La aniversare

Un număr substanţial, la propriu şi la figurat, oferă cititorilor REALITATEA EVREIASC| inserând în cuprinsul publicaţiei un supliment (o "ediţie specială") la Centenarul Mihail Sebastian. Texte şi evocări ale scriitorului cu final tragic, fotografii şi portrete, afişe, manuscrise scanate, crochiuri: paginile sunt realizate nu numai cu căldură umană, cum e şi firesc la un centenar, dar şi cu bun gust gazetăresc pe care, neîndoielnic, însuşi remarcabilul jurnalist care a fost Mihail Sebastian l-ar fi apreciat ca atare.
Paginile de mijloc ale revistei sunt în schimb unele aniversare. Sărbătoritul este B. Elvin, cunoscutul teatrolog şi arhitect al revistei Lettre Internationale, prezenţă mai degrabă discretă în lumea noastră literară. Ieşirea lui la rampă, forţată cumva de aniversarea rotundă, e cu atât mai preţioasă. Interviul luat de Avram Croitoru, sub titlul Fericirea de a fi trist când înţelegi, conturează profilul unui om al cărţilor, al scenei şi al unei întregi generaţii cu care se simte solidar. Iată-l vorbind, printre alţii, despre singuraticul Alexandru Sever: "Am fost colegi la E.S.P.L.A. Lucram în aceeaşi încăpere, alături de un alt vechi şi bun prieten - Geo Şerban, eminent critic şi istoric literar. De-a lungul anilor, ne-a sudat strădania de a ne apăra de "epocă", încrederea de a ne păstra o anume integritate intelectuală. Cum s-ar zice - afinităţi elective. Dar să mă întorc la Solo. În urmă cu câteva luni, în cadrul unui dialog cu Mihai Şora, l-am vorbit de bine pe Alexandru Sever, amândoi socotindu-l un important scriitor, a cărui creaţie studiază o intensă suprafaţă socială şi atinge uneori profunzimi tulburătoare. Mihai Şora sublinia preţuirea pe care o are pentru opera sa. Mi-a spus de asemeni că fusese frapat de cât de etanşă era solitudinea în care se ferecase, încă din tinereţe, cel căruia mai toţi îi spunem Solo."
Cronicarul este individual şi totodată colectiv. În numele întregii redacţii a României literare, el îi urează lui B. Elvin, proaspătul octogenar, ani mulţi şi luminoşi.

Din gândirea lui CTP

Cristian Tudor Popescu a început să dezvolte un cult al propriei personalităţi. Ca analist politic, vorbeşte frecvent la persoana întâi. Invitat la Realitatea TV să comenteze participarea lui Traian Băsescu la întâlnirea cu simpatizanţii săi în Piaţa Universităţii, ziaristul de la Gândul (căreia moderatoarea i-a spus din greşeală "domnul Gândul") a vorbit din nou despe sine: îmi vine să vomit când îl văd pe preşedinte luând copii în braţe... Este greu de crezut că sute de mii de telespectatori sunt dornici să afle ce anume îi "vine" lui Cristian Tudor Popescu să facă la un moment dat.
Tot Cristian Tudor Popescu, la o altă emisiune a Realităţii TV, a repetat o cugetare a sa mai veche: "Poporul are întotdeauna dreptate." Este o afirmaţie emfatico-profetică şi caragialesc-populistă, cu totul precară din punct de vedere intelectual. Cum să aibă poporul întotdeauna dreptate? Are dreptate când crede că o vindecătoare escroacă poate vindeca pe cineva de cancer scoţându-i argintul viu din corp? Are dreptate când consideră că nu există muzică mai frumoasă decât manelele?
Iar dacă are totuşi întotdeauna dreptate, înseamnă că are dreptate şi când îl preferă pe Traian Băsescu, în flagrantă divergenţă cu Cristian Tudor Popescu. Cum îndrăzneşte domnul Gândul să se pună de-a curmezişul a ceea ce vrea poporul?

Ca o Cenuşăreasă...

Talentatul şi originalul regizor Marius Theodor Barna (autor a multor filme demne de interes, printre care memorabilul Război în bucătărie) a început realizarea unei excepţionale serii de filme documentare despre comunism. Primele patru, Cravata de pionier, Carnetul de partid, Sexul şi anticoncepţionalele şi Frica de Securitate, circulă pe DVD-uri împrumutate între prieteni (aşa cum circulau pe vremuri dactilogramele pieselor lui Matei Vişniec). Este absolut regretabil că nici un post de televiziune nu dă dovadă de promptitudine pentru a le difuza, la ore de mare audienţă. Filmele sunt concepute cu artă şi rigoare, ca documentarele BBC. Marius Theodor Barna a valorificat, pentru realizarea lor, imagini de arhivă şi amintiri/opinii ale unor intelectuali de diverse orientări (de la Ioan Gyuri Pascu şi Ion Manolescu până la Marius Oprea şi Mircea Diaconu). A consultat, de asemenea, oameni fără o pregătire intelectuală, marcaţi de ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989. Axarea fiecărui film pe câte un fetiş sau un tabu al comunismului face ca informaţiile să fie expresive şi să aibă ecou în conştiinţe. Încă o dată documentarul, atât de preţuit în alte ţări, este tratat în România ca o Cenuşăreasă.

Pictura nu-i ca literatura

În ciuda impresiei de revistă sobră şi îngrijită, ale cărei pagini le străbaţi cu un interes ce nu scade în cursul lecturii, numărul revistei Tomis din august 2007 cuprinde cîteva articole, mai cu seamă cele scrise pe marginea vestimentaţiei actuale, al căror conţinut l-au umplut de nedumerire pe Cronicar. E în ele un amestec de falsă vioiciune şi de vervă literară frizînd oralitatea care nu poate face casă bună cu paginile unei reviste culturale. Bunăoară, articolul Luminiţei Mihai - absolventă a Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Pictură a profesorului Marin Gherasim - intitulat "Visul unei nopţi de vară", al cărui început nu-l poate ajuta pe cititor să înţeleagă ce se întîmplă cu autoarea lui. "Ajung fără mari dificultăţi la Universitate - doar în troleu, un incident: două-trei pîrîiaşe mi-au izvorît brusc pe pulpe, fix la cinci secunde după închiderea uşilor; dar nu-i nimic, sînt un caracter puternic, pot trece cu demnitate peste cele două băltiţe mărimea 38 care se străduiau să-mi contureze sandalele... Mă îndepărtez de locul faptei... Metrou. Scările. Să-mi trag puţin sufletul... V-am zis ce greaţă mă încearcă? Nu e nici o figură de stil, probabil diversitatea duhorilor de pe drum mi-a venit de hac. Şi mi-a zis Virgil să nu le combin! Aşa... Ce remarcam? Ce căutam? Stilul ziceam... asta caut. Îl tot caut, printre trend-uri, fashion-iconuri, street chip&chic-uri, vedete, starlete, sexi-adolescente, reviste, mall-uri, mame... Grea meserie." Şi tot aşa, pînă la sfîrşitul articolului. Că a picta nu e totuna cu a scrie ştim de mult, doar Luminiţa Mihai dă semne că nu a aflat încă acest amănunt. Cît despre pîrîiaşele ce i-au izvorît autoarei din pulpe fiecare cititor poate desluşi misterul cum crede de cuviinţă.