Tarzan, proaspăt ras

Decanul de vîrstă al scriitorilor din România, poetul de limbă maghiară Anavi Adám a trecut de 99 de ani şi e miraculos de "tînăr la minte şi simţire". Ne convinge de asta Daniel Vighi, după ce a stat îndelung de vorbă cu dînsul în vederea unei cărţi de convorbiri, din care publică un fragment în revista Orizont nr. 2. Luciditatea, memoria, vioiciunea poetului aproape centenar, stimulate de partenerul de discuţie cu o jumătate de secol mai tînăr, sînt stenice: ne arată că se poate îmbătrîni şi frumos, cu entuziasmele şi pasiunile intelectuale intacte, cu generozitate şi deschidere spre ceilalţi, deloc plictisit şi nici un pic plictisitor prin sfătoşenii înţelepte. De la felul cum se srăduieşte să deschidă gustul pentru lectură unui copil din vecini ("i-am dat cărţile lui Jules Verne şi i-am recomandat şi alţi autori pentru vîrsta lui. I-am spus: mă, prietene, să ştii că dacă nu citeşti astea, tu pierzi; dacă citeşti, îţi intră în tine viaţa altora...") şi pînă la interesul constant pentru colegii lui, poeţii români din generaţii diferite pe care i-a tradus, Anavi Adám iradiază o energie benefică. Nu exista nume adus în discuţia liberă de Vighi - de la Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu la Ion Monoran şi Eugen Bunaru - pe care să nu-l cunoască, nu doar din auzite, ci fiindcă i-a tradus în maghiară, a scris despre ei. Comunicarea vie şi autentică între cei doi scriitori timişoreni, diferiţi ca origine etnică şi vîrstă, dar cu vocaţia comună a scrisului şi cu o anumită calitate umană superioară, neostentativă, îţi dă senzaţia că eşti acolo, cu ei, participativ (o spontaneitate pe care interviurile de azi, luate în scris, pe e-mail, nu o pot mima). Iată un exemplu. Discutînd ei despre esenţa poeziei, Anavi Adám spune la un moment dat: "Marele poet descoperă în om lucruri pe care fiecare le trăieşte şi nu e conştient de existenţa lor. Mă scuzaţi că acum sînt puţin emoţionat, de asta şi trebuie să mă plimb puţin (se învîrte în jurul mesei) ş...ţ Imediat spun, imediat (se mai învîrte concentrat)... e un sentiment care de mii de ani există în omul care trăieşte în societate şi încă nimeni n-a exprimat asta, dar Ady Endre îl descoperă în nouă... în opt silabe. "Fie că recită din marii poeţi maghiari, germani sau români (are o memorie fabuloasă), Anavi Adám se bucură de frumuseţea acelor versuri şi ne face să-i împărtăşim exultarea. Farmecul, vioiciunea lui de spirit, trec întregi de pe reportofon în litera tipărită, făcîndu-ne să aşteptăm cu nerăbdare cartea promisă în preambul de Daniel Vighi. Pentru a da încă o idee despre bogăţia personajului pus în valoare de savurosul dialog, mai reproducem un exemplu prin care Anavi Adám ilustrează raportul dintre ficţional şi real: "Uite, mai spun o poveste: cu fratele meu l-am convins pe tăticu, care era o personalitate foarte interesantă, să vină să vadă Tarzan ş...ţ Şi cum spuneam, tăticu se uită, se uită, serios, şi după o vreme de la începutul filmului zice: Ťer ist immer frisch rasiertť. Este mereu proaspăt bărbierit Tarzan! Cu asta ne-a distrus, nu se poate să stai acolo în junglă şi să fii Ťimmer frisch rasiertť. Ne-a distrus, ne-a lecuit pentru totdeauna de iluzii, atunci, la Turda."

De neuitat

Câteva frumoase pagini cu fotografii de la decernarea Premiului Naţional pentru Poezie "Mihai Eminescu" de la Botoşani sunt de găsit în numărul 205-206 al revistei POESIS. Mircea Dinescu îşi etalează eterna adolescenţă niţel îmbufnată, debutantul Florin Partene se simte cumva stingher, Mircea Martin nuanţează, Ion Pop pare gata să-l tachineze pe Adrian Popescu, Emil Brumaru şopteşte niscaiva şotii înspre Nichita Danilov. Sunt lucruri pe care absolut natural, dintr-o microarhivă ca aceasta le putem deduce amuzaţi şi binedispuşi, fără a vrea numaidecât să avem dreptate. Lucruri datând nu din anii deplinei solidarităţi a deceniului al nouălea, ci de estimp. Nu multe pagini mai încolo, harnicul parodist care e Lucian Perţa pune în chingi amicale câteva poeme aparţinând unor poeţi de toată mâna, poate chiar un pic cam numeroşi, după gustul Cronicarului. Fiindcă, nu-i aşa, de când lumea, anvergura unei asemenea rescrieri ironice e - cumva anume - susţinută şi de anvergura modelului. Şi, fără să fie vreo maliţie la mijloc, trebuie să recunoaştem că una era să-l citim pe Arghezi cel din Blesteme în versiunea lui Topârceanu şi cu totul altceva se arată a fi imitarea jovială a unor poeme semnate de Angela Furtună, Augustin Frăţilă, Daniel D. Marin, Gheorghe Izbăşescu, Andra Rotaru, Eugen Suciu şi Zorovavel Petrehuş. Unii dintre ei poeţi copţi, alţii încă nu suficient de cunoscuţi pentru a fi luaţi la ochi. Câţi dintre aceştia dau seama de un stil îndeajuns de personal încât să poată servi drept sursă a unei asemenea nobile întreprinderi? Câţi dintre ei au parte de veritabile parodii şi nu de rescrieri şi poate chiar - vai! - îmbunătăţiri? Întrebările rămân deschise. O ultimă notiţă fugară: despre cel din urmă dintre cei citaţi, Cronicarul mărturiseşte a nu fi auzit nicicând. Fiindcă, de-ar fi auzit, nu i-ar fi fost uşor să-l uite.

Binefacerile fotografiei

Incitant eseul "Metafizica fotografiei", semnat de Marius Iosif, în numărul din decembrie 2007 al revistei Vatra. Un fel de meditaţie pe marginea rostului fotografiei în lumea contemporană, cu formularea unor îndrăzneţe puncte de vedere în privinţa mentalităţii europene. Ideea lui Marius Iosif este că arta fotografiei dovedeşte că, în substratul gîndirii metafizice europene, se ascunde o sensibilitate cu mult mai orientală decît suntem înclinaţi la prima vedere să acceptăm. Iar audienţa de care se bucură astăzi practica (fie şi amatoare) a fotografiatului, cu accentul pus pe instantanee şi prim-planuri, ca nişte eşantioane menite a surprinde ceva din adevărata esenţă a lumii, pledează pentru o schimbare de paradigmă în gîndirea noastră: nu mai vrem metafizica fiinţei totale, ci optica fragmentară a unei lumi în care feliile mici de existenţă (precum cele surprinse în haikuri) sunt cele care dau sarea şi piperul vieţii. "Nu pot să descriu emoţia cu care mi-am cumpărat o cameră digitală. Simţeam că ceea ce-mi dorisem de ani şi ani de zile se împlinea. Au urmat apoi prima ieşire din pădure cu aparatul, imaginile de pe ecran, primele fotografii ale locurilor în care păşisem doar cu vreo oră înainte. Apoi au urmat primele fotografii ale unor momente deosebite ce m-au făcut să simt că fotografia este un limbaj mai pur, în care adevărul se dezvăluie şi de care o metafizică postmodernă are nevoie pentru a ne pune în prezenţa fiinţei. Nici fenomenologia ca deschidere spre fenomenul saturat pe fondul unei reducţii pe care am putea-o, oarecum, asimila stării mu-shin (negîndire), nu aşteaptă altceva. În cea mai fragilă aparenţă - o rază de soare, saltul unei broaşte în apă - se întrevede esenţa ca eveniment. În liniştea fotografiei se relevă divina gratuitate a lumii, iar timpul pierdut se lasă regăsit în toată frumuseţea lui. ş...ţ În ce măsură va ajuta fotografia omul să se reîntrupeze şi să se spiritualizeze este o întrebare la care nu putem răspunde, dar e cert că ea poate resensibiliza sufletul uman făcîndu-l să redescopere frumuseţea care ne înconjoară şi în faţa căreia, de cele mai multe ori, suntem orbi."

Băieţii noştri

Fotbalul invadează, mai mult şi mai mult, atitudinea noastră cotidiană faţă de lucruri fel de fel. În faţa unor succese din cu totul alte domenii, de pildă, comportamentul devine stereotip. Expresie a gîndirii şablonarde, deformate, conform căreia reuşita e a băieţilor noştri şi a noastră, în acelaşi timp. Cînd Cristian Mungiu şi filmul său au luat "Palme d'Or", iar minunata Jane Fonda îl săruta istoric pe regizor pe obraz, extazul românului a fost bine temperat. Mă rog, încet-încet, ni s-a părut şi normal. Frate, în fond, sîntem o ţară de artişti, ce mama naibii! 4, 3, 2 şi-a văzut de drumul său spectaculos, fără să întrebe pe nimeni dacă i se permite. Am aşteptat cu sufletul la gură interviuri la cald cu Vlad Ivanov cînd s-a anunţat că a luat un premiu, mare, sau că a fost nominalizat la altul, mare. Sau cu Anamaria Marinca, o actriţă cu o carieră puternică afară. Nici un "breaking news". Destul de multă linişte. Ca să nu-i zicem ignoranţă. În schimb, suită de comportamente halucinante! Domnule, băieţii noştri trebuia să facă totul ca să ia tot, Oscarul, că de el auzirăm mai mulţi şi, în general, orice! Nu pentru că filmul este valoros neapărat, ci pentru că este al nostru, dintre noi, pentru noi. Mi s-a făcut frică atunci cînd Ştirile de la televiziuni fel de fel sau de la radiouri fel de fel îşi începeau programul anunţînd aproape tragic, cu un soi de satisfacţie perversă, că filmul lui Cristian Mungiu NU a luat nu ştiu ce premiu. Fără să înceapă cu o afirmaţie. Să informeze că A FOST NOMINALIZAT la cele mai importante categorii, la prestigioasele competiţii cinematografice din lume. Să dea detalii despre istoria acestor premii, despre nume de mari, mari actori şi regizori care le-au obţinut de-a lungul timpului sau să rostească numele celor nominalizaţi anul acesta, cot la cot cu artiştii români. Nominalizarea în sine este o distincţie. Uriaşă. Poate nevisată, cîndva. Nu contează, însă. |sta, pe româneşte, nu se cheamă succes. Ci ratare. Ca la fotbal. Am ratat calificarea, cu alte cuvinte. În capul nostru doldora de limbajul fotbalistic, cînd e vorba de succes, băieţii noştri şi-au făcut treaba. La care, desigur, am pus umărul noi, cu toţii, scuipînd coji de seminţe în stînga şi-n dreapta. Cînd lucrurile nu ies cum credem noi că ar trebui, ne delimităm, găsim vinovaţi şi dăm nume proprii. Ţară de fotbalişti.