Pentru filosoful şi esteticianul german Theodor W. Adorno (1903-1969), arta apare ca un fel de putere binefăcătoare care se opune la tot ce este rău în societatea actuală.
Două sunt relele pe care le identifică Adorno: „principiul schimbului” şi oprimarea naturii de către om.
Provenit din economie, schimbul, extins asupra întregii societăţi devine pentru Adorno „principiul schimbului” (Tauschprinzip), iar societatea, „societatea schimbului” (Tauschgesellschaft). Schimbul de echivalente este un rău deoarece nivelează totul, elimină calitatea şi asigură dominaţia unilaterală a cantităţii în lumea de azi. De aici provine şi principiul lui „mereu mai mult” ca unică direcţie a progresului.
Principiul schimbului este „totul pentru altul” (alles nur für anderes), nimic nu are valoare prin ceea ce este în sine, ci numai în măsura în care poate fi schimbat cu altul.
Într-acestea, formula „totul pentru altul” sugerează şi dominaţia utilului, căci utilul este totdeauna util pentru ceva, totul este doar un mijloc pentru altceva, nimic nu este scop în sine. În felul acesta, critica „principiului schimbului” devine la Adorno o critică a utilitarismului burghez, temă fundamentală a filosofiei sale. Acestei teme îi este subordonată critica „raţiunii instrumentale”, a raţiunii care urmăreşte numai adecvarea mijloacelor la un scop, aşa cum se întâmplă mai ales în tehnică, şi nu reflectează asupra scopurilor. Adorno şi colegul său din „Şcoala de la Frankfurt”, Max Horkheimer, îi opun raţiunii instrumentale raţiunea care are scopuri „universale”, precum cunoaşterea, şi nu scopuri practice, limitate, şi în cele din urmă raţiunea ca scop în sine, nesubordonat ca mijloc nici unui scop1.
Arta se opune schimbului de echivalente, căci orice operă de artă este unică şi nu poate fi echivalentul alteia. Împotriva nivelării universale, a uniformităţii cenuşii a lumii fungibile, arta „salvează culorile lumii”.
În sfîrşit, principiului utilităţii, a lui „totul pentru altul”, arta îi opune gratuitatea, caracterul ei de scop în sine. În această lume, spune Adorno, unde totul are o funcţie „singura funcţie socială a artei este lipsa ei de funcţie” (după cum nici filosofia „nu e bună la nimic”).
Adorno consideră drept „cel mai mare rău” dominarea naturii, oprimarea ei de către om. Trebuie spus din capul locului că nu este vorba de ecologismul actual şi nici de criza ecologică actuală care nici nu exista atunci când Adorno îşi formula teoria (începând de prin 1930 – 1931). Teoria lui Adorno este pur filosofică, speculativă, nu se bazează pe fapte concrete.
Opoziţia artei faţă de oprimarea naturii apare într-o formă pregnantă în analiza întreprinsă de Adorno a efectului artei. Acest efect nu este, spune Adorno, potrivit părerii curente, plăcerea, o satisfacere a Eului, ci ceva radical opus: „cutremurarea” (sau „zguduirea”, Erschütterung) (Ne amintim că Tudor Vianu vorbea în Estetica de „criza spirituală” provocată de operele adînci). În contact cu marile opere de artă, Eul, cuprins de teama de a fi copleşit, „simte că-i fuge pămîntul de sub picioare”, „devine conştient de propria sa limitare şi finitudine”.
Cum după Adorno, Eul este „agentul oprimării naturii”, prin critica principiului Eului arta devine „purtătorul de cuvânt istoric al naturii oprimate”.
Trebuie spus că această teorie a efectului artei este filosofică, nu psihologică, şi nu este lipsită de o doză de imaginaţie.
Pe de altă parte, spune Adorno, formele necesare ale lumii exterioare, în cadrul cărora se realizează oprimarea naturii (spaţiul, timpul, cauzalitatea) îşi schimbă radical statutul în artă, unde se dispune liber de ele. De exemplu, pictura poate reorganiza spaţiul, literatura şi filmul pot schimba ordinea temporală a evenimentelor: „Prin dominarea dominantului, arta revizuieşte în modul cel mai radical dominarea naturii”.
Soluţia conflictului dintre om şi natură, Adorno o vedea nu în întoarcerea rousseauistă la natură, ci în concilierea dintre om şi natură. Un germene al acesteia filosoful îl vede, de exemplu, în „peisajul cultural” (Kulturlandschaft), în care arhiectura se integrează armonios în ambianţa naturală2.
Ideea unei lumi viitoare mai bune, principiul utopic, nu lipseşte la Adorno. Critic radical al capitalismului tîrziu, pe care îl numeşte „societate administrată” (verwaltete Gesellschaft), Adorno nu este însă nicidecum adept al acţiunii revoluţ ionare, ba chiar un adversar al acţiunii transformatoare în genere. El crede că viitoarea „lume emancipată” se va realiza „prin acţiunea subterană a spiritului, concretizată în artă”. Sau, într-o formă mai moderată: „operele de artă atestă că lumea însăşi trebuie să devină altceva”, ele sunt „garantul faptului că posibilul este posibil”.
Totodată Adorno visa o lume eliberată de muncă, „un praxis dincolo de blestemul muncii”, al cărei model ar fi arta. (Putem aminti şi aici de „utopia estetică” a lui Tudor Vianu, care credea că „eliberarea muncii” se va realiza, într-un viitor îndepărtat, prin transformarea muncii în artă).
Concepţia lu Marx despre viitorul „imperiu al libertăţii” era totuşi mai realistă: el considera, potrivit unui cunoscut paragraf din volumul al III-lea al Capitalului, că „imperiul libertăţii” se va baza întotdeauna pe muncă, fie şi şi redusă la minimum, reprezentînd „imperiul necesităţii”.
În ce-l priveşte pe Adorno, este oarecum firesc ca un gînditor la care scrierile consacrate artei şi reflecţiei teroretice asupra acesteia reprezintă mai mult de jumătate din întreaga operă, să fi supradimensionat rolul artei.
Conceptul artei ca principiu benefic nu este departe de ideea artei ca „realitate utopică”, fericitoare, din estetica de tinereţe a lui Georg Lukács. Pe de altă parte un moment negativ al artei nu este ignorat de Adorno: arta este vinovată pentru că îmblînzeşte suferinţa prin transferarea ei în imaginaţie, permiţînd astfel dominarea ei şi lăsînd-o neschimbată în realitate.

_____________

1 Fără nici o legătură, bineînţeles, cu Adorno, Şerban Cioculescu ajunge în 1928, în polemica sa cu Mircea Eliade, la aceeaşi idee: „Intelectul, sau raţiunea, sau spiritul n-are nici o finalitate utilitară, nici chiar a mîntuirii noastre. Spiritul este un scop în sine”.
2 Este uimitor că Adorno nu apelează deloc, în abordarea raportului omnatură, la datele antropologiei moderne, care a arătat că armonia dinte om şi natură, pe care Adorno o proiectează în viitor există de pe acum la popoarele aşa-zis „primitive”. Totodată, aceste popoare nu cunosc principiul progresului, deci nici ideea lui „mereu mai mult”, doresc păstrarea situaţiei existente (vezi, de exemplu, conferinţ ele lui Claude Lévi-Strauss, ţinute la Tokyo, reunite sub titlul Antropologie şi problemele lumii moderne, 1986, trad. rom. 2011).