sunt insuportabile”.
Identic în fapt cu disonanța – exprimat numai în alt limbaj – este, după Adorno, urâtul: „Disonanța este termenul tehnic care desemnează receptarea de către artă a ceea ce atât estetica cât și spiritul naiv numesc urât”. Prezent încă în arta antică (sileni, fauni), urâtul dobândește în arta modernă o pondere majoră.
În arta modernă urâtul ia și forma extremă a dezgustătorului, respingătorului (de exemplu, cadavrele desfigurate din poezia lui Baudelaire și Rimbaud). Respingătorul în artă nu trebuie luat ad litteram, ci ca un semn al puterii spiritului, care se afirmă prin însăși înglobarea urâtului în artă și dominarea lui prin chiar aceasta. „Arta are puterea de a adăposti contrariul ei”.
În același timp urâtul, respingătorul din arta modernă sunt interpretate de Adorno ca având o semnificație critică socială, ca protest. „Arta trebuie să-și facă o cauză proprie din ceea ce este proscris ca urât (...) pentru a denunța prin urât lumea care îl creează după chipul său...”.
Un principiu care aparține stratului fundamental al modernității (deși a existat încă în Renaștere, numit „compoziție”) este construcția, caracterizată prin primatul procedeelor tehnice asupra imaginației subiective.
În reflecția lui Adorno asupra modernității un loc deosebit îl are problematica „operei de artă obiective” („sachliche Kunstwerk”), legată de principiul construcției, precum și de curentul „Neue Sachlichkeit” („noua obiectivitate”) apărut în Germania după primul război mondial.
Adorno afirmă din capul locului că „opera de artă obiectivă” este „un oximoron”, strădania către ea aflânduse totuși în centrul artei contemporane.
„Opera de artă obiectivă” reprezintă, după Adorno, ceva hibrid, deoarece vrea ca forma ei să fie determinată de un scop exterior, ca la obiectele funcționale exterioare (un pod, o instalație industrială), rămânând în același timp în limitele artei autonome, care are o finalitate imanentă („finalitate fără scop”). Apoi, aici acel scop exterior nici nu există, iar „opera de artă obiectivă” coboară la rangul artei pur decorative.
Caracteristic modernității este experimentul, experimentarea în artă, privită cu suspiciune de spiritele conservatoare de oriunde. La început, scrie Adorno, experimentul însemna pur și simplu faptul că artistul recurge la procede tehnice necunoscute sau neomologate încă. Ulterior, termenul s-a păstrat, dar a însemnat altceva: că subiectul artistic folosește procede ale căror rezultat nu poate fi prevăzut. De exemplu, se știe că chiar compozitorii cu cel mai fin auz sunt surprinși când ascultă compozițiile lor executate de orchestră.
Experimentul a presupus din totdeauna un risc. Noile procedee, al căror rezultat nu poate fi prevăzut, pot să ducă la un produs inferior, la un regres.
Cu toate acestea, scrie Adorno, „o artă care să nu experimenteze nu mai este astăzi posibilă”.