Odată cu comemorarea celor patru
secole de la moartea lui Cervantes,
anul 2016 prilejuieşte şi omagierea
genialităţii hispanice întrupate
în figura şi opera lui Ramón
María del Valle-Inclán (28 octombrie
1866, Villanova de Arousa, Galicia-
5 ianuarie 1936, Santiago de Compostela).
Aniversarea a 150 de ani de
la naştere şi comemorarea celor 80
de ani de la moartea sa readuc în
atenţie personalitatea complexă şi
contradictorie, cuceritoare şi extravagantă
a incomparabilului scriitor
spaniol. Hazardul calendarului aduce
o coincidenţă semnificativă. Pe lîngă
asemănările şi afinităţile revelatoare
care îl apropie de ilustrul său înaintaş,
Valle-Inclán este poate scriitorul
spaniol care a asimilat în modul cel
mai complex şi profund, în spiritul
ei „lecţia lui Cervantes”, reuşind
să creeze la rîndul său o operă literară
cu caracter inovator şi universal,
într-o literatură ca aceea spaniolă,
pentru care „deschiderea către
universal” a fost „dificilă”, după cum
arăta criticul Guillermo de Torre. Iar
ceea ce s-a spus despre opera lui
Cervantes, că „nu seamănă” cu niciuna
a vreunui alt creator din vremea sa,
este perfect valabil şi pentru Valle-
Inclán. Contemporan cu scriitorii
incluşi în aşa-numita generaţie de
la 98, Unamuno, Azorín, Pío Baroja…
– cei „preocupaţi” de „soarta” Spaniei
şi de o problematică de natură etică
–, dar şi cu prietenul şi admiratul
Rubén Darío, cu rol important în
afirmarea modernismului spaniol,
sub stindardul frumuseţii estetice,
Valle- Inclán nu aderă la programul
literar al nici uneia dintre aceste două
importante mişcări literare ale Spaniei
de la începutul secolului XX, pe care
Pedro Salinas le situa sub semnul
Bufniţei, şi respectiv, sub semnul
Lebedei. Scriitorul galician rămîne
neîncadrabil, adoptînd temporar şi
eclectic elemente din estetica diverselor
curente literare ale vremii; iar satira
din operele sale expresioniste nu
avea sensul unei tîrzii adeziuni la
programul generaţiei de la 98, ca „fiu
risipitor”, cum îi plăcea să creadă
criticului Pedro Salinas. Îşi găseşte
locul mai degrabă alături de Cervantes
şi Quevedo sau de Goya, cu
expresionismul lui avant la lettre;
operele sale au putut fi asimilate
decadentismului unui d’Annunzio,
teatrului european al absurdului şi
existenţialismului; şi prin anticipare,
noilor tendinţe şi curente literare de
la sfărşitul secolului XX, boom-ului
latino-american şi postmodernismului.
Ca şi Cervantes, Valle-Inclán
abordează toate genurile literare,
inovează şi experimentează la nivelul
formei artistice, inventează noi specii,
precum cele dramatice, (melodrama
pentru marionete, teatrul pentru
siluete, esperpento-ul). Adoptă estetici
diferite care conturează trei etape
ale creaţiei sale, simbolistă, modernistă
şi expresionistă. Compune poeme
moderniste pentru a-şi expune
arta poetică (La lámpara maravillosa),
scrie o rafinată proză modernistă,
impregnată de simbolism şi decadentism
în Sonatas, pentru ca apoi să se
despartă de modernism, duios-nostalgic
şi ironic, cu farsa sentimentală şi
grotescă La Marquesa Rosalinda.
Adoptă apoi o perspectivă deformantă,
inspirată din realitatea vieţii madrilene:
oglinzile concave sau convexe, instalate
la vremea respectivă de un hîtru
negustor madrilen în vitrina prăvăliei
sale, din faimoasa Calle del Gato,
spre hazul trecătorilor, care îşi
contemplau imaginea deformată.
Introduce această modalitate grotescă
în poezia sa (volumul La pipa de
Kif din 1919), o dezvoltă apoi în
speciile dramatice cărora le dă numele
de esperpentos, variantă personală
de teatru grotesc, relaţionată cu
teatrul absurdului, al expresionismului
şi cu literatura existenţialistă din
Europa. Cele trei capodopere ale
genului, reunite în volumul Martes
de carnaval, bazate pe estetica urîtului,
aduc o viziune demitizatoare, parodică
şi caricaturală a realităţii şi personajelor.
Tehnica deformatoare a oglinzilor
concave la care recurgea Valle-Inclán,
pentru a arăta că societatea spaniolă
contemporană devenise o caricatură
a celei europene, vădea o radicală
schimbare de atitudine şi tematică.
De la exaltarea trecutului istoric,
nobilimii şi valorilor tradiţionale ale
Galiciei, scriitorul îşi deplasa atenţia
asupra Spaniei contemporane şi
ambianţei madrilene, problematizînd
realităţile vieţii cotidiene ale păturilor
sociale de jos, denunţînd viciile,
corupţia, manevrele politicienilor,
militarilor şi claselor înalte, demagogia,
falselele mituri, înapoierea, mizeria,
injustiţia... Modalitatea stilistică
esperpentică este reluată în romane,
precum La corte de los milagros (1927)
şi celelalte din trilogía neterminată
Ruedo ibérico, şi mai cu seamă în
Tirano Banderas (1926), primul roman
al dictatorului, precedent al abordărilor
latino-americane. Este o construcţie
romanescă de o modernitate insolită
în literatura spaniolă a acelui moment
prin recursul la tehnici narative noi,
mixaj generic – note dramatice, care
au permis adaptarea pentru scenă,
în Spania anilor 70 –, discurs fragmentar,
polifonie, salturi în spaţiu, simultaneizare
a acţiunilor în spaţii distincte). Totodată,
o abordare originală, denumită de
autor cu sintagma viziune stelară,
întrucît îi fusese inspirată de panorama
frontului francez, pe care o contemplase
din helicopter, cu ocazia vizitei
sale în Franţa, la începutul primului
război mundial. Nu în ultimul rînd,
trebuie amintită performanţa lingvistică
– încă o coincidenţă cu opera cervantină
–, limba spaniolă de o neobişnuită
bogăţie şi varietate, în toate registrele
ei, colocvial, argotic, vulgar, cu
gitanisme, americanisme, arhaisme,
regionalisme şi forme dialectale,
expresii frazeologice dintr-o arie
lingvistică atît de amplă, încît s-a
spus că autorul a scris în hispanică.
lăsînd un tezaur lingvistic. Evident
şi o mare dificultate pentru traducere1.
Experienţele insolite nu lipsesc
nici din traiectoria vieţii lui Valle-
Inclán, prilejuite de călătorii, în zone
mai mult sau mai puţin îndepărtate,
America Latină, Statele Unite, Italia,
dar şi în Spania, îndeosebi prin Galicia
natală. Unele episoade şi situaţii,
atitudini, gesturi, sau afirmaţii în
public ar putea fi calificate drept
quijoteşti, sau chiar quijotadas; alteori
se produc coincidenţe cu episoade
din biografia lui Cervantes. Cea
mai evidentă este infirmitatea, pierderea
braţului stîng, în împrejurări şi cu
consecinţe diferite. Eroicul soldat
Miguel este rănit în faimoasa bătălie
de la Lepanto, din 1571, purtată
împotriva duşmanilor creştinătăţii,
iar Valle, în 1899, într-o cafenea din
Madrid, după patru ani de la sosirea
sa în capitală, în urma unei „discuţii
aprinse” cu un confrate, degenerată
în bastonadă. Rănit, impulsivul aspirant
la gloria literară se alege în cele
din urmă cu amputarea braţului stîng,
nu fără a recupera dimensiunea eroică
prin stoicismul cu care îndură ulterior
suferinţele fízice. Cervantes avea să
rămînă cu braţul paralizat şi să-şi
poarte cu mândrie atît beteşugul,
ca semn al valorii şi al esenţei eroice
a personalităţii sale, cît şi onorantul
supranume de El Manco de Lepanto
(Ciungul de la Lepanto), în timp ce
Valle-Inclán îşi va ascunde infirmitatea,
reconstruind aspectul său exterior,
prin. ingenioase escamotări şi adaptări
menite a armoniza aspectul fizic şi
vestimentaţia şi va da frîu liber
impulsului său mistificator. Aşa cum
se constată din autoportretul publicat
în revista Alma Española 1903,
conceput ca o pastişare omagială a
binecunoscutului autoportret cervantin
din prologul la Nuvelele Exemplare:
Acesta pe care-l vedeţi aici, spaniol
şi quevedesc la înfăţişare, cu plete
negre şi barbă lungă, sunt eu, don
Ramón del Valle-Inclán. Mi-au fost
începuturile vieţii pline de riscuri
şi necazuri. Am fost călugăr convertit
într-o mănăstire cartuziană şi soldat
în Noua Spanie. O viaţă precum aceea
a hidalgilor dezmoşteniţi care s-au
înrolat în regimentele de infanterie
din Italia în căutare de aventuri
amoroase, dueluri şi noroc (...) 2
Un palimpsest cervantin – cunoscutul
autoportret din Prologul la Nuvelele
exemplare – pe care suprapune aluzia
la Quevedo, cealaltă „umbră tutelară”
a sa, îi permit scriitorului să se dedea
jocului său favorit, însăilările
fantasmagorice cu care obişnuia
să-şi învăluie persoana proprie.
Mitoman şi fantezist, inventiv, cu
o imaginaţíe debordantă şi un simţ
dramatic înnăscut (lectura pieselor
sale de teatru care urmau a fi reprezentate
îi entuziasma pe actori), Valle-Inclán
îşi valorifică din plin capacităţile
creatoare şi interpretative, şi nu doar
în scrierile literare, prin intermediul
alter-ego-urilor sale – Marchizul
de Bradomin „urît, catolic şi sentimental”
sau don Estrafalario, „un
spectru cu ochelari şi barbă” –, ci şi în viaţa reală. Asemenea hidalgoului
bolnav de literatură, Valle-Inclán
şi-a ficţionalizat propria existenţă,
s-a inventat pe sine, intrînd în pielea
unui personaj versatil, multiplu,
imprevizibil. Extravagantă, elegantă
şi misterioasă, imaginea de ansamblu
părea a fi aceea a unui vechi aristocrat
şi dandy modern, mai curînd decît,
s-a spus, a unui boem. O efigie, imortalizată
atît în relatările scriitorilor
din epocă, cît şi în cunoscutele tablouri
ale valoroşii pictori ai vremii, care
i-au fost şi prieteni apropiaţi, Ricardo
Baroja, Juan Echevarría, Ignacio
Zuloaga.
Geniul lui Valle-Inclán s-a vădit
şi în forma oralităţii, cu prilejul
apariţiilor publice în spaţiile culturale
emblematice ale vremii. Foarte
numeroase şi diverse, pe teme literare,
de estetică, politice, discursurile şi
conferinţele sale revelau un excelent
şi spectaculos orator în orice împrejurare,
la tradiţionalele întruniri literare
(tertulias), la întîlnirile cu scriitori
sau cu actorii pieselor sale, banchete,
omagieri, dar şi la nivel înalt, universitar
sau diplomatic, în ţară şi în străinătate.
Amestecînd adeseori realitatea şi
ficţiunea, fascinînd sau contrariind
publicul cel mai divers, scriitorul
putea provoca iritare sau exaltare,
cuceri sau îndepărta, dar a fost o
prezenţă vie şi insolită în viaţa literară,
artistică socială şi politică a Madridului,
a Galiciei natale, a ţării sale şi
chiar pe plan internaţional, cu intervenţii
şi poziţionări surprinzătoare, de pildă,
pledînd în favoarea drepturilor
indigenilor exploataţi din Mexic, a
revoluţiilor din Mexic şi Rusia sau
declarîndu-se aliadofil şi călătorind
la Paris, în 1916, pentru a cunoaşte
nemijlocit realităţile frontului, în
calitate de corespondent.
Pezenţa, intervenţiile şi atitudinile
publice ale extravagantului scriitor
erau cele ale unui personaj cu multe
măşti, interpretînd roluri diferite –
aristocratul, rebelul, aventurierul –,
arătîndu-se original şi contradictoriu,
sublim şi insuportabil, fascinant şi
iritant, sociabil şi retras; atingînd
excesul la ambii poli, ai sensibilităţii
şi durităţii agresive, cavalerismului
şi violenţei... În jurul imaginii şi
existenţei lui, comentariile şi anecdotele
au ţesut faima şi imaginea din care
s-a născut „legenda”. Întreţinută de
altfel de însuşi Valle-Inclán, inclusiv
în opera sa literară, prin mărturisiri,
precum aceea din versurile, adesea
invocate de comentatori, din La
Lampara maravillosa: „Port pe chipul
meu o sută de măşti de ficţiune (...)
Poate că adevăratul meu chip nu
s-a dezvăluit încă. Poate că nu se
va putea dezvălui niciodată sub atîtea
văluri acumulate zi de zi şi ţesute
în fiecare din orele pe care le-am
trăit”. O lumină total diferită asupra
scriitorului aduc mărturiile despre
viaţa sa familială, care se desfăşura
alternativ, iarna în casa din Madrid,
spaţiul favorabil relaţiilor publice,
iar vara la conacul din Galicia natală,
locul natal prielnic creaţiei, ieşirilor
în natură şi intimităţii calde alături
de copii şi soţie, actriţa Josefina
Blanco. Ritmul anotimpurilor dezvăluia
aşadar cel puţin două feţe distincte,
doi Valle. Derutant, cu contradicţiile
şi inconsecvenţele sale, imprevizibil
întotdeauna, dar genial, în viaţă ca
şi în literatură, precum Quevedo,
şi la fel de puţin dispus la confesiuni
şi devoalări, Ramón María del Valle-
Inclán şi-a ascuns fiinţa interioară,
cu gestul histrionic dublat de un
aristocratic orgoliu şi o demnă pudoare.
Cum s-ar putea scrie biografia
unui asemenea scriitor-personaj?
Lui Valle-Inclán i s-au dedicat mai
multe şi variate, în privinţa modului
de abordare. Sintonizarea cu personajul,
împrumutarea perspectivei sale şi
privilegierea legendei a fost opţiunea
din primele biografii, apărute prin
1943 şi 1944, ai căror autori sunt,
în mod simptomatic, ei înşişi scriitori.
Bunăoară, contemporanul său Ramón
Gómez de la Serna reconstituie, în
stilul său propriu, scene şi replici,
întîmplări, dialoguri, dînd prioritate
perspectivei din exterior. Transmite
astfel o ipostază a scriitorului tributară
imaginii anecdotice, falsificate de
legendă şi de memoria colectivă a
contemporanilor. Cu totul diferită
este abordarea concepută ca act de
reconstituire, epifanic şi hermeneutic,
implicînd temeinica documentare,
cu scopul de a revela adevărul, pe
care o găsim în recenta biografie
La espada y la palabra. Vida de Valle-
Inclán (Barcelona, Tusquets Editores,
2015), titlu simbolic, aluziv la dominantele
personalităţii, acţiunilor celui biografiat,
dar, nu mai puţin, la armele şi literele
din discursul lui Don Quijote şi din
viaţa lui Cervantes. Impresionantul
volum de peste şaptesute de pagini,
distins cu premiul prestigioasei edituri
şi unanim recunoscut de critici ca
fiind o biografie canonică, este realizat
de Manuel Alberca, profesor de
Literatură Spaniolă la Universitatea
din Málaga, cunoscut prin lucrările
sale despre literatura (auto)biografică,
jurnalul intim, autoficţiune. După
ce a publicat o primă biografie intitulată
Valle-Inclán. La fiebre del estilo, în
2002, revine acum, cu date noi, pentru
ca, în lumina materialelor biografice
descoperite între timp, să denunţe
exagerările, falsitatea mitului şi
stereotipurilor despre Valle-Inclán,
ideile sale, stilul de viaţă, caracterul
etc. şi să aducă necesarele corecţii.
Arată de exemplu, că orientarea sa
politică „nu era „filo-comunistă şi
de stînga”, „ci mai aproape de ceea
ce azi cunoaştem ca fiind extrema
dreaptă”; infirmă clişee cum ar fi
pretinsa sărăcie şi existenţă precară,
dezinteresul faţă de aspectele materiale
ori practice ale vieţii, faima de
mizantrop etc. În mod insistent,
Manuel Alberca ne dezvăluie un alt
Valle-Inclán: „prevăzător, calculat,
preocupat şi de probleme practice”,
chiar pragmatic, îngrijind relaţíile cu
critica şi cu presa, gestionînd editarea
cărţilor sale şi ulterior a operelor
complete, ocupîndu-se de agricultură
la conacul său din Galicia; iar în viaţa
personală, „un om sensibil, sociabil,
duios şi iubitor”, grijuliu faţă de soţie,
preocupat de educaţia şi viitorul
copiilor, de bunăstarea lor materială
etc. A fost întotdeauna editorul
propriilor opere, avînd în vedere şi
asigurarea urmaşilor, fapt care, de
altfel, a redus şansa de traducere a
lor în alte ţări şi chiar editare în spaţiul
hispanic, Valle- Inclán rămînînd pînă
astăzi un scriitor prea puţin cunoscut
în lume, cu excepţia mediilor specializate.
Autorul biografiei aduce o
bogată documentaţie – presa vremii,
corespondenţă, interviuri –, pe
care o însoţeşte demersul său interpretativ,
adesea chiar romanesc, în
tentativa de a pătrunde în gîndirea
şi simţirea personajului, pentru a-şi
îndeplini scopul anunţat, acela de
„a-l coborî pe scriitor de pe piedestalul
fantastic sau comic, la scară umană”
şi a da la o parte „cele o sută de măşti
de ficţiune”, astfel încît să avanseze
spre „o interpretare mai completă
a persoanei, mereu labilă şi lunecoasă”.
În fine, o altă manieră de abordare,
dinspre intimitatea familială şi
cotidianitate, este ilustrată de biografia
Ramón del Valle-Inclán. Genial,
antiguo y moderno, apărută în
septembrie trecut, avînd ca autor pe
Joaquín del Valle-Inclán Alsina,
nepotul scriitorului, decis să dezvăluie
„întreg adevărul” despre ilustrul său
străbunic, pe care l-a cunoscut din
mărturii orale, poveştile tatălui său
Carlos sau din documente de familie.
În cele trei biografii, criteriul
adevărului trasează o linie ascendentă,
de la ignorare la absolutizare. De pe
o poziţie intermediară, Manuel Alberca,
recunoaşte: „Ar fi prezumţios să cred
că l-am despuiat pe ValIe-Inclán
de toate măştile sau că odată pentru
totdeauna i-am găsit adevăratul său
chip. Acesta era obiectivul…”. Nu
l-a găsit încă nimeni, iar un asemenea
obiectiv este discutabil. Mai mult,
o eroare fundamentală, în cazul lui
Valle- Inclán, după cum susţin unii
comentatori, precum scriitorul şi
jurnalistul Luis Antonio de Villena,
care atrage atenţia că „legenda lui
Valle pe care el a cultivat-o este tot
atît de sau chiar mai adevărată decît
viaţa lui în sens literal şi strict”.
Observaţie corectă, care îşi poate
găsi un argument în plus în ideile
expuse de Miguel de Unamuno, cu
patosul său caracteristic, în Prologul
la Nuvelele exemplare. Şi dacă acceptă
m că „suntem ceea ce vrem să fim”
şi acela este „cel real cu adevărat”,
atunci „adevăratul ValIe-Inclán”, cel
care a vrut să fie, este scriitorul care,
odată cu opera lui, s-a făurit pe
sine şi a rămas inseparabil de ficţiunea
legendei sale.
_____________
1 În limba română au apărut pînă
acum, Memoriile marchizului de Bradomin,
EPLU, 1987, traducere, prefaţă şi tabel
cronologic de Elena Bălan; Tiranul Banderas.
Curtea miracolelor, EPLU, 1967, traducere
şi prefaţă de Edgar Papu.
2 Preiau citatul din biografia autorului,
semnată de Manuel Alberca.
