Cel mai mare poet român în viaţă Citim în revista Cafeneaua literar| nr. 10/ 2006: "În 1984, când eram în Italia, am văzut un afiş pe care scria "Marin Mincu, cel mai mare poet român în viaţă, susţine o conferinţă la..."" (evocarea îi aparţine lui Ion Marin Almăjan). Îl compătimim retrospectiv pe Marin Mincu pentru jena pe care fără îndoială a simţit-o citind o asemenea enormitate ("Marin Mincu, cel mai mare poet român în viaţă") şi suntem siguri că a explicat pe loc organizatorilor ce eroare de apreciere fac, din lipsă de informaţii sau dintr-un exces de amabilitate faţă de el. Într-un interviu publicat în aceeaşi revistă, Adrian Alui Gheorghe, înscriindu-se pe linia trasată de Florin Iaru, îşi afirmă dispreţul faţă de critica literară: "iar în ceea ce priveşte critica...?! Aceasta nu poate să ne spună niciodată nimic ş...ţ, critica îngână literatura, e ca un adjuvant, e Ťun digestivť"... Era o vreme când lui Adrian Alui Gheorghe critica i se părea un fel de nectar al zeilor, nu un "digestiv". Pe atunci se purta atent cu criticii literari, trimiţându-le cărţi cu dedicaţii curtenitoare. Se pare însă că ajungând şi el "cel mai mare poet român în viaţă" şi constatând că nici un critic nu îi recunoaşte meritele, şi-a dat seama că, în general, critica nu poate să spună niciodată nimic. Din nou teoria complotului Dacia literară se ocupă prioritar de cultura din Moldova - nimic mai normal. Că, în asemenea context, aniversarea lui Eminescu ocupă un loc important în ultimul număr al acestei reviste (nr. 1 din 2007) - iată un fapt întrutotul notabil. Cele două texte mai ample publicate cu acest prilej se ilustrează însă prin fixarea spirituală într-un spaţiu eminescian restrictiv, ca să nu zicem provincial. Astfel, Nae Georgescu, în articolul Eminescu, mereu nou, reia (a cîta oară?) - teoria complotului politic pus la cale de autorităţile române, cu complicitatea Junimiştilor, a lui Maiorescu în primul rînd, şi care ar fi dus la internarea abuzivă a poetului în ospiciu, în acea tristă zi de 28 iunie 1883; format din argumente pe cît de stupefiante şi insolite, pe atît de inconsistente, puzzle-ul compus de Nae Georgescu nu are nici măcar meritul de a stîrni rîsul. Tot din acelaşi număr aflăm că, în recenta sa carte intitulată Eminescu, azi, Cassian Maria Spiridon s-a decis, intim, să adopte definitive ca dată a naşterii lui Eminescu ziua de 15 ianuarie, şi aceasta dintr-un motiv simplu: "este mai de interes şi de folos să înceapă calendarul literaturii române cu Poetul Naţional şi nu să se termine". Logic! Nu ştim, vorba autorului, dacă opţiune "este mai de interes şi de folos", dar ne e teamă că, tămîiat de asemenea exegeţi şi admiratori, Eminescu trebuie să facă faţă unui destin postum dificil. în schimb, acelaşi număr al Daciei literare cuprinde texte extreme de interesante, imediat ce depăşim zona aniversărilor festive. Sorin Alexandrescu, într-un dialog cu Valentin Talpalaru şi Călin Ciubotari, ne oferă date inedite despre Mircea Eliade şi despre relaţia cu celebrul său unchi, iar Katharina Kilzer comentează cîteva scrisori ale lui Heinrich Böll, trimise din România soţiei sale în timpul războiului, pe cînd caporalul Böll se afla la Iaşi (oraş descris cu multă simpatie) şi parcurgea de la un capăt la altul ţara noastră, după ce fusese rănit pe frontul rusesc la Stînca, lîngă Iaşi, în ziua de 2 iunie 1944. Poate că acea rană providenţială care l-a dus pe Böll în spatele frontului i-a salvat viaţa viitorului mare romancier şi Premiu Nobel pentru literatură. Orientul orientat Chiar apărînd cu întîrziere - cazul mai tuturor publicaţiilor ştiinţifice de umanioare - revista Institutului de Studii Orientale e un punct de reper. Volumele IX-XI (2000-2002), editate de Radu Bercea şi Luminiţa Munteanu, cu participarea lui Andrei Cornea, încep cu un in memoriam André Scrima, care aminteşte de colocviul internaţional dedicat lui, organizat la Bucureşti, în ianuarie 2004, de Colegiul Noua Europă şi Institutul Ludwig Botzmann. Din lucrările colocviului, publicate sub titlul André Scrima. O gîndire fără ţărmuri, analele Institutului Sergiu Al.-George preiau trei comunicări - probabil primele din volum - avînd semnăturile lui Michel Dousse, Michel Chodkiewicz şi Radu Bercea. De citit, şi pentru nespecialiştii în orientalistică, e studiul lui Andrei Cornea, King Josiah's Revolutionary Restauration, o punere în paralel a inovaţiei ca factor pozitiv, mai mult, ca necesitate, aşa cum e ea privită în zilele noastre, cu inovaţia ca rebeliune, din timpurile în care se zicea "schimbarea regilor, bucuria nebunilor". O istorie a inovaţiei, prin epoci şi culturi, mergând înapoi până prin secolul 7 înainte de Hristos, la reforma regelui Joshua al iudeilor. Radu Bercea evidenţiază, din Upanişade, dialoguri despre stările conştiinţei şi despre relaţiile dintre magistru şi discipolul care-şi descoperă propriul eu. O teorie a visului, ca prelungire iluzorie a frămîntărilor din viaţa reală şi ca paradis artifi­cial, e discutată, în acest context al descoperirii lăuntrului omului, al legăturii dintre sine, spirit şi trup. Tot despre trup, mai precis despre definiţiile şi reprezentările lui, vorbeşte Simona Galaţchi într-un studiu aducînd în atenţie noile mişcări religioase din India şi construirea corpului din perspectivă culturală. Corpul ca templu al lui Dumnezeu, ca instrument care serveşte unui ţel mai înalt, ca formă de participare la un corp cosmic, locuit de divinitate, sînt tot atîtea ipostaze trecute în revistă. Corpul robust şi corpul decăzut, mărcile de pe corp (din frunte, bunăoară), puse de noi toţi în legătură cu India, dar despre a căror semnificaţie ştim prea puţin, corpul maestrului şi corpul discipolului sînt teme dezbătute cu documentată plăcere. Despre maestru şi discipol vorbeşte de asemenea şi Renata Tatomir ce abordează interdisciplinar o temă cu conotaţii filosofico-religioase şi mistice ale cărei rădăcini se găsesc deopotrivă în vechea civilizaţie egipteană şi în literatura hermetică antică. Luminiţa Munteanu discută "tăierea capului" în civilizaţia turcă, ca motiv cultural. De reţinut, legat de tabuuri şi de mituri, studiul Rodicăi Pop despre foc în tradiţia mongolă, pornind de la Bachelard şi Eliade, spre interdicţiile şi comportamentele rituale specifice mongolilor de ieri şi de azi. O revistă de citit ca o carte, pentru oricine vrea să "facă pace", fie şi pe calea literelor, cu zone geografice şi culturale care, e drept, nu ne preocupă în fiecare zi, dar pe care n-ar fi rău să le vizităm măcar din cînd în cînd.