O carte de debut foarte interesantă, care mi-a parvenit după ce revista noastră publicase nominalizările la premiile pentru 2002-2003 (dar pe care n-o vom omite de pe listă la anul), este Retori, simulacre, imposturi a dlui Ciprian Şiulea (Editura Compania, 2003). Subintitulată Cultură şi ideologii în România, cartea cuprinde şase eseuri care sînt, în acelaşi timp, de critică literară, de filosofie şi de politologie, după cum le defineşte autorul însuşi în dedicaţia de pe exemplarul pe care mi l-a destinat. E vorba de analiza cîtorva cazuri de conflict dintre diferitele ideologii şi cultura română. Autorul pare convins că a existat aproape în toate epocile la noi un mare deficit de exerciţiu critic. Ilustrarea cea mai convingătoare a acestei teze o descoperim în eseul Maiorescu şi românii. Deşi extrem de incitante sînt şi celelalte eseuri, despre urbanismul totalitar, despre dramaturgia din comunism şi aceea din postcomunism etc., m-am oprit în articolul de faţă la acela despre Maiorescu. Întreaga carte merită o discuţie, fie şi polemică, mai ales dacă luăm în considerare caracterul polemic al majorităţii punctelor de vedere exprimate de către dl Ciprian Şiulea. În cazul special al eseului despre "formele fără fond", nu am vreo obiecţie importantă să-i fac autorului. El mi se pare a clarifica una din cele mai litigioase probleme din cultura română.
           
Trei sînt consideraţiile principale de la care porneşte analiza dlui Şiulea. Prima este receptarea contradictorie (pînă la nonsens) a faimoasei teorii maioresciene, ca şi a gîndirii lui politice în general. Autorul, care e cît se poate de tranşant în opiniile sale, numeşte acest fel de receptare "actul ratat al interpretării". "Multe voci [...] stau sub semnul unei lungi tradiţii de ignorare sau abuzare a textelor şi ideilor lui şMaiorescuţ", afirmă dl Şiulea. De la Ibrăileanu, pentru care Maiorescu era un "reacţionar" cu puseuri "liberale", trecînd prin Lovinescu, sigur şi el de criticismul reacţionar maiorescian şi pînă la Adrian Marino, care-i descinde pe Nae Ionescu şi pe emulii săi din doctrinarul junimist, toţi comentatorii s-au lovit de dificultatea de a împăca proeuropenismul lui Maiorescu, încrederea lui în civilizaţia nouă, liberală, cu un presupus paseism, cu o foarte retrogradă idee despre adoptarea de către români a formelor occidentale. A doua consideraţie se referă la precizarea insuficientă a unor concepte şi la ignorarea evoluţiei lor istorice. Între acestea, concepte precum conservatorism ori liberalism. În al treilea rînd, dl Şiulea accentuează pe caracterul extrem de pragmatic al ideilor lui Maiorescu. Nu de pure speculaţii ar fi vorba în discursurile sale parlamentare (luate mai în serios decît înainte) sau în Critice, dar de soluţii concrete, adaptate la context şi cu adevărat creatoare. Însăşi teza formelor fără fond, niciodată elaborată pînă la capăt sub raport teoretic, se cuvine reconsiderată din unghiul acestui fundamental realism de care Maiorescu dă dovadă în toate împrejurările vieţii sale intelectuale.
          
Mi se pare un mod corect de a privi teoria cea mai celebră din cultura română şi pe autorul ei. Maiorescu este, neîndoielnic, autorul ei oricît s-au străduit Ibrăileanu şi alţii ( chiar şi Lovinescu) să o descopere, în ciornă, la gînditori anteriori. Minimalizarea contribuţiei marelui critic a făcut parte mereu din jocul, de obicei plin de frustrări, al urmaşilor săi şi îndeosebi al lui Călinescu. Esenţială nu este însă paternitatea, greu totuşi de contestat azi, ci adevărul teoriei. Şi, după părerea mea, Maiorescu trebuie considerat un gînditor pragmatic. Aş merge mai departe şi aş spune că acest pragmatism, acest realism se cuvin înţelese ca un refuz al ideologicului. Îndefinitiv, ceea ce reproşa Maiorescu paşoptiştilor nu erau atît ideile lor, cît felul în care se colorau ideologic, adică retorica demagogică. Dacă Maiorescu detesta discursul romantic rosettist (pe Brătianu, din unicul lui text teoretic, dacă l-ar fi citit, l-ar fi înţeles mai bine) era pentru revoluţionarismul lui găunos şi oarecum de paradă, emfatic şi fără temei în realităţile româneşti. Criticul junimist era, el, adeptul evoluţiilor organice, un reformist, nu un revoluţionar. Formele fără fond erau expresia unei grabe revoluţionare, care ardea etapele şi ignora faptul că instituţiile importate din Occident ar fi avut nevoie la noi de un proces de înnoire a mentalităţii.
          
Niciodată Maiorescu n-a pretins că ceasul istoric trebuie dat înapoi şi formele cu pricina, eliminate: credea pur şi simplu că formele cu pricina cereau timp spre a-şi crea fondul. Paseismul atribuit lui Maiorescu rezultă din confuzia pe care, de la Zeletin la Marino, o fac unii analişti între doctrina lui Maiorescu şi aceea a lui Eminescu. Nimic mai fals! Cei doi corifei ai Junimii gîndeau foarte diferit. Eminescu îl simpatiza pe Bărnuţiu şi în general pe ardelenii care visau idealistic o întoarcere la trecut, nu şi Maiorescu, cel mai radical critic al şcolii Bărnuţiu, cum se ştie, şi cu ochii deschişi spre realitate. Conservatorismul lui Maiorescu se opune revoluţionarismului paşoptist, nu liberalismului în general. Maiorescu avea convingeri liberale clare, doar că mai apropiate de ale liberalilor din generaţia următoare decît de cele ale lui Rosetti. Noţiunea însăşi de liberalism a cunoscut după primul război mondial o schimbare care ar fi făcut, dacă mai trăia, din Maiorescu, om de dreapta şi conservator, un partizan şi din Rosetti, om de stînga şi revoluţionar, un adversar. Maiorescu ştia care e rostul clasei de mijloc, era un raţionalist şi un prooccidental, aşa că liberalismul lui s-ar fi opus reacţionarismului extremei drepte şi deopotrivă socialismului (ca să nu mai vorbim de bolşevism, căruia pînă şi Lovinescu îi descoperea unele merite promiţătoare!) dintre războaie. Oare, în 1940, la centenarul naşterii, şi în plină degringoladă a democraţiei româneşti, Lovinescu nu concepe seria sa de volume consacrată lui Maiorescu, contemporanilor şi urmaşilor săi (care nu sînt junii corupţi de fascism, ci criticii literari democraţi şi europeni în gîndire) ca pe o polemică indirectă cu autohtoniştii, paseiştii, iraţionaliştii şi legionarii vremii? Ca să-l arborezi ca pe un astfel de stindard, nu era îndefinitiv nevoie ca Maiorescu să reprezinte exact opusul gîndirii la modă în cercurile extremiste, fie de dreapta, fie de stînga?