Cântând la pian cu mănuşi de box

Doinel Tronaru, specialistul în probleme de cultură de la Evenimentul zilei, se pricepe la cultură aproape la fel de mult ca Gigi Becali. Scriind, în numărul din 16 februarie al ziarului, despre conflictul declanşat la Radio România Cultural de iniţiativa absurdă a redactorului-şef, Oltea Şerban-Pârâu, de a schimba echipa de realizatori a excelentei emisiuni Revista literară radio, el prezintă situaţia simplist şi tendenţios. Faptul că 86 de personalităţi ale culturii române contemporane au protestat împotriva acestui abuz nu-l impresionează. Ziaristul preia mecanic afirmaţia, şi ea aculturală, a Oltei Şerban-Pârâu, că Teodora Stanciu "şi-a pus în mişcare numeroasele relaţii pe care le are" şi că "multe nume nu au ştiut exact ce semnează". Două observaţii sunt de făcut. Este, oare, puţin lucru, ca o realizatoare de emisiuni de la Radio România Cultural să fie susţinută de oameni ca (îi menţionăm pe cei menţionaţi şi de Doinel Tronaru) Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Andrei Pleşu, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Mircea Horia Simionescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Doina Jela, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Sorin Alexandrescu, Alexandru Zub ş.a.? Relaţiile cu asemenea oameni nu se fac la un şpriţ, ci se câştigă în timp, prin profesionalism. În al doilea rând, cum îşi poate permite cineva să pretindă că personalităţile în cauză "nu au ştiut exact ce semnează"? Este o mare impoliteţe, pentru care ziaristul ar trebui să-şi ceară scuze. Mai degrabă el însuşi nu ştie ce semnează, întrucât preia, pasiv, ce i-a declarat redactorul-şef de la Radio România Cultural, fără să fi aflat şi punctul de vedere al celeilalte părţi implicate în conflict.
Cu superficialitatea şi lipsa de eleganţă de care dă dovadă, Doinel Tronaru ar putea deveni analist politic. În cultură nu sunt şanse să-şi găsească locul.

Ce facem cu Goethe?

În editorialul său din revista STEAUA (nr. 1/ ianuarie 2008), intitulat Ianuarie, Ipoteşti, Eminescu, Adrian Popescu scrie pătruns de respect şi fără urmă de demagogie despre sărbătorirea lui Eminescu în fiecare ianuarie, la Botoşani: "Ce este de fapt pentru noi acest ritual cultural? E retragerea, într-un colţ de ţară, a unor inşi devotaţi unui cult, cel închinat primului nostru poet universal, harului său, care i-a conferit o supraomenească, misterioasă putere plăsmuitoare, greu de definit, în ciuda exegezelor româneşti sau străine? O opţiune pentru trecut, un conservatorism luminat, o retragere din proza imediatului? O regăsire de sine, un acord muzical cu lumea vechimii noastre, imersiunea în apele copilăriei mitice? Sentimentul romantic de infinit, o retrăire proustiană a ceva familiar şi totuşi greu de definit, fantasma sufletului unei naţiuni?" Câte ceva din toate acestea - explică în continuare Adrian Popescu - şi, oricum, nimic din acuzaţiile stupide formulate de politologi de şcoală nouă la adresa "ideologiei" poetului. Inspirat, ca în aproape tot ceea ce scrie, editorialistul ridiculizează judecarea funcţionărească, în conformitate cu normele "corectitudinii politice", a unui spirit vizionar ca Eminescu. Acesta - îşi întăreşte expresiv ideea Adrian Popescu - "nu e Ťcadavrul din dulapť, ci Adolescentul veşnic din imaginarul modern, sau eroul din basmele românilor."
Pentru edificarea deplină a cititorilor, semnatarul articolului face şi o comparaţie cu modul cum este tratată amintirea lui Goethe în Germania: "La Frankfurt, nu demult, cu ocazia Târgului de Carte, am vizitat, cu Ion Pop, Casa memorială a lui Goethe şi Goethe Museum, unde respectul pentru olimpianul, clasicul autor german era firesc. Critica operei sale nu viza componentele extraestetice, nu era demolat politic omul..."
Nu este exclus ca europeniştii noştri cei mai vigilenţi să tresară la remarca lui Adrian Popescu şi să-şi reorienteze spiritul critic spre Germania, unde, iată, Goethe încă nu a fost suficient verificat din punct de vedere ideologic.

Potpuriu

Ultimul număr din decembrie 2007 al revistei Tomis este o treime dedicat sărbătorilor de iarnă, adică "urbanalităţilor", o a doua secţiune te invită în agora, şi anume "Piaţa Ovidiu", iar restul este "Zona Liberă". Consideraţiilor despre Moş Crăciun cînd etnologice, cînd ale unei emoţii simple, plictisit-nostalgice (ou sont les neiges d'antan?) le-ar mai lipsi doar exerciţiile de compunere pe tema: "Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă". Cu toate acestea este partea cea mai interesantă a revistei chiar dacă par din alt film. Partea a doua reuneşte recenzii de carte scurtisime, nu lipsite de farmecul eboşei, de o neglijenţă aparentă, poate chiar autentică, cum sunt cele ale Ralucăi Şerban sau ale lui Mădălin Roşioru. Într-un magnific portret de activist-cultural, Dan Gulea descoperă "modelul cultural al lui Ion Bogdan Lefter, a cărui oglindire se află şi în cărţile sale" în triada postmodern-postmodernism-postmodernitate şi felul în care criticul îmbină "fapta"/ faptul de cultură cu scrisul pentru a obţine "Opera". Foarte interesant! În revistă încap de toate, un potpuriu ca şi în sacul lui Moş Crăciun, "Simfonii aparent rigide" cu "Harry Potter? Se poate trăi şi fără...", "Jurnal de opinii uşoare" al lui Grigore Şoitu eliberat de inhibiţii şi talent, de cartier, cu "Avangarda jazz-ului, la Sibiu" o cronică informată despre jazz, cu "Romantism vs reformă" un articol de opinie bun pentru oricare ziar local despre o şezătoare culturală etc. Nu sunt deloc rele poeziile lui Cosmin Dragomir şi ale Laviniei Jipa şi nici articolul lui Dragoş Vişan, "Geo Dumitrescu, iniţiatorul contestării modernismului (I)".

De la Dante la Eminescu

Numărul din ianuarie 2008 al Convorbirilor literare se citeşte cu plăcere şi cu folos, semn că echipa redacţională condusă de Cassian Maria Spiridon e pătrunsă de un spirit cultural întrepid. Croniarul a reţinut articolul "Tînărul Ion Negoiţescu: devenirea unui mare critic" (II) de Bogdan Creţu, un exemplu remarcabil de analiză distantă şi echilibrată a aventurii politice în care Negoiţescu s-a lăsat prins în anii interbelici. Sau studiul comparativ "Divina Comedie în echivalări româneşti" de Eleonora Cărcăleanu, consacrat feluritelor variante de traducere a capodoperei lui Dante, sub semnăturile lui George Coşbuc, George Buznea, George Pruteanu, Marian Papahagi, Eta Boeriu, Răzvan Codrescu şi Alexandru Marcu. "Traducerile Divinei Comedii care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Coşbuc, n-au fost simţite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sunt nici rezultatul/rodul vreunui context de emulaţie lirică sau intelectuală, a vreunei trufii concurenţiale. Ele sunt dovezi ale unei adevărate pasiuni concurenţiale şi dorinţe de depăşire." În fine, Cronicarul s-a oprit asupra remarcabilului eseu semnat de Ion Papuc, intitulat "Eminescu dinspre viitor", o meditaţie pe marginea posterităţii poetului. Redăm un scurt fragment: "Vom înţelege mai bine dilema în capcana căreia se află prins poetul dacă ne vom aminti, aşa cum s-a imaginat, că, îndată după deces, trupul i-a fost supus unei disecţii anatomo-patologice, cu care ocazie creierul a fost extras de la locul lui, din cutia craniană, cîntărit şi apoi uitat pe pervazul unui geam, la îndemîna unor pisici, iar a doua zi, ceea ce mai rămăsese din el a fost aruncat la gunoi, fiind alterat de căldurile mari ale verii toride care s-a întîmplat să fie în acel an. Imaginea este teribilă dacă luăm seama că acesta e fost destinul din postumitatea imediată a cele mai strălucite minţi dintre cîte a trăit pe aceste tărîmuri pare-se, totuşi, româneşti. Însă nu avem de ce să ne indignăm prea tare de meschina întîmplare postumă, întrucît fiinţa poetului se sustrăgea deja vicisitudinii ingrate a oamenilor, mutîndu-se definitiv în cuvintele operei. E adevărat însă, că ceea ce s-a întîmplat atunci într-un sens propriu mai apoi se repetă mereu în sens figurat, fiincă potăile mici, animalele de rînd atacă periodic şi insistent prestigiul poetului. Din categoria acestora, lăsîndu-i deoparte pe cei care insultă doar pentru a-şi satisface o nevoie acută de a se revolta, cît şi pe aceia care vor să adore cu orice preţ, avem a-i deosebi pe cei care lovesc din interes."

"Ne luptăm cu viaţa!"

Într-o epocă în care mai toate interviurile se iau prin e-mail, e plăcut să dai într-o revistă (Noua literatur| nr. 12) peste o discuţie tihnită, deschisă, amicală, în trei. Este iniţiată de Ana Chiriţoiu şi Gruia Dragomir, iar interlocutoarea lor privilegiată este poeta şi prozatoarea Ioana Nicolaie. Punctul de plecare este statutul scriitoarelor în România de azi, pe care intervievata îl socoteşte ceva mai dificil decât al scriitorilor-bărbaţi, fără a cădea însă în excese feministe sau în mania persecuţiei. Tonul întregului interviu este ponderat, fără stridenţe. Inevitabil, poetei i se pune şi o întrebare despre Mircea Cărtărescu: "Cum e să trăieşti cu un autor atât de apreciat? E un avantaj, un dezavantaj?". Iată răspunsul, de bun-simţ: "Revistele mondene îmi pun de multe ori întrebarea asta. Iar eu le spun de la bun început: ŤDacă vreţi să vorbim despre Mircea, să nu fie mai mult de 1%, dacă vreţi să vorbim despre altceva, mai vedem...ť, şi atunci dispar." Aviz amatoarelor! Iar poeta continuă: "Noi suntem doi oameni absolut obişnuiţi, cu toate problemele a doi oameni obişnuiţi, cu întreţinerea pe care o plăteşti, cu nu ştiu câte lucruri care trebuie făcute, nemaivorbind de curăţenie, gătit, tot ce ţine de convieţuire. ş...ţ Copilul înseamnă alt consum de timp şi energie. Din punctul ăsta de vedere, facem toate lucrurile împărţit şi, cumva, clarificat din timp. Începem fiecare zi cu stabilirea programului. De fapt, ne luptăm cu viaţa... Ceea ce e aberant şi absurd, pentru că îţi dă o mare frustrare. De multe ori te gândeşti că, în loc să dai cu aspiratorul, ar trebui să citeşti o carte..." Iată o idee de anchetă de tip Dilemateca: familii de scriiitori contemporani. Enumerăm câteva: Cecilia Ştefănescu şi Florin Iaru, Denisa Comănescu şi Nicolae Prelipceanu, Tania Radu şi Dan.C. Mihăilescu, Simona Popescu şi Ion Bogdan Lefter etc. Oare la ei cine dă cu aspiratorul?