AŞa cum există bariere genetice între specii sau bariere lingvistice între comunităţi, tot aşa există graniţe mentale între oameni. Graniţele acestea nu au fermitatea unor frontiere politice şi nici soliditatea unor hotare naturale: ele sunt inaparente şi, la prima vedere, par cu totul inofensive, dovadă că, intrat de curînd într-o comunitate străină, nimeni nu te trage de cot spre a-ţi atragea atenţia că, în noua lume în care te mişti, trebuie să te porţi după anumite norme. Numai că, pe cît de inofensive par, pe atît de constrîngătoare se dovedesc de îndată ce încerci să le încalci. E ca şi cum, trebuind să iei parte la un joc ale cărui reguli nu le ştii, te simţi exclus încetul cu încetul din desfăşurarea lui. Constaţi că normele cu care fuseseşi obişnuit îşi pierd puterea şi că, în schimb, ţi se cere să te adaptezi noilor legi aflate în vigoare, dar nişte legi pe care nu le găseşti scrise nicăieri şi pe care nimeni nu stă să ţi le explice. Pe scurt, trebuie să înveţi totul din mers, după ce o viaţă întreagă ai trăit în alt regim psihic.
Cam aşa s-ar putea descrie succint diferenţa de mentalitate dintre popoare, etnii sau populaţii aşezate într-un anumit areal geografic. Diferenţa aceasta poate fi constatată şi descrisă ca atare, dar nu poate fi generalizată sub forma unor tipare specifice. Căci, ca să descrii mentalul unei colectivităţi, trebuie să pui piciorul acolo, sau, dacă nu poţi, măcar să-i citeşti pe cercetătorii care au apucat s-o facă înaintea ta. Cu alte cuvinte, nu poţi transforma studiul mentalităţilor într-o disciplină teoretică. Ea cere descriere empirică şi fapt divers: adică strîngerea unor informaţii care, provenite din bazarul pestriţ al populaţiilor planetare, pot fi rînduite în caleidoscopul uriaş al unei cărţi de antropologie.
Şi chiar asta face Dan Ungureanu în Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi: străbate continent cu continent şi ţară cu ţară spre a descrie specificul mental al populaţiilor indigene: obiceiurile, moravurile şi reflexele tradiţionale. Cartea nu seamănă defel cu tomurile acelea fade de antropologie care îţi descriu cu lux de amănunte nişte fleacuri locale, făcînd uz de un munte de informaţii pentru a vorbi despre nimic: ritualuri moarte, reminiscenţe barbare sau excentricităţi de comportament al nu ştiu cărui trib din Africa subsahariană. Lucrarea e un fel de ghid turistic ridicat la puterea unei lucrări de specialitate: e scrisă pentru cititorul care poate într-o zi să ajungă el însuşi în locurile pe care le descrie autorul, ştiind de la bun început la ce să se aştepte dacă calcă prin Chile, prin Islanda sau prin Cambodgea, şi asta după ce, fireşte, a trecut prin toate ţările Occidentului.
Dincolo de informaţia etalată în paginile ei, a cărei acurateţe pledează pentru acribia documentară a lui Dan Ungureanu, cartea atrage atenţia prin consideraţiile teoretice de la începutul cărţii (capitolul "Mentalităţile") şi prin concluziile de la sfîrşit ei. E vorba aşadar de acele cîteva distincţii teoretice pe care o disciplină atît de ne-teoretică ca "studiul mentalităţilor" le poate îngădui. Ce înseamnă în fond termenul acesta atît de banal şi de vag: mentalitate? Dacă am defini-o drept "totalitatea reprezentărilor pe care le au indivizii despre societatea în care trăiesc" (p. 11), n-am spune mare lucru. De aceea, să încercăm să surprindem mentalitatea urmărindu-i cîteva din trăsăturile constitutive. În felul acesta o vom putea deosebi de acei termeni cu care pare a fi sinonimă.
În primul rînd, mentalitatea e o însuşire a unui grup de oameni şi nu a unei persoane izolate. Ai o mentalitate numai alături de alţii, nu de unul singur. Apartenenţa la grup precedă dobîndirea mentalităţii. În al doilea rînd, mentalitatea e invizibilă, precum un cîmp psihologic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simţi mereu, prin felul în care reacţionează oamenii care sunt prinşi în el. Un peşte ţinut într-un acvariu a cărui apă are o anumită compoziţie organoleptică, de cum va fi mutat într-o incintă avînd o altă compoziţie a apei, îşi va schimba vizibil comportamentul. La fel şi oamenii: mutaţi într-o ambianţă psihologică căreia i s-au schimbat variabilele, vor acuza schimbări radicale de atitudine. Simptome de inadaptare şi chiar de respingere a anturajului. Ceea ce înseamnă că un mediu este cu atît mai eficient cu cît este mai insesizabil. Tot ce-i ascuns şi imperceptibil are un efect mai mare asupra minţii oamenilor. În schimb, ceea ce sare în ochi nu ne poate influenţa în profunzime. Dacă mentalitatea ar putea fi văzută, şi-ar pierde forţa constrîngătoare.
În al treilea rînd, mentalitatea unei comunităţi nu e totuna cu ideologia ei. Mentalitatea presupune o răspîndire difuză, vagă şi generalizată, în vreme ce ideologia cere idei precise, explicite. Tocmai de aceea ideologiile pot fi schimbate cu uşurinţă, în vreme ce mentalităţile nu. Din acelaşi motiv, ideologiile pot fi exportate şi întipărite în mentalul altor colectivităţi. În schimb, mentalităţile nu pot fi exportate: ele sunt precum plăcile tectonice pe deasupra cărora vin şi trec aluviunile ideologiilor la modă. Ceea ce înseamnă că o ideologie nu poate schimba o mentalitate. O poate influenţa în bine sau în rău, dar nu o poate înlocui. În adîncime, ea rămîne aceeaşi apă în care comportamentul peştilor e condiţionat de compoziţia ei. Iar compoziţia unei mentalităţi e alcătuită dintr-o infinitate de variabile a căror evoluţie ideologia nu o poate influenţa.
Ce înseamnă asta? Că formele nu pot crea fondul unei naţiuni. Cadrul legilor nu poate să modifice cu timpul gîndirea oamenilor. A imita legi nu înseamnă a schimba tipare de comportament. "Popoarele nu sunt mulţimi de pioni statistice, ci sînt organizate în familii, în clanuri, clici, grupuri de interese, interacţionează diferit cu legile." (p. 346) Aşadar, aplicarea unei legi dă naştere unor reacţii care depind de fondul ierarhic al poporului, şi nu de previziunile psihologilor cu privire la efectul pe termen lung al legii în cauză. Aşa cum efectul unui medicament depinde de particularităţile genetice ale individului, tot aşa efectul unei legi depinde de mentalitatea comunităţii cu pricina. Concluzie: justiţia nu poate disciplina mentalitatea unei comunităţi.
În al patrulea rînd, mentalitatea unui popor nu se confundă cu obiceiurile lui. "Mentalităţile sunt diferite de moravuri, tradiţii şi obiceiuri. Moravurile, tradiţiile şi obiceiurile au în comun cu mentalitatea transmiterea informală, tacită, implicită, de la o generaţie la alta, şi stabilitatea. Mentalitatea însă nu e obiectivabilă ca moravurile, tradiţiile şi obicieurile, ci este invizibilă. Nici o comunitate nu poate vorbi de Ťmentalitatea noastrăť, ci doar de Ťobiceiurile noastreť. Tradiţiile şi obiceiurile sunt ritualizabile, pe cînd mentalitatea nu." (p. 9)
În al cincilea rînd, mentalitatea unei comunităţi nu e totuna cu prejudecăţile întreţinute de membrii ei. "Mentalităţile sunt diferite de prejudecăţi. Şi mentalitatea şi prejudecăţile sunt seturi de aşteptări privitoare la comportamentul şi valorile celorlalţi, dar prejudecăţile sunt un set mai restrîns de aşteptări, privitoare numai la membrii altor comunităţi; mentalitatea este setul de aşteptări privitoare la membrii in-grupului, grupul căruia indiviul îi aparţine. Unii autori definesc prejudecăţile ca Ťatitudine negativă faţă de un individ bazată doar pe apartenenţa sa la un anumit grup.ť Există însă şi prejudecăţi pozitive şi prejudecăţi indiferente: unguroaicele sînt focoase şi francezii ştiu să facă dragoste. Prejudecăţile indiferente sunt suma cunoştinţelor despre un individ dedusă din apartenenţa la un grup; se poate spune că prejudecăţile, în general, sunt cunoştinţele nesistematizate despre mentalitatea altor grupuri." (p. 10)
În ciuda erudiţiei pe care o arată, Dan Ungureanu nu lasă impresia că teoria i-ar fi sufocat pofta polemică. Dovadă necruţarea cu care îi judecă pe doi din autorii aflaţi în vogă: Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Primul este un epigon al lui Spengler (iar The Clash of Civilizations e o pastişă după Der Untergang des Abendlandes), un diletant care scoate naivităţi americane pe bandă rulantă, pretîndu-se la un fast-food de idei şi făcînd un talmeş-balmeş din criteriile lingvistice, geografice, politice şi religioase. Nici Fukuyama nu scapă de vituperările autorului: un politolog improvizat care întreţine ideea utopică că democraţia parlamentară se va instala pretutindeni în lume, că aşadar modelul politic american e destinat răspîndirii implacabile.
"Politologi improvizaţi ca Samuel Huntington văd globul zguduit de ciocnirea între civilizaţii eterne, reciproc ireconciliabile, sau descriu o extindere triumfală a democraţiei liberale, ca Francis Fukuyama. Primul pune accentul pe mentalităţi perene, al doilea pe instituţii politice recente, care par a se răspîndi. Nici unul, nici celălalt n-au dreptate. Ariile de mentalităţi sunt altele decît cele identificate aiurea de Samuel Huntington, iar mentalităţile nu sunt ideologii, nu declanşează şi nici nu întreţin conflicte, şi nici să se răspîndească nu pot, ca ariile de influenţă politică: mentalitatea britanică nu s-a răspîndit în India, nici cea franceză în Asia de Sud-Est. Francis Fukuyama, dimpotrivă, nu ţine cont că instituţiile politice şi legile nu apar prin generaţie spontanee, ci se nasc din mentalităţi şi sunt menţinute de acestea: deşi par a avea valoare universală, deşi par chemate să se extindă, ele nu pot dăinui decît acolo unde mentalitatea e favorabilă. Instituţiile politice şi legile sunt o pojghiţă subţire, mentalităţile - placa tectonică subiacentă. Legile şi instituţiile aderă mai mult sau mai puţin la mentalităţi, după cum s-au născut spontan din ele sau nu." (p. 345)
În concluzie, o carte erudită scrisă de un autor căruia nu-i lipseşte defel îndrăzneala ideologică.
