Paler Succesiunea de emisiuni de televiziune, difuzate de după plecarea lui Octavian Paler, se aşază acut în conştiinţă. Vorbele cad altfel, cu dramatism, cu disperarea că sînt definitive, că nu mai există amendamente, întrebări, dialog. Dincolo de luciditatea analizei politice, a sofismelor, a unei filosofii bizare degajată de o societate tot mai primitivă, de voluptatea verbului său, îmi apare acum, pregnant şi tulburător, umanul. Obsedant. Nu mereu i-am dat atenţia cuvenită. Accentul a căzut pe mecanismul prin care scriitorul vede realitatea imediată în care trăieşte. Acum am intrat în sistemul interior. Astăzi, recuperez liniştea de la Lisa, felul în care acolo se iubeşte şi se crede în ceva valoros. Pînă la capăt. Şi se tace. Am fost acolo după emisiunea pe care a făcut-o cu Emil Hurezeanu. Un univers întreg a venit peste mine. Demnitate şi discreţie aproape la fiecare pas. Urmăresc cu tandreţe privirile lui Octavian Paler întoarse către trecut. Către ce a fost amînat, eludat, ambalat greşit sau precipitat. Întîlnesc acel zîmbet care m-a făcut praf întotdeauna. Şi care degaja căldură. Enormă. Acea căldură de o masculinitate absolută, învăluitoare, protectoare, inteligentă, în armonie cu valorile majore. Cad peste enunţuri ce astăzi mi se arată ca mărturisiri. Nu am ştiut că dorea să fie înconjurat de lume, de oameni, să fie amuzant. Mi s-a părut că solitudinea este o opţiune asumată. În ultimul timp vorbea despre părinţi. Şi despre Lisa. Din această perspectivă, îşi minimaliza propriul destin. Opera. Se raporta la esenţe, la ce este profund şi fundamental şi găsea că nu a atins asta mereu. Nici umbră de ipocrizie. O modestie specială, cu rezonanţe fantastice, pe care acum o descifrez just. Dispariţia lui Octavian Paler m-a marcat cu mult mai mult decît am intuit. Zilele trec şi tot felul de imagini, de cuvinte se amestecă în existenţa mea. "Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Cînd să facem şi asta murim." Mi se pare că atenţionează. Că încearcă să mă trezească din inerţii, din frici, din propria mea ipocrizie, din erorile care se înmulţesc. O dată, după un spectacol, i-am spus că "măsura", în acceptul vechilor greci, este obsesia mea. Că este sita prin care îmi cern totul. Mai puţin visele. A zîmbit. Acum pricep de ce. Pentru că el însuşi a crezut în asta. Decisiv. Privindu-l insistent în ochi pe Patapievici, într-un dialog-monolog teribil, Octavian Paler regreta tocmai măsura din viaţa lui. Ar fi vrut să iubească pînă la capăt, să meargă pînă la capăt, să se umple de excesul a ceea ce înseamnă să trăieşti şi nu să cîntăreşti. În ultimele nopţi mă însoţeşte senzaţia că viaţa nu poate fi trăită pe un peron. Închid ochii. Îl văd înotînd, la mare. Pe vremea cînd eram puştoaică şi credeam în măsura tuturor lucrurilor, făcute sau nefăcute. Îl privesc şi zîmbesc. (M.C.) Pana mea... se citeşte! Iată cum un grup de tineri studenţi (mă rog, unii şi foşti sau foarte foşti studenţi) au transformat o înjurătură recentă într-un titlu de revistă decentă. Este vorba de "o revistă de l-i-t-e-r-a-t-u-r-ă de doi lei cincizeci", lunară, de 24 de pagini, apărută "sub egida miSterului culturii". Mister este şi cum e finanţată revista, dar, din surse neoficiale şi din pagina 3, am aflat că se lucrează fără patron, din bani adunaţi de ici, de colo, fără "spate asigurat": Pana lor e independentă. Tot de ici, de colo, şi-au adunat entuziaştii redactori şi modelele şi e reconfortant să vezi că nu-l privilegiază pe nici unul, dar, ca mielul blînd, iau ce e mai bun de la toată lumea. Aşadar anchete, interviuri, topuri, cronici de carte, poeme (se remarcă Domnica Drumea), publicitate, bloguri, profiluri şi fotografii, dar cu cîte un ingredient proaspăt în fiecare reţetă. A propos: cine credeţi că se ocupă de partea grafică? Marius Ianuş. Marius Ianuş fracturistul? Chiar el. Ei, bine, Cronicarul îl preferă în noile lui ipostaze, şi apreciază că - aşa cum scrie cineva la pagina 2 - a refuzat să se lase frăgezit cu un premiu, şi încă unul transmisibil (dacă tot daţi un premiu, nu-l luaţi înapoi!) de către redactorii revistei. În ordine alfabetică, aceştia sînt: Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Octavian Soviany, SGB (Bogdan G Stoian) şi "un cristian" (UNC). Iar ca redactori asociaţi Bogdan Creţu, Alex Matei, Mihai Vakulovski, Miruna Vlada. Ancheta revistei (redactorii preferă s-o numească interviu) este despre citit, despre cărţi, despre mari cititori, cititori secreţi şi recitire şi despre "cînd aţi furat ultima dată o carte dintr-o librărie?" Răspund, pe-alese - adică nu chiar la toate întrebările - Elena Vlădăreanu, Andrei Codrescu, Adrian Urmanov, Sorin Gherguţ, Liviu Antonesei, Oana Cătălina Ninu. Fetele vor să şocheze cu orice preţ, să fie "tari", astfel că Oana povesteşte într-un limbaj argotic despre cum a şmanglit cărţi împreună cu alt ciorditor calificat (nu, Oana, nu ţi se potriveşte autoficţiunea asta!), iar Elena Vlădăreanu, pe care Adrian Urmanov o socoteşte, vai, "cea mai mare cititoare", afirmă: "De recitit nu recitesc niciodată decît, cel mult, fragmente. Nu am putut reciti niciodată, singura carte pe care am recitit-o a fost Fraţii Karamazov, prin a XII-a (sic), doar pentru că prima dată a citisem în a VIII-a (sic), deci cam devreme. Altfel nu pot reciti, am impresia că pierd timpul. Ce nu o să citesc: Război şi pace. E marea mea frustrare şi marea mea părere de rău. Nu am citit-o cînd trebuia, prin liceu, iar acum chiar mi se pare imposibil. Dar mai ştii?" Câte afirmaţii, atâtea caraghioslîcuri şi idei primitive şi fiţe, iertare pentru directeţe! Dincolo de orice, însă, Cronicarul îi felicită pe toţi cei implicaţi în noua revistă. Pana scrie bine, se citeşte cu plăcere şi îi dorim viaţă frumoasă! P.S. Cine e "un cristian"? Rugăm deconspirarea în numărul 2, ne interesează.