Biserici săseşti
În ultima vreme, destule edituri se preocupă să scoată albume superbe sau, pur şi simplu, ghiduri turistice cu informaţie bine structurată, cu imagini minunate despre, să spunem, bisericile săseşti din zona Sibiului. Şi asta de ceva vreme, nu acum, doar fiindcă Sibiul este, în acest an, Capitală Culturală Europeană. Locurile sînt încărcate de mister, de un anume tip de austeritate, sînt atrăgătoare prin poveştile pe care le conţin, prin faptul că devin, în fond, certificatul existenţei şi tradiţiei îndelungate. Aceste locuri atît de palpabile mărturisesc întru redescoperirea identităţii, atît de dispreţuită în anii comunismului. Cu materialul documentar în mînă, chemat la faţa locului de ispita cunoaşterii, faci aproape orice ca să şi ajungi. Traseul pe care l-am ales a însemnat, de data asta, bisericile de la Hoşman, Alţîna, Agnita şi Dealu Frumos. O zi la bisericile săseşti poate aduce linişte în suflet chiar şi în vremurile agitate pe care le traversăm. Ochii sînt mîngîiaţi de ordinea firească a lucrurilor pe care le vezi în jur. De firescul cu care cei de prin acele locuri ies la cîmp, văd de animale, de curţi, de ce este, de fapt, important. Au alt ritm, cu totul alte priorităţi sau îngrijorări ca noi, cei de la oraş. Sînt mult mai afectaţi de lipsa sau, dimpotrivă, de abundenţa ploilor decît de luptele intestine din politica noastră. În aceste condiţii, primăvara îşi face loc cu eleganţă, ai timp să observi lucrul acesta, să-ţi dai seama că iarba e proaspătă, că au înflorit pomii, oamenii îngrijesc cîmpul, aprind focuri ca să-l pregătească pentru muncile ce vor să vină, vopsesc copacii, gardurile, taie pomii care te salută aliniaţi, de pe marginea drumului. La sat, unii oameni se pregătesc, încă, de nou, de începuturi, de renaşteri. Şi o fac după ritual, ceremonios, odihnindu-ţi gîndul. Alţii, s-au contaminat de năravul orăşenilor şi desfid legile nescrise ale micilor comunităţi. Biserica săsească din Hoşman este o biserică romanică din secolul al doisprezecelea. Este impresionantă. O zăreşti de departe, apare şi dispare odată cu nenumăratele curbe de pe şosea. Ajuns lîngă zidurile fortăreţei care o înconjoară, începe căutarea prin sat. Cine are cheile? Îl găsim pe moşul blînd, dispus să ne deschidă incinta curţii şi biserica. Flori din toate seminţele, flori mov, doar mov, sînt răspîndite cu dărnicie la picioarele noastre. Ludicul naturii de la poalele unei cetăţi, unei biserici pustii amînă, cumva, amarul. Încercăm toate cheile de la toate lacătele tuturor intrărilor grilajelor metalice. Nu se potrivesc. Niciuna. Pare neverosimil. Uşor, uşor, ni se vîră în urechi manele de manele, care zbiară sfidător, de foarte aproape. Asta numai nouă ni se pare ciudat, însă. Privesc în sus, privesc turnul semeţ, mîndru, înălţat deasupra nimicului şi nimicniciei. A rezistat, secole, feluritelor atacuri. Cum să-i împrumut atitudinea? După jumătate de oră de chin şi tentative eşuate, devine limpede că nu putem intra şi că nu putem vizita. Pare o fatalitate. Întrebările noastre, juste - am venit special pînă aici de la Bucureşti, nu ştie nimeni unde sînt cheile potrivite, nu poate nimeni să îl găsească pe cel care are deschizători de la lacătele noi - nu fac minuni. Lacătele nu se deschid nicicum. Tristeţea se urcă în maşină, cu noi. Şi ne va însoţi mereu. Situaţia se repetă la absolut toate bisericile din itinerariul amintit. Nu am putut vizita incintele nicăieri. Incredibil! După sute de kilometri, situaţia nu este foarte veselă. Ca să nu spunem că aşa ceva nu stă în regulile nici unui turism cultural sănătos. Degeaba stai cu un album splendid în braţe, la poarta fortăreţei, dacă nu cauţi misterul interiorului, dacă nu o descoperi cu propria simţire. Admiraţia există, oricum, şi la domiciliul bucureştean. De ce, atunci, efortul? Cine este responsabil pentru această situaţie atît de absurdă? Nu este afişat niciun program de vizită, nu apare nici cunoscutul anunţ "cheia este la nr. 78", ca să poţi găsi soluţia intrării. Peste tot închis, un fel de abandon absolut. Cultural şi spiritual. Cine este, oare, responsabil pentru această atitudine de dispreţ? Sfidător şi inadmisibil.
Honni soit...
Începînd cu numărul 1-4/2007 (ianuarie-februarie), JURNALUL LITERAR şi-a modificat formatul şi prezentarea grafică, menţinîndu-şi însă trăsăturile caracteristice. între acestea, pamfletul-editorial semnat Aristarc, în rubrica Punctul pe i, începută în pagina I. în numărul recent, indignarea lui Aristarc, sub titlul De ce mîncaţi acuzativul?, e îndreptată şi spre cei care ignoră normele gramaticale: "Nu mai este cazul să ne jucăm cu lucrurile serioase. Nu mai sîntem dispuşi astăzi să acceptăm nici o minciună şi nici să ne amuzăm de atacul analfabet împotriva rostirii şi scrisului limbii române". Ceea ce e amuzant e că înverşunatul pamfletar are şi el unele probleme cu scrisul în limba română. De pildă, cu acordul articolului genitival: "Citarea lui Alecsandri şi al (sic!) dreptului nostru la latinitate şi-au revendicat-o alţii, europenii, şi ea a trecut fluierînd pe lîngă urechea bleagă bătută de vînturile oceanelor, ale (sic!) marinelului pe care l-am cocoţat la Cotroceni". Dacă citim o singură pagină din Jurnalul literar, să spunem ultima, cea pe care continuă Aristarcul, vom observa că nici colaboratorii nu stau prea bine la capitolul corectitudine gramaticală. Astfel, Radu Drăgan, în tableta Dezgustul, sau pune punctul pe prea puţini i, sau pe prea mulţi: "Miticii lui Caragiale erau nişte pramatii simpatice; Miticii anului 2007 sînt mahalagii (sic!) epocii comuniste ajunşi miliardari, prim-miniştrii (sic!) şi preşedinţi ai unei ţări europene doar cu numele." Dezacorduri pentru care elevilor de gimnaziu li se scade drastic nota abundă în micul text: "Franţa, al cărui (sic!) sistem politic..." sau: "Să fie el, acest mahalagism congenital, singurul responsabil pentru această criză, sau el nu e decît ingredientul naţional şi inevitabil al unui altfel (sic!) de crize mai profunde şi mai neliniştitoare?" Dacă redactorul-şef N. Florescu îi găseşte culpabili doar pe "mîncătorii de acuzativ", fără să observe "mărunţişurile" de felul acesta din propria revistă (şi ele totuşi "un atac împotriva scrisului limbii române"), îi recomandăm ca bibliografie Multidico de română (pentru concursuri, examene, redacţii, administraţii & comp.) de Florentina Şerbănescu şi Zoiţa Geacă (Ed. Compania, 2006), o lucrare ce delimitează clar corectitudinea de greşeală. l Rămînînd la aceeaşi pagină 24 din Jurnalul literar, Cronicarul, oricît a evitat să "mal y pense", tot i s-a părut comic un titlu precum Refutarea raportului Tismăneanu. E drept că verbul tranzitiv a refuta e înregistrat în DEX, dar şi mai drept e că nu sună la fel de bine în română ca în franceză. Distinsul autor al articolului, Radu Negrescu-Suţu, care trăieşte de multă vreme la Paris, precis nu-şi dă seama de ce o frază precum aceea în care îşi exprimă convingerea că românii "vor refuta cu determinare acest pseudo-raport care nu-şi justifică existenţa şi sfidează cele mai elementare reguli ale bunului simţ" ne face să rîdem. Un balon dezumflat Ziarul Ziua a publicat într-un spaţiu tipografic de maximă vizibilitate o pretinsă informaţie despre lansarea la Salonul de Carte de la Paris a unei culegeri de texte critice referitoare la Nichita Stănescu - autor: Laurian Stănchescu.?Se mai afirma acolo că volumul va fi prezentat de Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Nicolae Breban. Ştirea a fost dezminţită, în paginile aceluiaşi ziar, de Nicolae Manolescu, în ceea ce-l priveşte. Aflăm acum că, în realitate, nici Varujan Vosganian şi nici Nicoale Breban nu au participat la mult trâmbiţata lansare.?De altfel, numele lor nici nu figurează în programul Salonului. Apel către clasa politică Numărul din 20-28 martie al Revistei 22 publică pe prima pagină o scrisoare deschisă semnată de 50 de ONG-uri, al cărei conţinut îl reproducem la rîndul nostru. Scrisoarea este adresată preşedinţilor partidelor parlamentare din România şi preşedintelui Camerei deputaţilor: "Domnilor preşedinţi, vă solicităm să susţineţi atît public, cît şi prin votul deputaţilor partidelor dumneavoastră menţinerea sediului din Calea Victoriei 120 în administrarea Grupului pentru Dialog Social. Solicitarea noastră are în vedere faptul că, în aceşti 17 ani, GDS şi Revista 22 (pe care o editează) au susţinut permanent principiile democratice pentru care s-au înfiinţat, principii de care România a avut şi va avea nevoie în continuare. Organizaţiile noastre au fost prezente în sediul din Calea Victoriei administrat de GDS la întîlniri pe teme ale integrării europene, ale legislaţiei, ale administraţiei locale, ale drepturilor omului, ale drepturilor minorităţilor, ale societăţii civile, ale organizării sindicatelor, ale actualităţilor şi priorităţilor politice şi ale libertăţii presei. Grupul pentru Dialog Social ne-a pus la dispoziţie sediul ori de cîte ori a fost nevoie şi dorim să le mulţumim şi pe această cale. Dorim de la dumneavoastră să nu desfiinţaţi această facilitate, una dintre puţinele de care beneficiază organizaţiile socităţii civile." Cronicarul României literare semnează la rîndul lui această scrisoare.
