Prejudicierea prin atribuire
Cronicarul ştie prea bine că un scriitor poate fi prejudiciat prin deposedare. Cineva îşi însuşeşte ceva ce un scriitor a scris şi prezintă acel lucru drept creaţie personală. Delictul se numeşte plagiat, iar plagiatorul dovedit are de suportat oprobriul public dacă nu şi rigorile legii.
Încă mai gravă i se pare Cronicarului prejudicierea unui scriitor prin atribuire falsă. Cineva scrie un text şi i-l atribuie unui scriitor cunoscut, fără să-l avizeze, chiar dacă mai e în viaţă, sau fără să-i avizeze, dacă nu mai este în viaţă, pe urmaşii legali.
Dar se întâmplă la noi astfel de lucruri? Se întâmplă! Cronicarului i-au ajuns sub ochi numerele 2 şi 3 pe 2007 ale revistei editate de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor, revistă intitulată incorect PRO LEX (corect, în latină, Pro lege). Ei bine, peste ce a dat Cronicarul în Pro lex (sic!) nr. 2? A dat peste un editorial intitulat "Paradoxul vremurilor noastre", plasat în fruntea revistei şi semnat Octavian Paler. O colecţie de platitudini agramate despre care Cronicarul nu putea să creadă că ar fi fost emise de regretatul scriitor, un om de condei care nu se juca cu vorbele şi un stilist remarcabil. Am cercetat: articolul nu-i aparţine, într-adevăr, lui Paler, nu l-a scris niciodată! Altcineva l-a scris şi l-a pus în revistă fără să-l fi avertizat pe cel în cauză. În nr. 3 al aceleiaşi publicaţii a poliţiştilor şi vameşilor gluma se îngroaşă. Sub menţiunea In memoriam (între timp scriitorul decedase) amintita publicaţie reproduce (e un fel de a spune!) poemul lui Paler Avem timp, apărut prima oară în volumul Scrisori imaginare din 1979 (v. şi în ediţia din 2007, Ed. Historia). Este "reprodus" poemul (şi fotografia autorului) atât că poemul din volum număra 21 de versuri, iar acela din Pro lex (sic!)... 103 versuri! Cineva, nu se ştie cine, l-a continuat pe autor în maniera lui, aşa zicând, de fapt degradând-o şi trivializând-o. Faptul i se întâmplă, post mortem, lui Octavian Paler, scriitorul atât de exigent cu sine, riguros până la manie cu tot ce da la publicare, nedormind noaptea dacă o biată greşeală de tipar ar fi scăpat într-un text al său.
Că sunt abuzive, că sunt ilegale, mai ales, asemenea revoltătoare "atribuiri" nu poate fi îndoială. Dar cui să reclami infracţiunea când cel care o comite este "poliţia în persoană"?
Paiul şi bîrna
în CUVîNTUL nr. 7, într-un lung şi nu lipsit de interes interviu, Ovidiu Nimigean îi plînge de milă lui Paul Goma, care, "spre ruşinea breslei scriitoriceşti", n-a primit nici azi cetăţenia pe care i-a retras-o regimul comunist şi nu şi-a găsit editorul dispus a-i consacra o "serie" de opere, aşa cum ar merita. Autorul interviului se numără printre ultimii susţinători ai lui Paul Goma, care a reuşit în anii de după 1989 să-şi înstrăineze mai toţi prietenii, dintre scriitori şi nu numai. Fidelitatea îi face cinste lui Ovidiu Nimigean. Dar ea nu arată şi acel minim spirit de obiectivitate necesar cînd e vorba de a căuta explicaţia "situaţiei", cum zice intervievatul, lui Goma. "Situaţie" în care Goma se află în foarte mare măsură din pricina lui însuşi. O "serie" de opere a început a-i publica Editura Humanitas încă din 1990, multe reviste (inclusiv România literară) fiindu-i deschise scriitorului, care se bucura de o meritată preţuire. Cum a izbutit Goma să se certe cu toată lumea (tratîndu-l, de exemplu, pe Liiceanu, care-i publicase cîteva cărţi în tiraje astronomice, de Iosif Chişinevski, ori însultîndu-şi metodic şi neobosit colegii, aproape fără excepţie) putem lesne afla citindu-i jurnalele şi scrisorile apărute în ţară după 1989. Reprimit în Uniunea Scriitorilor încă din seara de 22 decembrie 1989, Goma a respins gestul aceloraşi colegi ai săi sub cuvînt că, fiind exclus individual, nu poate fi de acord cu o reprimire colectivă. Dar primirea era tot individuală, nici nu se putea altfel, doar că, în aceeaşi seară, Uniunea Scriitorilor a adresat propuneri asemănătoare şi altor exilaţi care fuseseră, la rîndul lor, excluşi. Cît priveşte cetăţenia, Goma a refuzat s-o solicite. Cum legea e una pentru toţi (bună sau rea, asta e altă problemă), în lipsa solicitării nu s-a putut face nimic. în sfîrşit, Săptămîna roşie a arătat în cel mai de seamă disident al nostru un antisemit înverşunat. Oare ce ar mai trebui să facă Paul Goma spre a-şi pierde şi ultimul strop de încredere din partea "neruşinaţilor" lui colegi de breaslă? Cît despre Ovidiu Nimigean, n-ar fi cu totul nepotrivit să-i reamintim zicala cu paiul din ochiul altora şi bîrna din ochiul propriu. Chiar şi dacă ochiul nu-i al său, ci al lui Goma.
O clarificare necesară
Sub acest titlu, Bogdan Cristian Iacob publică în Idei în dialog din august un amplu comentariu pe marginea contestaţiilor de care a avut parte Raportul Tismăneanu. Relevînd însemnătatea documentului şi, totodată, lipsa unui ecou valabil în presă (ce e drept, nepublicat decît în formă electronică deocamdată), autorul articolului demontează cu mult bun simţ principalele acuzaţii care i s-au adus. Nu vrem să repetăm analiza lui Bogdan Cristian Iacob. Cititorii o pot găsi în paginile excelentei reviste dirijate de H. R. Patapievici. Am dori să atragem atenţia asupra unui singur aspect. Cine au fost contestatarii? Dintr-o listă destul de lungă alegem cîteva nume: Mihai Ungheanu, Alex. Mihai Stoenescu, Ilie Bădescu, Gh. Buzatu. Oare ce-i uneşte pe toţi aceştia în bătălia contra primului şi deocamdată unicului text asumat oficial de preşedintele unei ţări foste comuniste, în care comunismul e socotit criminal şi (nota bene!) ilegitim? Trăsura de unire a remarcat-o foarte exact Bogdan Cristian Iacob: "într-un fel sau altul, toate aceste reacţii încearcă să salveze aspectul naţional al experienţei istorice a comunismului din România". Iritarea contestatarilor vine din refuzul categoric al Raportului de a accepta "compromisul naţionalist" drept un alibi moral pentru dictatul comunist. Naţionaliştii noştri de ieri sau (şi) de azi nu acceptă cu nici un preţ că naţionalismul ceauşist n-a fost altceva decît o uriaşă manevră propagandistică şi că (citat din Raport) "îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate." Uluitor este să constaţi că adevărul istoric nu e capabil să închidă gura unor naţional-comunişti ca Bădescu şi Ungheanu nici după aproape două decenii de la prăbuşirea unui regim la prosperitatea imorală a căruia au pus cu nădejde umărul.
Comunismul ca gard electric
Un comentariu instructiv consacră Raluca Grosescu (DILEMA VECHE, 1 august) unui concurs-anchetă organizat printre adolescenţi în prima parte a anului 2007 de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Participanţii - elevi din clasele V-XII - au scris eseuri pe tema Ce înseamnă comunismul pentru mine? Dată fiind vîrsta autorilor, e vorba despre un comunism care le-a fost povestit, mulţi nefiind născuţi în 1989 sau avînd doar cîţiva ani. Observaţiile Ralucăi Grosescu merită a fi citite. Să reţinem două lucruri: bunicii s-au dovedit mai corecţi decît părinţii în relatările lor (sociologic, remarca ar merita un studiu), iar cele mai atroce istorisiri aparţin unor ţărani (ţărănci) în vîrstă, orăşenii fiind mai înclinaţi spre omiterea asperităţilor. Un eseu (ori un fragment, nu ştim), dintre cele reluate de Dilema veche, se cuvine reprodus în întregime. Autorul se numeşte Florian Răzvan şi are 18 ani (s-a născut aşadar în 1989!). Iată-l: "Comunismul are acelaşi principiu de funcţionare ca un gard electric: îţi arată limitele şi te ucide în cazul în care eşti hotărît să le depăşeşti. Cel mai problematic efect al comunismului a fost acela că a prins la public. Oamenii s-au obişnuit cu el. încep să cred că mulţi dintre noi s-au transformat într-un fel de roboţi: avem libertatea, dar nu ştim ce să facem cu ea. Ce reprezintă comunismul pentru mine? Un gard electric! în momentul de faţă, nu mai trece curent prin el. Cu toţii ştim asta, dar încă ne e greu să trecem dincolo şi încă mai aşteptăm pe cineva să mai arunce cîte ceva bun din cealaltă parte."
