Aici în provincie ne zbatem între impulsul interior de a scrie, aprecierile elogioase ale grupurilor literare pe care le frecventăm şi spaima de veleitarism. Cred că lipsa aprecierilor corecte din partea unor persoane competente, mă refer la persoana unui critic adevărat, devotat şi onest, este una din cauzele proliferării literaturii proaste care a inundat piaţa actuală a cărţii. Aş vrea să credeţi în onestitatea afirmaţiei mele că România literară a constituit pentru mine o adevărată şcoală". Vă mulţumim colegial pentru urări şi aprecieri. Apreciem la rându-ne sinceritatea opiniilor, fiind în aproape toate privinţele de acord cu dvs. Cum sigur înţelegeţi că e de domeniul nebuniei să crezi că poţi interveni în isteria fenomenului, rămâne nădejdea, undeva la urmă, că timpul îi va elimina pe aceia care nu merită să rămână. Dar ei se nasc, din păcate, în fiecare zi, şi se instalează cu tupeu, pe riscul lor şi otrăvind locul pe care se aşează, derutând în chip periculos pe cei de bună credinţă, pe cei slabi de înger. Despre aşa zisele dvs. proze, mie mi se par nişte poeme meritorii la care din timp în timp veţi simţi că trebuie să mai lucraţi. Iată, de exemplu, acest Copac: "Cenuşie, zgrunţuroasă şi aspră e coaja copacului meu. Şi sub coajă, miezul moale, de catifea. Oricine, dintr-însul face ce vrea. Prin foc, şi coaja şi miezul cenuşă se fac. Dar inima copacului e tare. în foc se preface în jar. Şi jaru-n cărbune mocneşte, şi vântu-n flacără-l face/ iar şi iar". (A. M. Slăvoiu, Piteşti) * "La sfârşitul anului trecut, într-un moment de netemeinică îndrăzneală, lăsând la o parte obsedanta teamă de ridicol ce mă marcase atâta amar de vreme, am decis să adun într-o carte, mare parte din ceea ce scrisesem în ultima perioadă (ceva mai puţin de un an). Şi chiar dacă unii amici sau cunoscuţi, ageamii sau cititori instruiţi, şi-au dat cu părerea cum că între firavele coperţi albastre ar fi ceva substanţă poetică, iertat să îmi fie, îi ignor şi mă adresez dvs. îndrăznesc să vă rog a-mi răsfoi cartea şi dacă veţi găsi ceva poezii demne şi de atenţia altora, m-aş simţi onorat să le găsesc publicate în revistă". Stimate poet, vă mulţumesc pentru carte, pe care o consider importantă, dar mi-e imposibil să vă aleg câteva texte din ea şi să le trec în paginile noastre. Toată lumea ştie că nu se procedează aşa, nu se publică în revistă texte deja tipărite într-o carte, ci numai inedite. (Mihail Soare) *Aleg câteva texte dintre cele trimise de domnul Petre Mandea, pe care-l bănuim adolescent, dacă nu cumva amintirile din adolescenţă îşi păstrează prospeţimea intactă şi acesta e un semn bun pentru poet. Adolescenţa: "Rostesc şi acum, amintindu-mi/ Cum te dezbrăcăm cu privirea/ De spuma uşoară/ A rochiei de vară,/ Şi îţi dezlegam codiţele/ împletite cu funde albe/ Ca să ţi le fluture vântul/ Pe care în sinea mea eram gelos.// Şi n-am uitat cum mă certai/ Fără cruţare/ Că am privirile prea iscoditoare./ După care mă iertai// Apoi acasă, singur/ Cu fericirea crepusculară/ Mă frământam şi mă certam/ Că sunt timid ca un copil.// Şi adormeam cu privirea/ La ochiul blând şi galben al nopţii/ întrebându-mă dacă nu are gene/ Şi nu clipeşte niciodată". Ştiu că n-am cum să vă influenţez fulgerător în mai bine cu un cuvânt spus acum. Totuşi vă semnalez un lucru, că în poezie cuminţenia nu dă decât arareori fructe bune la gust. (Petre Mandea) *Şi iată cum este articulată, cu teribilisme şi gafe scrisoarea unei domnişoare interesate să fie citită şi să afle opinia celor care o citesc: "Mă numesc A.S. şi sunt din Hunedoara. Am onoarea de a citi de 2 ani ziarul dumneavoastră. Sunt o fană înrăită a culturii (dacă există fani şi aici, Ťs-avem pardon stimabileť). Cum omul e în mod evident supus greşelii aşa sunt şi eu. Tocmai v-am spus că sunt fană fără să îmi dau seama că la termenul de cultură există doar amatori şi profesionişti. în cazul acesta fac parte din prima obţiune şi concurez la categoria semi. Trecând peste asta şi ducând un lung sfat cu mine însămi am luat hotărârea să vă trimit poeziile mele. Recunosc că mi-a fost teribil de greu deoarece nu am să mă pot, niciodată, compara cu domniile celor care vă trimit poezii, fiind un simplu şi trecător epigon. Aş fi curioasă de părerea unor specialişti, sincer. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Cu stimă şi consideraţie". Dacă scrisorica este cum este, cu virgule puse anapoda, cu proprietatea termenilor în suferinţă şi la tot pasul cu câte-o gafă de exprimare şi apreciere de sine aiurea, oare cum vor fi producţiile lirice? Măcar un lucru să afle autoarea de la noi, că România literară nu este şi n-a fost niciodată, ziar ci revistă literară săptămânală. Hai să vedem cum sună Nemurire: "Tăcerea mi-e amară/ Când eşti în preajma mea,/ Mă împiedic de un vis.../ Mă tulbură, o stea.// Mă uit, privesc şi cerul/ Şi caut să-l întreb,/ - Mă-ncearcă iarăşi dorul/ în preajma ta, Caleb?// Dulceaţa morţii învie/ în sufletul pierdut/ în gânduri şi abise/ Şi trupu-n aşternut.// Şi moartea şi iubirea/ Sunt ale vieţii vămi -/ Prima e fericirea/ Celei din urmă dări". Să mai luăm un exemplu. Tăcerea cosmică: "Pun palma mea pe gura cerului,/ Să tacă!/ Ating cu ea stelele fierbinţi,/ Mângâi frunte de lună,/ Dezmierd întunericul.../ Ascult susurul sălbăticiei,/ Vulcanul care ucide viaţa/ Cu lava amorului fierbinte,/ Cutremure, zguduie furtuni/ Din temelii/ Din cascade se prăvale,/ Prin vene sângele nebun.../Marea freamătă, agitată de doruri/ Şi oceanul culege lacrimi/ Apuse, de amoruri..." Ne-aţi spus că vă interesează părerea unor specialişti, sincer! Şi cum nu putem fi noi aceia, ci nişte invidioşi răutăcioşi, nu vă putem spune altceva, decât că aţi greşit secolul. Sincer! (Andreea Sălăgean, Hunedoara) * Stimate şi venerabile domn, cunoaşteţi slăbiciunea mea pentru stilul pe care-l practicaţi cu bun instinct. într-una din dăţi mi-am exprimat îndoiala că dacă veţi părăsi acest stil binecuvântat, şi dacă vă veţi pune la punct cu punctuaţia şi cu gramatica, mare parte din farmecul oralităţii, care vă e propriu, se va duce, şi cu el şi originalitatea care v-a distins întotdeauna. Mai mult decât acestea nu ştiu să vă spun şi nu ştiu cum să vă ajut altfel. Pentru că iată ce îmi scrieţi, şi mie mi se rupe sufletul: "Mulţumes(c) pentru multul din puţinul ce m(i)-aţi dat. Măriuca şi cu mine împreună, te rugăm să ne scoţi în lume. Dumnezeu să vă răsplătească dacă o faceţi, şi dacă n-o faceţi. Noi ne străduim să ne însuşim îndemnul plin de înţelepciune dat. Suntem mici, foarte mici. Măriuca este împinsă din urmă de răsărit. Eu... chemat de apus. Amândoi vrem lumină. Mie cât mi-a rămas. La Măriuca, toată lumina din lume. Faceţi ce puteţi. Dar faceţi ceva, să ne bucurăm şi noi la începutul sfârşitului. E cineva acolo sus care mulţumeşte pentru noi"... Vă transcriu aici poezia Obosit, ştiind însă că nu e deajuns chiar dacă e impresionantă: "Obosit, plin de durere/ La un colţ de stradă mută,/ Răzimat de-a lui putere/ Plânsul lacrima-şi sărută.// Sieşi strânge mâna-n mână/ Cu căldura care pleacă/ Şi în gând încet îngână/ Spune-i, doamne, să mai tacă!// Că ajunge cu cerşitul./ Piatra e mai mare-n apă/ Când ajunge infinitul/ Din adâncuri să o scoată.// Obosit, la cap de punte/ Răzimat de mersul vieţii,/ Vrea pe toate să le uite/ Până nu-l ajung nămeţii.// Să-l îngroape sub îngheţul/ Pe podeaua de la punte/ Poate-atunci cunoaşte preţul/ La sudoarea de pe frunte.
