Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Adevăratul Valle-Inclán şi cele „o sută de măşti de ficţiune“ de Dana Diaconu

Odată cu comemorarea celor patru secole de la moartea lui Cervantes, anul 2016 prilejuieşte şi omagierea genialităţii hispanice întrupate în figura şi opera lui Ramón María del Valle-Inclán (28 octombrie 1866, Villanova de Arousa, Galicia- 5 ianuarie 1936, Santiago de Compostela). Aniversarea a 150 de ani de la naştere şi comemorarea celor 80 de ani de la moartea sa readuc în atenţie personalitatea complexă şi contradictorie, cuceritoare şi extravagantă a incomparabilului scriitor spaniol. Hazardul calendarului aduce o coincidenţă semnificativă. Pe lîngă asemănările şi afinităţile revelatoare care îl apropie de ilustrul său înaintaş, Valle-Inclán este poate scriitorul spaniol care a asimilat în modul cel mai complex şi profund, în spiritul ei „lecţia lui Cervantes”, reuşind să creeze la rîndul său o operă literară cu caracter inovator şi universal, într-o literatură ca aceea spaniolă, pentru care „deschiderea către universal” a fost „dificilă”, după cum arăta criticul Guillermo de Torre. Iar ceea ce s-a spus despre opera lui Cervantes, că „nu seamănă” cu niciuna a vreunui alt creator din vremea sa, este perfect valabil şi pentru Valle- Inclán. Contemporan cu scriitorii incluşi în aşa-numita generaţie de la 98, Unamuno, Azorín, Pío Baroja… – cei „preocupaţi” de „soarta” Spaniei şi de o problematică de natură etică –, dar şi cu prietenul şi admiratul Rubén Darío, cu rol important în afirmarea modernismului spaniol, sub stindardul frumuseţii estetice, Valle- Inclán nu aderă la programul literar al nici uneia dintre aceste două importante mişcări literare ale Spaniei de la începutul secolului XX, pe care Pedro Salinas le situa sub semnul Bufniţei, şi respectiv, sub semnul Lebedei. Scriitorul galician rămîne neîncadrabil, adoptînd temporar şi eclectic elemente din estetica diverselor curente literare ale vremii; iar satira din operele sale expresioniste nu avea sensul unei tîrzii adeziuni la programul generaţiei de la 98, ca „fiu risipitor”, cum îi plăcea să creadă criticului Pedro Salinas. Îşi găseşte locul mai degrabă alături de Cervantes şi Quevedo sau de Goya, cu expresionismul lui avant la lettre; operele sale au putut fi asimilate decadentismului unui d’Annunzio, teatrului european al absurdului şi existenţialismului; şi prin anticipare, noilor tendinţe şi curente literare de la sfărşitul secolului XX, boom-ului latino-american şi postmodernismului.

Ca şi Cervantes, Valle-Inclán abordează toate genurile literare, inovează şi experimentează la nivelul formei artistice, inventează noi specii, precum cele dramatice, (melodrama pentru marionete, teatrul pentru siluete, esperpento-ul). Adoptă estetici diferite care conturează trei etape ale creaţiei sale, simbolistă, modernistă şi expresionistă. Compune poeme moderniste pentru a-şi expune arta poetică (La lámpara maravillosa), scrie o rafinată proză modernistă, impregnată de simbolism şi decadentism în Sonatas, pentru ca apoi să se despartă de modernism, duios-nostalgic şi ironic, cu farsa sentimentală şi grotescă La Marquesa Rosalinda. Adoptă apoi o perspectivă deformantă, inspirată din realitatea vieţii madrilene: oglinzile concave sau convexe, instalate la vremea respectivă de un hîtru negustor madrilen în vitrina prăvăliei sale, din faimoasa Calle del Gato, spre hazul trecătorilor, care îşi contemplau imaginea deformată. Introduce această modalitate grotescă în poezia sa (volumul La pipa de Kif din 1919), o dezvoltă apoi în speciile dramatice cărora le dă numele de esperpentos, variantă personală de teatru grotesc, relaţionată cu teatrul absurdului, al expresionismului şi cu literatura existenţialistă din Europa. Cele trei capodopere ale genului, reunite în volumul Martes de carnaval, bazate pe estetica urîtului, aduc o viziune demitizatoare, parodică şi caricaturală a realităţii şi personajelor. Tehnica deformatoare a oglinzilor concave la care recurgea Valle-Inclán, pentru a arăta că societatea spaniolă contemporană devenise o caricatură a celei europene, vădea o radicală schimbare de atitudine şi tematică. De la exaltarea trecutului istoric, nobilimii şi valorilor tradiţionale ale Galiciei, scriitorul îşi deplasa atenţia asupra Spaniei contemporane şi ambianţei madrilene, problematizînd realităţile vieţii cotidiene ale păturilor sociale de jos, denunţînd viciile, corupţia, manevrele politicienilor, militarilor şi claselor înalte, demagogia, falselele mituri, înapoierea, mizeria, injustiţia... Modalitatea stilistică esperpentică este reluată în romane, precum La corte de los milagros (1927) şi celelalte din trilogía neterminată Ruedo ibérico, şi mai cu seamă în Tirano Banderas (1926), primul roman al dictatorului, precedent al abordărilor latino-americane. Este o construcţie romanescă de o modernitate insolită în literatura spaniolă a acelui moment prin recursul la tehnici narative noi, mixaj generic – note dramatice, care au permis adaptarea pentru scenă, în Spania anilor 70 –, discurs fragmentar, polifonie, salturi în spaţiu, simultaneizare a acţiunilor în spaţii distincte). Totodată, o abordare originală, denumită de autor cu sintagma viziune stelară, întrucît îi fusese inspirată de panorama frontului francez, pe care o contemplase din helicopter, cu ocazia vizitei sale în Franţa, la începutul primului război mundial. Nu în ultimul rînd, trebuie amintită performanţa lingvistică – încă o coincidenţă cu opera cervantină –, limba spaniolă de o neobişnuită bogăţie şi varietate, în toate registrele ei, colocvial, argotic, vulgar, cu gitanisme, americanisme, arhaisme, regionalisme şi forme dialectale, expresii frazeologice dintr-o arie lingvistică atît de amplă, încît s-a spus că autorul a scris în hispanică. lăsînd un tezaur lingvistic. Evident şi o mare dificultate pentru traducere1.

Experienţele insolite nu lipsesc nici din traiectoria vieţii lui Valle- Inclán, prilejuite de călătorii, în zone mai mult sau mai puţin îndepărtate, America Latină, Statele Unite, Italia, dar şi în Spania, îndeosebi prin Galicia natală. Unele episoade şi situaţii, atitudini, gesturi, sau afirmaţii în public ar putea fi calificate drept quijoteşti, sau chiar quijotadas; alteori se produc coincidenţe cu episoade din biografia lui Cervantes. Cea mai evidentă este infirmitatea, pierderea braţului stîng, în împrejurări şi cu consecinţe diferite. Eroicul soldat Miguel este rănit în faimoasa bătălie de la Lepanto, din 1571, purtată împotriva duşmanilor creştinătăţii, iar Valle, în 1899, într-o cafenea din Madrid, după patru ani de la sosirea sa în capitală, în urma unei „discuţii aprinse” cu un confrate, degenerată în bastonadă. Rănit, impulsivul aspirant la gloria literară se alege în cele din urmă cu amputarea braţului stîng, nu fără a recupera dimensiunea eroică prin stoicismul cu care îndură ulterior suferinţele fízice. Cervantes avea să rămînă cu braţul paralizat şi să-şi poarte cu mândrie atît beteşugul, ca semn al valorii şi al esenţei eroice a personalităţii sale, cît şi onorantul supranume de El Manco de Lepanto (Ciungul de la Lepanto), în timp ce Valle-Inclán îşi va ascunde infirmitatea, reconstruind aspectul său exterior, prin. ingenioase escamotări şi adaptări menite a armoniza aspectul fizic şi vestimentaţia şi va da frîu liber impulsului său mistificator. Aşa cum se constată din autoportretul publicat în revista Alma Española 1903, conceput ca o pastişare omagială a binecunoscutului autoportret cervantin din prologul la Nuvelele Exemplare:

Acesta pe care-l vedeţi aici, spaniol şi quevedesc la înfăţişare, cu plete negre şi barbă lungă, sunt eu, don Ramón del Valle-Inclán. Mi-au fost începuturile vieţii pline de riscuri şi necazuri. Am fost călugăr convertit într-o mănăstire cartuziană şi soldat în Noua Spanie. O viaţă precum aceea a hidalgilor dezmoşteniţi care s-au înrolat în regimentele de infanterie din Italia în căutare de aventuri amoroase, dueluri şi noroc (...) 2

Un palimpsest cervantin – cunoscutul autoportret din Prologul la Nuvelele exemplare – pe care suprapune aluzia la Quevedo, cealaltă „umbră tutelară” a sa, îi permit scriitorului să se dedea jocului său favorit, însăilările fantasmagorice cu care obişnuia să-şi învăluie persoana proprie.

Mitoman şi fantezist, inventiv, cu o imaginaţíe debordantă şi un simţ dramatic înnăscut (lectura pieselor sale de teatru care urmau a fi reprezentate îi entuziasma pe actori), Valle-Inclán îşi valorifică din plin capacităţile creatoare şi interpretative, şi nu doar în scrierile literare, prin intermediul alter-ego-urilor sale – Marchizul de Bradomin „urît, catolic şi sentimental” sau don Estrafalario, „un spectru cu ochelari şi barbă” –, ci şi în viaţa reală. Asemenea hidalgoului bolnav de literatură, Valle-Inclán şi-a ficţionalizat propria existenţă, s-a inventat pe sine, intrînd în pielea unui personaj versatil, multiplu, imprevizibil. Extravagantă, elegantă şi misterioasă, imaginea de ansamblu părea a fi aceea a unui vechi aristocrat şi dandy modern, mai curînd decît, s-a spus, a unui boem. O efigie, imortalizată atît în relatările scriitorilor din epocă, cît şi în cunoscutele tablouri ale valoroşii pictori ai vremii, care i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ricardo Baroja, Juan Echevarría, Ignacio Zuloaga.

Geniul lui Valle-Inclán s-a vădit şi în forma oralităţii, cu prilejul apariţiilor publice în spaţiile culturale emblematice ale vremii. Foarte numeroase şi diverse, pe teme literare, de estetică, politice, discursurile şi conferinţele sale revelau un excelent şi spectaculos orator în orice împrejurare, la tradiţionalele întruniri literare (tertulias), la întîlnirile cu scriitori sau cu actorii pieselor sale, banchete, omagieri, dar şi la nivel înalt, universitar sau diplomatic, în ţară şi în străinătate. Amestecînd adeseori realitatea şi ficţiunea, fascinînd sau contrariind publicul cel mai divers, scriitorul putea provoca iritare sau exaltare, cuceri sau îndepărta, dar a fost o prezenţă vie şi insolită în viaţa literară, artistică socială şi politică a Madridului, a Galiciei natale, a ţării sale şi chiar pe plan internaţional, cu intervenţii şi poziţionări surprinzătoare, de pildă, pledînd în favoarea drepturilor indigenilor exploataţi din Mexic, a revoluţiilor din Mexic şi Rusia sau declarîndu-se aliadofil şi călătorind la Paris, în 1916, pentru a cunoaşte nemijlocit realităţile frontului, în calitate de corespondent.

Pezenţa, intervenţiile şi atitudinile publice ale extravagantului scriitor erau cele ale unui personaj cu multe măşti, interpretînd roluri diferite – aristocratul, rebelul, aventurierul –, arătîndu-se original şi contradictoriu, sublim şi insuportabil, fascinant şi iritant, sociabil şi retras; atingînd excesul la ambii poli, ai sensibilităţii şi durităţii agresive, cavalerismului şi violenţei... În jurul imaginii şi existenţei lui, comentariile şi anecdotele au ţesut faima şi imaginea din care s-a născut „legenda”. Întreţinută de altfel de însuşi Valle-Inclán, inclusiv în opera sa literară, prin mărturisiri, precum aceea din versurile, adesea invocate de comentatori, din La Lampara maravillosa: „Port pe chipul meu o sută de măşti de ficţiune (...) Poate că adevăratul meu chip nu s-a dezvăluit încă. Poate că nu se va putea dezvălui niciodată sub atîtea văluri acumulate zi de zi şi ţesute în fiecare din orele pe care le-am trăit”. O lumină total diferită asupra scriitorului aduc mărturiile despre viaţa sa familială, care se desfăşura alternativ, iarna în casa din Madrid, spaţiul favorabil relaţiilor publice, iar vara la conacul din Galicia natală, locul natal prielnic creaţiei, ieşirilor în natură şi intimităţii calde alături de copii şi soţie, actriţa Josefina Blanco. Ritmul anotimpurilor dezvăluia aşadar cel puţin două feţe distincte, doi Valle. Derutant, cu contradicţiile şi inconsecvenţele sale, imprevizibil întotdeauna, dar genial, în viaţă ca şi în literatură, precum Quevedo, şi la fel de puţin dispus la confesiuni şi devoalări, Ramón María del Valle- Inclán şi-a ascuns fiinţa interioară, cu gestul histrionic dublat de un aristocratic orgoliu şi o demnă pudoare.

Cum s-ar putea scrie biografia unui asemenea scriitor-personaj? Lui Valle-Inclán i s-au dedicat mai multe şi variate, în privinţa modului de abordare. Sintonizarea cu personajul, împrumutarea perspectivei sale şi privilegierea legendei a fost opţiunea din primele biografii, apărute prin 1943 şi 1944, ai căror autori sunt, în mod simptomatic, ei înşişi scriitori. Bunăoară, contemporanul său Ramón Gómez de la Serna reconstituie, în stilul său propriu, scene şi replici, întîmplări, dialoguri, dînd prioritate perspectivei din exterior. Transmite astfel o ipostază a scriitorului tributară imaginii anecdotice, falsificate de legendă şi de memoria colectivă a contemporanilor. Cu totul diferită este abordarea concepută ca act de reconstituire, epifanic şi hermeneutic, implicînd temeinica documentare, cu scopul de a revela adevărul, pe care o găsim în recenta biografie La espada y la palabra. Vida de Valle- Inclán (Barcelona, Tusquets Editores, 2015), titlu simbolic, aluziv la dominantele personalităţii, acţiunilor celui biografiat, dar, nu mai puţin, la armele şi literele din discursul lui Don Quijote şi din viaţa lui Cervantes. Impresionantul volum de peste şaptesute de pagini, distins cu premiul prestigioasei edituri şi unanim recunoscut de critici ca fiind o biografie canonică, este realizat de Manuel Alberca, profesor de Literatură Spaniolă la Universitatea din Málaga, cunoscut prin lucrările sale despre literatura (auto)biografică, jurnalul intim, autoficţiune. După ce a publicat o primă biografie intitulată Valle-Inclán. La fiebre del estilo, în 2002, revine acum, cu date noi, pentru ca, în lumina materialelor biografice descoperite între timp, să denunţe exagerările, falsitatea mitului şi stereotipurilor despre Valle-Inclán, ideile sale, stilul de viaţă, caracterul etc. şi să aducă necesarele corecţii. Arată de exemplu, că orientarea sa politică „nu era „filo-comunistă şi de stînga”, „ci mai aproape de ceea ce azi cunoaştem ca fiind extrema dreaptă”; infirmă clişee cum ar fi pretinsa sărăcie şi existenţă precară, dezinteresul faţă de aspectele materiale ori practice ale vieţii, faima de mizantrop etc. În mod insistent, Manuel Alberca ne dezvăluie un alt Valle-Inclán: „prevăzător, calculat, preocupat şi de probleme practice”, chiar pragmatic, îngrijind relaţíile cu critica şi cu presa, gestionînd editarea cărţilor sale şi ulterior a operelor complete, ocupîndu-se de agricultură la conacul său din Galicia; iar în viaţa personală, „un om sensibil, sociabil, duios şi iubitor”, grijuliu faţă de soţie, preocupat de educaţia şi viitorul copiilor, de bunăstarea lor materială etc. A fost întotdeauna editorul propriilor opere, avînd în vedere şi asigurarea urmaşilor, fapt care, de altfel, a redus şansa de traducere a lor în alte ţări şi chiar editare în spaţiul hispanic, Valle- Inclán rămînînd pînă astăzi un scriitor prea puţin cunoscut în lume, cu excepţia mediilor specializate. Autorul biografiei aduce o bogată documentaţie – presa vremii, corespondenţă, interviuri –, pe care o însoţeşte demersul său interpretativ, adesea chiar romanesc, în tentativa de a pătrunde în gîndirea şi simţirea personajului, pentru a-şi îndeplini scopul anunţat, acela de „a-l coborî pe scriitor de pe piedestalul fantastic sau comic, la scară umană” şi a da la o parte „cele o sută de măşti de ficţiune”, astfel încît să avanseze spre „o interpretare mai completă a persoanei, mereu labilă şi lunecoasă”.

În fine, o altă manieră de abordare, dinspre intimitatea familială şi cotidianitate, este ilustrată de biografia Ramón del Valle-Inclán. Genial, antiguo y moderno, apărută în septembrie trecut, avînd ca autor pe Joaquín del Valle-Inclán Alsina, nepotul scriitorului, decis să dezvăluie „întreg adevărul” despre ilustrul său străbunic, pe care l-a cunoscut din mărturii orale, poveştile tatălui său Carlos sau din documente de familie.

În cele trei biografii, criteriul adevărului trasează o linie ascendentă, de la ignorare la absolutizare. De pe o poziţie intermediară, Manuel Alberca, recunoaşte: „Ar fi prezumţios să cred că l-am despuiat pe ValIe-Inclán de toate măştile sau că odată pentru totdeauna i-am găsit adevăratul său chip. Acesta era obiectivul…”. Nu l-a găsit încă nimeni, iar un asemenea obiectiv este discutabil. Mai mult, o eroare fundamentală, în cazul lui Valle- Inclán, după cum susţin unii comentatori, precum scriitorul şi jurnalistul Luis Antonio de Villena, care atrage atenţia că „legenda lui Valle pe care el a cultivat-o este tot atît de sau chiar mai adevărată decît viaţa lui în sens literal şi strict”. Observaţie corectă, care îşi poate găsi un argument în plus în ideile expuse de Miguel de Unamuno, cu patosul său caracteristic, în Prologul la Nuvelele exemplare. Şi dacă acceptă m că „suntem ceea ce vrem să fim” şi acela este „cel real cu adevărat”, atunci „adevăratul ValIe-Inclán”, cel care a vrut să fie, este scriitorul care, odată cu opera lui, s-a făurit pe sine şi a rămas inseparabil de ficţiunea legendei sale.

_____________

1 În limba română au apărut pînă acum, Memoriile marchizului de Bradomin, EPLU, 1987, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Elena Bălan; Tiranul Banderas. Curtea miracolelor, EPLU, 1967, traducere şi prefaţă de Edgar Papu.
2 Preiau citatul din biografia autorului, semnată de Manuel Alberca.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara