Cam de pe la mijlocul anilor 1980 în Franţa şi de pe la sfârşitul anilor 1990 în România, se poate remarca o tendinţă a istoricilor de a pune sub semnul întrebării personaje şi evenimente a căror aură mitică a părut firească şi de la sine înţeleasă vreme de secole. Când s-au împlinit 200 de ani de la Revoluţia franceză, au apărut primele semne de îndoială cu privire la interpretarea până atunci incontestabilă a evenimentelor de la sfârşitul secolului XVIII. În 2009, mai multe studii o „reabilitau” pe Marie-Antoinette. Detronarea şi uciderea lui Ludovic XVI începeau prin a fi privite, nu ca o biruinţă binecuvântată a voinţei populare, ci ca un calvar provocat de politicieni care scăpaseră din mână situaţia. Au urmat procese de revizuire a Ioanei d’Arc, a originilor Franţei, a creştinării celui dintâi dintre regii ei şi aşa mai departe. La noi, prima carte în română a lui Lucian Boia a atras atenţia, între altele, asupra mitului lui Mihai Viteazul, operă a unor istorici ardeleni de la începutul secolului XIX, apoi Neagu Djuvara a demonstrat că Negru-Vodă avea origine cumană, spre consternarea naţionaliştilor, deşi sugestia venea de la Iorga. Toate acestea dovedesc că setea de cunoaştere nu are limite şi că adevărul este important în istorie, în ciuda nevoii noastre de mituri, fondatoare sau de orice fel. (Joi, 24 ianuarie, chiar de ziua Unirii din 1859, radio Guerilla a consacrat o emisiune miturilor naţionale). Dificultatea apare când istoricii se apropie tot mai mult de prezent. O întreagă dezbatere a avut loc de curând în presa franceză în legătură cu cartea lui Olivier Wieviorka, Istoria Rezistenţei.1940-1945. 576 de pagini despre unul din cele mai sensibile subiecte istorice. Mituri încetăţenite în studiul istoriei şi în mentalul popular au căzut unul după altul, ca urmare a cercetării atente a evenimentelor de către unul din cei mai buni istorici de azi. Ies la iveală ostilitatea lui de Gaulle faţă de Rezistenţă şi a liderilor Rezistenţei faţă de General. (Vreţi să ştiţi de ce? Fiindcă de Gaulle visa să fie eroul incontestabil şi unic al victoriei asupra ocupantului, iar liderii Rezistenţei îi reproşau că… n-a mâncat salam cu soia, alături de ei!) O altă dezvăluire şocantă este că în Rezistenţă s-au aflat numeroşi adepţi ai mareşalului Pétain, vichy-şti convinşi de aura eroului de la Verdun şi de nobila lui intenţie de a limita răul produs de hitlerişti, ba chiar antisemiţ i notorii, în condiţiile în care soarta evreilor era tratată de numeroş i francezi cu indiferenţă. Ca să nu mai spunem că unii dintre membrii Rezistenţei ofereau informaţ ii englezilor şi, în acelaşi timp, nemţilor.
