Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze,
ediţia a III-a revăzută, Editura
Polirom, Iaşi, 2016, 475 pag.
Ovidiu Verdeş a fost membru
al Cenaclului Universitas,
condus de Mircea
Martin. A debutat
publicistic cu poeme (în
„Luceafărul” şi „Contrapunct”),
iar editorial,
abia în anul 2000, cu Muzici şi
faze.
Romanul a apărut, în urma unui
concurs, la Editura Univers, şi a
fost distins cu Premiul pentru Debut
al Uniunii Scriitorilor din România.
Ulterior, scriitorul s-a dedicat
studiilor academice, fiind autor al
unor volume de teorie literară: Metafora
– un concept deschis (2004), Metaforă
şi metafizică. Heidegger, Nietzsche,
Blaga, Derrida (2005), Teorie literară
contemporană. Teme, autori, abordări
(2008). În prezent, este profesor
universitar la Facultatea de Litere a
Universităţii din Bucureşti.
În 2003, Muzici şi faze a fost reeditat
la Aula din Braşov, o editură fără prea
mare distribuţie. Faima romanului
se datorează însă îndeosebi introducerii
unui fragment într-unul dintre manualele
alternative de clasa a IX-a, prilej
pentru vulgata conservator-naţionalistă
să-l înfiereze cu eticheta de „pornografie“.
Acuzaţia, dacă n-ar fi tristă în fond,
este de un comic enorm. Muzici şi
faze reprezintă povestea realistă a
unui adolescent de la sfârşitul anilor
’70 ai perioadei comuniste, în care
erosul nu depăşeşte defel bariera
sărutului. Nici măcar oralitatea
dezinhibată a limbajului nu mai pare
azi atât de îndrăzneaţă, dacă o comparăm
cu excesul de vocabule buruienoase
din literatura generaţiei douămiiste.
La şaisprezece ani de la apariţie,
lectura cărţii ne revelează, de fapt,
cât de mult s-a schimbat societatea
românească după Revoluţia din
decembrie ’89. Mutaţiile psihologicmentalitare
se reflectă în noile paradigme
literare. În raport cu proza egoficţionarilor
milenarişti, de tipul Ioana Baetica,
Dragoş Bucurenci, Claudia Golea,
Ionuţ Chiva, Adrian Schiop sau
Alexandru Vakulovski (publicaţi de
Polirom începând cu 2004, odată
cu celebra campanie „Votaţi literatura
tânără!“), Muzici şi faze este ca o
domnişoară de pension pe lângă o
cocotă vulgară. Deşi se pot găsi
elemente şi corespondenţe autobiografice,
romanul lui Ovidiu Verdeş
nu se constituie într-o autoficţiune,
pentru că nu are mizele acestui „gen“
al curiozităţii voaieriste, al senzaţionalismului
consumerist şi al (auto)-
publicităţii zgomotoase. Nu l-aş considera
nici roman „de generaţie“, cum
face Adrian G. Romila într-o recenzie
recentă din Romania literară. Un
roman al unei generaţii este, întradevă
r, Morţii Mă-tii (Casa de pariuri
literare, 2012) de un cristian (fiindcă
acesta are în vedere nu doar o generaţie
biologică, a celor născuţi în deceniile
al optulea şi al nouălea ale secolului
trecut, ci şi una de creaţie, în speţă,
aceea douămiistă, fracturistă).
Muzici şi faze este un roman
reprezentativ pentru toate generaţiile
care şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa
în „epoca de aur“ a lui Ceauşescu
(tema o regăsim, în formule ficţionale
şi registre stilistice diferite, şi în proza
lui Mircea Cărtărescu, dar şi la un
autor mai tânăr, precum Radu Pavel
Gheo, în Noapte bună, copii!). În
principiu, aceste generaţii au în comun
aceleaşi „muzici“ şi aceleaşi „faze“
copilăresc-adolescentine (pasiunea
pentru anumite trupe de muzică în
vogă la vremea aceea, moduri de
distracţie, jocuri, oracole etc.).
Circumscrierea social-politică a epocii
poate fi realizată prin adiţionarea
detaliilor presărate în naraţiune: o
manifestare pionierească, uniforma
şcolară şi matricola, scandalul părului
lung la băieţi, „peteape-ul“ („Pregătire
pentru Apărarea Patriei“), un locatar
despre care se ştie că este securistul
blocului, revista Pif, câteva mărci
de ţigări şi de băuturi (româneşti şi
chinezeşti, plus „kentanele“ primite
plocon de părinţii medici, coniacul
albanez Skanderberg, Quik-ul – un
surogat de Coca Cola ori de Pepsi,
„cico-ul“, dar şi „pepsi-ul“ dat adesea
pe sub tejghea) „picapu’“, discurile
de vinil, magnetofonul „Maiak“ etc.
Dincolo de contextul istoric, de modele
trecătoare şi de gusturile schimbătoare
(am reţinut, de pildă, şi preferinţa
pentru L’air du Temps, un parfum
feminin pe care l-am întâlnit şi în
romanul Provizorat al Gabrielei
Adameşteanu), există o serie de
trăsături şi de stări caracteristice
nu unui adolescent anume (sau copil,
reînviat şi el prin rememorare), ci
unei/ unor vârste: curiozitatea,
neastâmpărul, tentaţia lucrului interzis,
mimetismul, teribilismul, maimuţăreala,
îndrăgostirea cu toată trena ei emoţională,
reveria, plictisul, exagerarea ş.a. Din
acest motiv, Constantin, zis Tinuţ,
protagonistul şi naratorul romanului,
a fost apropiat de Holden Caulfield,
eroul lui J. D. Salinger din cartea sa
De veghe în lanul de secară. Tinuţ
nu este însă nici chiar atât de neadaptat
(la şcoală nu are probleme grave, fiind
văzut ca „brânză bună în burduf de
câine“), şi nici chiar atât de rebel încât
să vrea să fugă de-acasă. Deşi talentat
la română, nu face paradă de cine ştie
ce lecturi. Mai strecoară ludic-ironic,
uneori, câte-un vers eminescian sau
câte-o expresie caragialescă, gen „la
nemurire“. Şi mărturiseşte că n-a
putut să termine Castelul lui Kafka.
Comentează însă, pentru un amic, La
Vulturi de Gala Galaction (studiase
nuvela în gimnaziu şi cunoştea deja
şabloanele interpretative). E drept că
Tinuţ mai cade şi el în melancolii, dar
e departe de Romanul adolescentului
miop al lui Eliade, nu aşteaptă ascetic,
„cu pumnii strânşi, între cărţi“,
confruntarea cu viaţa. Simpatic, plăcut
de fete, adolescentul lui Ovidiu Verdeş
este, în esenţă, o fire sociabilă şi
vivace.
Ca şi Holden Caulfield, Tinuţ (elev
în clasa a IX-a) îşi începe povestirea
într-o sâmbătă, înaintea vacanţei, dar
nu a aceleia de Crăciun, ci de vară,
şi o încheie sâmbăta următoare. În
acest interval de o săptămână, nu se
întâmplă mare lucru: primeşte o
brichetă de la Hari, colega de care
este îndrăgostit, completează un
oracol, merge la cofetărie, se întâlneşte
cu prietenii, capătă un magnetofon
de la părinţi, bea şi fumează, ascultă
muzică rock şi înregistrează nişte
benzi, îşi vizitează bunica, schiţează
planuri pentru tabără, se duce să vadă
un film la cinema, se sărută cu
Hari, visează cu ochii deschişi. Naraţiunea
se dilată însă spectaculos, până la
limita oboselii cititorului, întrucât
adolescentul nu ratează niciun amănunt,
are un extraordinar spirit de observaţie,
despică firul în patru, problematizează
orice fleac, transcrie toate conversaţiile,
toate „fazele“ (situaţii sau întâmplări
pe care le consideră memorabile, prin
haz ori prin neplăcerea provocată,
dar şi capriciile fetelor, ale lui Hari,
în primul rând), intercalează amintiri
din copilărie, îşi povesteşte visele
nocturne şi proiecţiile de viitor, suferă
ca un nou Werther de Bucureşti
(locuieşte în Panduri, pe lângă Academia
Militară). Fireşte că nu există nimic
tragic în idila sa, în afară de înclinaţia
adolescentină de a face din ţânţar
armăsar. Deşi romanul se sfârşeşte
simetric, rotund, cu pierderea brichetei
de la Hari (şutită de o măturătoare),
povestea rămâne, de fapt, deschisă,
ca şi viaţa tânărului Tinuţ.
Scris cu limbajul şi din perspectiva
unui adolescent, Muzici şi faze nu are
niciun fel de farafastâc metatextual.
După experimentalismul prozei
optzeciste (cu modele mai ales din
textualismul francez şi din realismul
magic sud-american), acest roman,
nici pretenţios, dar nici mizerabilist
(în primul deceniu postcomunist
debutase şi un prozator ca Radu
Aldulescu, de exemplu) avea prospeţimea
şi susurul vesel ale izvorului de munte
abia descoperit (T.O. Bobe va publica
ulterior, în 2004, Cum mi-am petrecut
vacanţa de vară, compunerea-roman
a unui elev de clasa a IV-a). Chiar
dacă se exprimă colocvial, Tinuţ nu
face greşeli gramaticale (cu excepţia
conjugării la imperfect a verbului a
voi, pe care de-abia de la pagina 410
îl scrie corect), este extrem de locvace,
are spontaneitate şi umor. Pe deasupra
capului adolescentului, autorul ne
mai aruncă însă câte-o ocheadă
intertextuală. Astfel, „nebuna din
vale, de pe vremea bunică-mii“, „o
babă dubioasă, cu gura rujată în formă
de inimioară, cu un tranzistor roşu
pe umăr, chiar lângă ureche, dat la
maximum“, este o altă Pena Corcoduşa;
strămătuşile extravagante de la Râmnic
(care jucau rummy, trăncăneau inclusiv
în franţuzeşte, fumau ca şerpoaicele
Carpaţi şi Mărăşeşti, etalându-şi inelele
cu pietre sclipitoare) ne trimit la
fabuloasele mătuşi ale lui Radu Cosaşu.
Se mai pot face şi alte analogii, de
pildă, scena în care puştii vor s-o
urmărească pe frumoasa (poreclită)
Panda seamănă cu o secvenţă din
Malena lui Tornatore (peliculă lansată
în anul 2000). Atmosfera vieţii de
liceu aminteşte, inevitabil, şi de Liceenii,
filmul din 1986, regizat de Nicolae
Corjos, chiar dacă acesta suportă
constrângerile timpului şi conţine
şi multe dulcegării.
Muzici şi faze este romanul autenticist
al adolescenţei în comunism, sursă
de nostalgie pentru cei care iubesc
muzica bună a anilor ’60-’70 şi palpitul
dragostei inocente. Sper însă că Muzici
şi faze va fi citit cu plăcere şi de
adolescenţii care au crescut sau de
cei ce se nasc – iată! – cu telecomanda
televizorului în mână ori cu tableta
plină de jocuri virtuale. People Are
Strange, ar gândi Tinuţ, fredonând
piesa celor de la The Doors. Ar fi
un punct, dacă nu de autoregăsire,
măcar de întâlnire între generaţii.
