De la filosofie la Lolita
Consistent şi incitant numărul din ianuarie al Ideilor în dialog. De pildă, polemica cordială dintre H.-R. Patapievici şi Andrei Cornea, pe marginea ideilor din cartea celui dintîi: Despre idei & blocaje. Cititorul are sub ochi un exemplu de cum se poate desfăşura o dispută intelectuală în condiţii de perfectă seninătate. Cine citeşte articolul directorului revistei ID (intitulat "Pluralitatea pieţelor şi preemineţa filosofiei") va găsi schema ideală a unei polemici cultivate: tensiune a gîndirii însoţită de o deferenţă respectoasă faţă de omul cu care nu împărtăşeşti aceleaşi opinii. În prelungirea aceleiaşi dispute se înscrie textul profesorului Mircea Dumitru ("Filosofia - şansa unei reechilibrări a spaţiului public al culturii româneşti"), a cărui remarcă merită citată: "De ce, însă, o reajustare a culturii noastre umaniste, care ar plasa central filosofia şi istoria ei - în cazul în care o autentică şi solidă istorie a filosofiei s-ar putea constitui şi la noi - în contrapartidă cu poziţia hegemonică de pînă acum a literaturii, ar determina o restructurare a spaţiului public al ideilor, în care s-ar putea armoniza şi celelalte culturi specializate, hrănind astfel cu nutrienţi mai buni viaţa noastră culturală şi politică? Este rezonabil să cerem filosofiei să-şi asume un rol central pe piaţa ideilor? Nu este utopic, aşa cum deplîngea recent în paginile acestei reviste Andrei Cornea în recenzia domniei sale la aceeaşi carte, să atribuim filosofiei o iluzorie şi nelegitimă centralitate în spaţiul disputelor noastre de interes public?" Al treilea text vrednic de reţinut e cel al lui Ioan Buduca "Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter. Scrisoare unor prieteni de preumblare". Nu ştim motivul pentru care Ioan Buduca s-a inspirat în alegerea titlului din volumul lui Alexandru Călinescu, dar ştim că textul e o schiţă superbă de metafizică făcută ad-hoc, pe marginea unei teme de sorginte guenoniană. Textul se vrea o replică dată comentariilor lui Andrei Pleşu din volumul recent apărut la Humanitas, Sensuri metafizice ale crucii. Deşi arid şi dificil prin abstracţiunea maximă la care Ioan Buduca a ales să-şi scrie articolul, el trădează o rafinată aptitudine speculativă a scriitorului român. Iar dacă cititorii, excedaţi de obscuritatea detaliilor, vor renunţa să citească textul, pot măcar epilogul să-l parcurgă: "Căutaţi-mă. Aş vrea să aflu ce mai face domnişoara Lolita, splendida formă umană de copilărie supraindividuală la vîrstele senectuţii care ne face de rîs toate teoriile, ştiţi voi mai bine..."
Familia Ionescu
De citit, la rubrica eveniment, în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, numărul 161, de jumătate de ianuarie, interviul cu Nicolas Bataille. Actorul-regizor care l-a descoperit pe Ionesco răspunde întrebărilor Cristinei Hermeziu, despre Paris şi despre teatru, despre destin şi întîmplare. Monica Lovinescu, asistentă în trupa de teatru a lui Bataille, e cea care-i face cunoştinţă cu Cîntăreaţa cheală, o damă fermecătoare şi, a la longue, de succes, chiar dacă dă chix la prima înfăţişare. De atunci, spune regizorul despre dificilul, pe text, autor dramatic, "eu am fost destinul său, iar el a fost destinul meu." Iar La Huchette, ultimul teatru mic dintr-un cartier al Parisului mare, a devenit familia Ionescu. Unde Cîntăreaţa cheala, din care, peste 50 şi mai bine de ani, au mai rămas în viaţă doar familia Martin şi bona, s-a jucat cu îndîrjirea unei meniri. În ciuda cancerului, de care suferă, în viaţa privată, domnul Martin, în ciuda artritei străinei lui tovarăşe. În ciuda tuturor slăbiciunilor din oameni şi din instituţii. Din istorie. Pentru istorie.
Mă cheamă Crina
În numărul 11 al revistei Noua literatur| se face un popas-portret Robert Şerban. Un interviu amplu - de la care rămîi şi cu visul la uzina pentru lansări fantastice ale cărţilor de poezie, acţiune pe care şi-o propune temeinic intervievatul - îi ajută pe cei care îl cunosc mai puţin să-şi facă o imagine în jurul acestui scriitor tînăr şi neliniştit, onest şi dinamic. Dialogul ţine şi incită datorită vervei lui Robert Şerban, un tip care a considerat non-stop şi vertical că trăieşte în miezul lucrurilor fierbinţi, oriunde s-ar afla. Că orice lucru valoros trebuie plasat pe piaţa de azi şi în forme nostime, care să iasă din rutina adormitoare a felului în care se vinde cultura, se vorbeşte despre cultură. Şi asta fără să diluezi nici o secundă consistenţa mesajului. Una peste alta, omul are dreptate. Dacă există o criză reală în cultură, aceea este la nivelul managerial. Cultura nu este pentru mase, ca divertismentul. Asta nu înseamnă nicidecum că trebuie izolată pe o insulă şi lăsată să trăiască în propria-i fericire. Deşi... poate că, uneori, s-ar suferi mai puţin. După ce aţi terminat de citit interviul, mergeţi la pagina 19 a revistei. Acolo, ochiul şi mintea vor întîlni delectarea. Cum arată, aşa şi este această pagină: luminoasă, delicată, rafinată. Este universul nou al poetului Robert Şerban, este căldura şi spuma inventivă care te inundă atunci cînd priveşti chipul propriului prunc, cînd poţi să născoceşti cele mai formidabile călătorii imaginare, conversaţii, cînd te poţi însoţi cu prospeţimea şi inocenţa copilului şi zburda, liber, la infinit. Cîte ceva din toate acestea veţi simţi citind "Poeme pentru Crina", un grupaj inedit şi minunat. Am început cu el acest an şi aş vrea să vă ispitesc, puţin, şi pe dumneavoastră:
"unde dorm fluturii noaptea?
în flori
dar la mine de ce nu doarme niciunul?
ei nu ştiu că sînt crina
o floare şi eu ?
***
cum se fac copiii?
cu dragoste
cum cu dragoste?
tati o iubeşte pe mami
atunci de ce nu am un milion de fraţi?
***
de ce bunicul are părul alb?
fiindcă e bătrîn
de ce bunica n-are părul alb?
pentru că-i mai tănără
atunci de ce s-a făcut ea bunică?
***
de ce sînt ciorile negre?
pentru că au mîncat cărbuni
cînd au fost mici
berzele de ce n-au mîncat?
fiindcă s-au terminat cărbunii
şi ele ce-au mîncat?
zăpadă
şi atunci ce caută vara aici?
zăpada de altă dată
***
noi de ce nu zburăm?
o să zburăm cînd vom merge cu avionul
nu
de ce nu zburăm aşa
ca păsările?
fiindcă n-avem aripi
şi de ce n-avem aripi?
pentru că oamenii au mîini
de ce n-avem şi mîini şi aripi?
pentru că nu sîntem îngeri"
Ne-a plăcut...
... din revista Poesis (9-12), poemele uşor dadaiste ale austriacului Ernst Jandl (traduse de Mircea M. Pop), din care cităm o piesă radiofonică de câteva secunde pentru două voci de bărbaţi, cu cheia în ultimul vers: " Ťnu eşti / singur - mi se pare / puţin cam singur / puţin prea / singur ? ť / Ť n-aş spune, nu / acum tu, apoi un altul aici - nu ť/Ť dar aproape, eu cred / mereu aproape, cineva / lângă tine / pentru / tine / aici. ť/Ť n-aş putea suporta ť /Ť scuză-măť".
...din revista Altitudini articolul Oraşe de tot felul de Ana Maria Sandu, mai puţin opinia despre Roma, care ni s-a părut cel puţin ciudată: " Doar conservatori şi ferchezuiţi. Nimic inovator. E suficient să priveşti vitrinele şi vei descoperi că uneori seamănă ca design cu cele de la noi de dinainte de '89 ş!!ţ, ponosite şi kitsch." Haida-de!
...din revista Jurnal oriental articolele despre Yin şi Yang de Şerban Toader, unde apare şi un "Templu" de la Şinca Veche cu acest semn desenat în el (nu l-o fi scrijelit poetul Alexandru Muşina?) şi articolul Angelei Hondru despre Anul Nou la japonezi a cărui concluzie este: "Cele câteva ritualuri amintite stau mărturie a respectului pe care japonezii îl poartă tradiţiei. Ea capătă pentru ei un caracter statornic ce s-ar putea traduce prin recunoştinţa prezentului faţă de trecut". Tot de dragul tradiţiei, le sugerăm redactorilor de la Jurnal oriental să treacă şi autorii la cuprins. E un ritual al scrisului.
Metroul de la Oradea
Printre cele mai reprezentative reviste ale noastre, FAMILIA de la Oradea e mai mereu citită cu interes şi plăcere de Cronicar, atras deopotrivă de conţinutul publicaţiei şi de eleganţa ei grafică. Nr. 11-12, de la finele anului trecut, vine cu cel puţin două grupaje substanţiale (la propriu şi la figurat), care "ţin" sumarul: Zilele Revistei Familia, cu texte de Claudiu Komartin, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Ştefan Manasia ş.a., respectiv Universitaria, cu contribuţii de critică academică, riguroasă, niţel uscată. Totuşi, punctul de interes al numărului ni s-a părut a fi editorialul semnat de Miron Beteg şi intitulat Birocraţia belferilor. Pornind de la faptul că "în vară, pentru o întârziere de o zi, revista Familia a pierdut finanţarea de la AFCN", tânărul autor caută mai întâi o echivalare de efect publicistic: "doar câteva ceasuri lipsă în transmiterea unor acte au şters, violent, 150 de ani de existenţă a revistei". După care, pe un ton tot mai înalt, sare de la contextul administrativ orădean la jugulara Centrului de decizie politică: "Toanele şefului de stat, apucăturile primului-ministru nu trebuie (...) scoase la concurs. Pentru ele se găsesc întotdeauna bani. Nici o comisie nu le evaluează celor doi spaimele de budoar politic. Parlamentarii fac decontul nesimţirii. Miniştrii, dacă nu propun ordonanţe de urgenţă care să-i scoată de sub urmărire penală, fac semne ca între huligani cu regele Spaniei."
În pofida tonalităţilor sumbre, suntem în plin Caragiale. Guvernul, Preşedinţia, Parlamentul sunt tăvălite prin smoală fiindcă revista "Familia" n-a trimis la timp actele pentru finanţarea de la AFCN. Ce-are a face ministrul de Externe cu întârzierea colegilor noştri, care-i legătura dintre referendumul iniţiat de Traian Băsescu şi deadline-ul depăşit de revista orădeană - numai Miron Beteg ne poate explica. Însă căutarea unor efecte retorice, bune în orice ocazie, suplineşte cauzalităţile înguste, determinările logice. Vorbim despre subsidiaritate, descentralizare a deciziei, luarea viitorului în propriile mâini, dar, la o adică, tot Guvernul "asasin" (la modul caragialian) e de vină.
"Demonstraţia" lui Miron Beteg ne aduce aminte de bancul cu cetăţeanul sovietic mândru de eficienţa metroului moscovit, în faţa unui cetăţean american relativ sceptic. După ce pariul e încheiat, şi în aşteptarea metroului care nu vine, şi nu vine, şi nu vine, Ivan îi dă "replica" lui John: - Voi v-aţi găsit să vorbiţi, care-i omorâţi pe negri?..."
