Ruşinea de a vorbi frumos

De cînd a fost reanimată de Nicolae Prelipceanu şi Marian Drăghici, Viaţa românească a devenit una din revistele pe care Cronicarul o scoate din teanc şi o citeşte cap-coadă, de plăcere şi curiozitate, nu din obligaţie redacţională (că nu e singurul interesat o dovedeşte faptul că, dacă o lasă pe birou, dispare rapid; alte reviste pot să zacă luni întregi acolo). Secretul e că sumarele sînt bine şi din timp gîndite, cu grupaje tematice şi colaborări - scurte şi variate - solicitate unor scriitori pricepuţi "în temă", că literatura originală are o cotă valorică bună şi textele sînt îngrijite profesionist. Fapt confirmat şi de nr. 6-7, unde ancheta Limba română vorbită nu conţine previzibile şi plicticoase lamentaţii şi indignări, ci observaţii şi analize subtile, explicaţii şi perspective ale fenomenului viu. Astfel, Ştefan Borbely spune că, după 1989, a apărut un soi de ruşine de a vorbi o limbă elevată: "Am scăpat de limba de lemn care ne încorsetase gîndirea înainte de ianuarie 1990 şi am căzut într-un colocvialism verbal subcultural, pe care mulţi îl asimilează cu dezinvoltura, cu revolta împotriva tuturor regulilor şi coerciţiilor imaginabile, altfel spus - cu libertatea." Şi Mihai Zamfir găseşte aceeaşi explicaţie pentru starea actuală a românei vorbite pe stradă dar şi la televizor şi nu vede (cu umor englezesc) în asta o nenorocire: "O limbă nu a fost niciodată frumoasă ori urîtă decît după un criteriu arbitrar, situat prin definiţie în afara ei. Din moment ce imba română interjecţional-sexualizată a tinerilor continuă să-şi îndeplinească rolul fundamental, adică pe cel al comunicării, nu văd de ce am fi neliniştiţi. Tinerii români de azi se înţeleg între ei foarte bine cu jargonul lor de trei sute de cuvinte, iar interjecţiile şi gesturile îi ajută să suplinească pauperitatea verbală. Aşa încît introducerea în context a unor criterii de inspiraţie vag estetică mi se pare neproductivă". Ironia profesorului scriitor colorează şi perspectiva: "A te exprima în româna literară va ajunge curînd în România supremul act de snobism. Membri ai unui club din ce în ce mai select şi mai restrîns, scriitorii români vor purta de două ori semnul celor aleşi: o dată, fără îndoială, pentru că scriu literatură, dar mai ales pentru că o vor scrie în limba română."
l O altă secţiune atrăgătoare şi sensibilă din acest număr e intitulată Memorial Virgil Mazilescu - 65 de ani de la naşterea poetului, dispărut în urmă cu 23 de ani. Găsim în grupaj noi contribuţii la exegeza celor patru volume de poeme (datorate lui Paul Aretzu şi Ion Buzera), dar şi evocări făcute de scriitori care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin, în special în anii din urmă, nefericiţi, ai existenţei lui, sau care glosează pe marginea succintelor, dramaticelor însemnări de jurnal publicate postum. Păcat că nici unul dintre prietenii vechi nu l-a evocat pe tînărul Virgil Mazilescu - cel entuziast, jovial, jucăuş, bucuros, răsfăţat şi altruist, cel din perioada cînd locuia într-o vilă frumoasă din Cotroceni sau apoi într-un subsol de prin Dorobanţi, sau pe Virgil al vacanţelor la 2 Mai de la începutul anilor ^70, sufletul petrecerilor copilăroase şi al discuţiilor serioase. Poate că, atîta timp cît mai are cine să o facă, biografia scurtă a lui Virgil Mazilescu ar trebui întregită şi cu aceste imagini mai senine ale lui.

Combate bine !

Săptămînalul Observator cultural a ajuns în fine, după două luni de aşteptare, la romanul Orbitor. Aripa dreaptă. Pe Cronicar nu-l deranjează pregătirile îndelungi pentru întîmpinarea critică a unei cărţi, cu condiţia ca rezultatul să fie pe măsura lor. Nu e cazul aici. Rubrica "O carte în dezbatere" reuneşte cronici de Ovidiu Şimonca, Adina Diniţoiu, Bianca Burţa-Cernat, Delia Ungureanu şi Şerban Axinte. Ca unii care am impus, în anii '90, rubrica "O carte în dezbatere" le amintim colegilor noştri că dezbaterea nu trebuie confundată cu baterea, cu zbaterea sau cu a bate apa în piuă. Se face fie prin dialog direct (un text răspunde altuia), fie prin abordarea din start a cărţii din unghiuri diferite. Nu prin publicarea la întîmplare a unor texte redundante la a căror citire te apucă somnul. Mai bine o singură cronică, dar bună şi onestă - să zicem a lui Şerban Axinte - decît multe şi plicticoase. Altfel nu lipsite de procese de intenţie, sfaturi date autorului, previziuni de tip ghicit în bobi, stîngăcii şi inadecvare. Pe Ovidiu Şimonca îl deranjează, de pildă, ideea că într-un roman există "realitate-halucinaţie-vis-amintire-istorie" şi se întreabă maliţios, încă din titlu: "Nu e prea mult?" Dl Şimonca nu pare să fi aflat că romanul e o lume şi că tot ce există în univers încape într-un roman, cu mult mai multe decît a înşirat domnia sa. Ca să descoperi asta, ajunge să citeşti romane. Ba chiar, ajunge să citeşti. Adina Diniţoiu are şi ea un titlu complet neinspirat, ambiguu, şi e de mirare că nimeni din cei din redacţie nu a observat asta: Orbitorul la "judecata de apoi". Îi amintim doamnei critic că Mircea Cărtărescu a mai fost dus la "judecata de apoi a poeţilor", rubrică imundă din Săptămîna lui Eugen Barbu.

Preşedintele jucăuş

Este titlul unui articol, în două părţi, semnat de tânărul prozator şi eseist R.P. Gheo pentru SUPLIMENTUL DE CULTURĂ. În paralel cu rubrica de comentariu politic a lui Lucian Dan Teodorovici, pe care Cronicarul a semnalat-o mai demult, e interesant să vedem şi opiniile, cam pe aceleaşi teme de actualitate, ale lui Gheo. Pe autorul Fairiei, defectele "populare" ale preşedintelui nostru jucător nu-l deranjează câtuşi de puţin. "Toată lumea ştie cum e Băsescu: iubitor de petreceri şi dans, admirator nestăvilit al femeilor frumoase, amator de whisky şi cu un râs gros. Şi hohoteşte aşa, în cele mai nepotrivite momente". Dar - ricanează autorul - Hitler nu se omora după petreceri sau după femei şi nici nu se menţionează pe undeva prin istorie că ar fi dansat în restaurant cu ţigănci cu fuste înflorate. Nu s-ar fi potrivit nici cu ideologia lui, nu? Geamănul lui de stânga din acea epocă, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, adică tătuca Iosif Visarionovici Stalin, nu s-a dovedit nici el un mare petrecăreţ". Nici Ceauşescu. Nici Putin, succesorul jucăuşului Elţîn.
Ca să-şi apere punctul de vedere, Radu Pavel Gheo apelează la Maestrul şi Margareta lui Bulgakov: "Bărbaţii care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase şi de o discuţie la o masă amicală ascund ceva necurat."
Dumneavoastră ce credeţi? Robespierre vs. Danton, ediţie revăzută şi adăugită...

Televiziunea ideală

Cronicarul visează o televiziune care să aibă asupra publicului un efect paradoxal: să-l atragă şi, în egală măsură, să-l respingă.
În primul rând, bineînţeles, să-l atragă. Televiziunea trebuie să fie un spectacol non-stop al existenţei umane. Un super-serial cu şase miliarde de personaje care: ară pământul, primesc premii Nobel, fac dragoste, iau parte la războaie fratricide, pictează îngeri, mor de sete în deşert, zboară în cosmos. Tot ceea ce înseamnă ceva pentru oameni, tot ceea ce este îmbucurător, dureros, alarmant sau dătător de speranţă pentru ei trebuie să-şi găsească locul pe dreptunghiul de sticlă luminiscentă.
Emisiunile culturale ar putea fi unul dintre cele mai redutabile mijloace de seducţie. În momentul de faţă ele mai degrabă intimidează sau plictisesc şi este infinit regretabil că se întâmplă aşa. Literatura, muzica, teatrul, baletul n-au fost inventate de oameni ca să intimideze sau să plictisească. Scopul lor originar era să facă posibilă comunicarea, să instaureze o atmosferă de sărbătoare, să captiveze. Emisiunile culturale ar putea fi mai captivante decât filmele poliţiste.
Televiziunea visată de cronicar are, însă, şi forţa să-l respingă pe telespectator. Mesajul ei este: "ţi-am arătat ce se întâmplă în ţara ta şi în lume. Ai văzut ce mare nevoie este de oameni activi, care să crească copii, să stingă incendii, să construiască diguri, să lupte cu teroriştii sau chiar să facă filme pentru televiziune. Acum, du-te şi tu şi trăieşte viaţa adevărată, nu urmări la nesfârşit emisiunile TV!"
Prea mulţi oameni stau ore în şir, nemişcaţi, cu figuri cadaverice, în faţa televizoarelor. Ei rămân astfel nu pentru că programul ar fi atrăgător, ci pentru că îndeplineşte funcţia unui drog.
Televiziunea ideală este aceea care îi cheamă pe oameni în întunericul ei magic şi care, în acelaşi timp, îi goneşte afară, în lumina matinală a acţiunii.