De la Agârbiceanu
la Mateiu Caragiale

Steaua, revistă literară, artistică şi culturală mensuală, editată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, are o ţinută pe măsura destinaţiei sale. Într-un cuvînt, revista e consistentă şi plăcută la lectură, cu texte bine alese şi atent scrise. De exemplu, articolul lui Ion Buzaşi, din numărul de pe luna septembrie 2007, despre "Scrierile creştine ale lui Agârbiceanu", prilejuit de împlinirea a 125 de ani de la naşterea scriitorului. "Mesajul etic este o trăsătură evidentă a scrierilor lui Agârbiceanu, cu atît mai evidentă în cele cu explicită temă creştină. I s-a adus acuza că ar fi un scriitor cu tendinţă moralizatoare şi, într-un fel de profesiune de credinţă, scriitorul a căutat, nu să se apere, ci să se explice: Pentru mine, începînd de la vîrsta de 21-22 de ani, cea mai înaltă frumuseţe omenească e frumuseţea sprituală, armonia şi desăvîrşirea vieţii spirituale." Cronicarul a reţinut de asemenea recenzia Mihaelei Ursa ("Debutul critic al unui fizionomist") pe marginea cărţii lui Angelo Mitchievici, intitulată Mateiu I. Caragiale Fizionomii decadente (Institutul Cultural Român, 2007): "Reuşita cărţii este că întreţine mitul (tot mai des vizitat) unui Mateiu Caragiale dandy, "parcimonios cu apariţiile publice", "retractil", "crepuscular nocturn", "degeneraţionist", obsedat de heraldică sau de astrologie, trufaş, proiectat în personajele sale, cultivînd kitsch-ul şi violenţa estetică etc. etc."

Atotputernicele servicii secrete

Programatic, revista LETTRE INTERNATIONALE acordă o atenţie mai mare decît literaturii de ficţiune (totuşi un capitol consistent din sumar) reportajelor, comentariilor şi analizelor făcute de scriitori, istorici, sociologi, politologi, jurnalişti - evenimentelor şi situaţiei actuale din diferite zone geopolitice. Din aceste piese de lego, alese şi asamblate inteligent, ediţia română ne dă în fiecare număr o imagine multidimensională a lumii şi ne înlesneşte înţelegerea mai subtilă a ceea ce se petrece la şi cu noi. Numărul 63 - toam­­na 2007 e exemplar din acest punct de vedere. De pildă, citind eseul Dunjei Melšiş, Un recviem sîrb, despre asasinarea prim-ministrului Zoran Djindjic la comandă politică, de către mafia economică provenită din serviciile secrete, nu putem să nu ne gîndim ce s-ar fi putut întîmpla şi la noi, dacă nu s-ar fi stopat afacerile ilegale cu ţigări (operaţiunile "}igareta") şi petrol ("Jimbolia") în care erau implicaţi membri ai S.P.P., S.R.I. şi altor servicii secrete. l încă şi mai interesantă e analiza intitulată Rusia azi, făcută de istoricul şi sociologul Perry Anderson de la University of California. El relevă modul în care falsa democraţie - "democraţia administrată" - a înlocuit totalitarismul, după preluarea resurselor naturale de către o mafie din KGB. Democraţia administrată înseamnă "una în care se ţin alegeri, dar rezultatele sînt cunoscute dinainte; justiţia audiază cazuri, dar se iau hotărîri care coincid cu interesele autorităţilor; prea este diversă dar, cu puţine excepţii, dependentă de guvern. Acesta este, de fapt, un sistem de "putere necontestată", din ce în ce mai asemănător cu statul sovietic, dar fără vreo bază ideologică." în acest sistem, elitele - intelighenţia - şi-au pierdut rolul important în cultură, învăţămînt, societate, "piaţa secerîndu-le suportul instituţional". Odată cu sărăcirea universităţilor, declinul mass-mediei controlate de oligarhi, plecarea competenţelor ştiinţifice şi artistice peste graniţe, scena culturală s-a dezintegrat şi fragmentat. în Rusia, "democraţia administrată", sprijinită pe imensele resurse controlate de stat, dă iluzia de oarecare ordine maselor, care preferă tirania anarhiei. l Şi din dialogul între doi zirişti, pakistanezul Ahmed Rashid şi elveţianul Georg Brunold e vorba despre serviciile secrete, răspunzătoare de situaţia din Pakistan. Rahid expune raporturile fundamentalismului islamic cu serviciile secrete ale armatei pakistaneze şi greşeala SUA şi a NATO de a-l sprijini pe preşedintele militar Musharraf, care nu poate renunţa la servicii secrete, deci nici la fundamentalism.

Sovromcărbune

Un amplu dosar cu Procesele şi condamnările lui Ion D. Sîrbu publică revista APOSTROF (consistentă şi elegantă grafic, ca la fiecare apariţie) în numărul 9. Cele zece pagini sunt îngrijite de Mihai Barbu, care a făcut efortul de a căuta şi grupa documente relevante privind condamnările scriitorului. Sigur că toate aceste elemente ale acuzării lui Sîrbu sunt cunoscute specialiştilor (ne referim la cei literari, nu la cei "cu ochi albaştri"); însă dosarul, bine documentat, va stârni în mod sigur interesul cititorilor care doar au auzit, până acum, despre petrileanul Ion D. Sîrbu (modelul real al lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, asistentul universitar la Filozofie ajuns în închisoare şi în mină, trădat de nevastă ş.a.m.d.).
Dacă primul proces şi prima condamnare se datorează unei discuţii cu Marcel Petrişor, în redacţia revistei "Teatrul", unde Sîrbu şi Doinaş lucrau, al doilea proces şi a doua condamnare sancţionează - în logica perfect-aberantă a regimului - scrierea unei piese "cu caracter reacţionar", intitulată Sovromcărbune. Absurdul înfloreşte: Ion D. Sîrbu e acuzat pentru un text scris cu şapte ani în urmă şi care, în plus, nu se găseşte la dosar. În intervenţiile acuzării, ca şi în cele ale apărării, Sovromcărbune figurează ba ca piesă de teatru, ba ca roman, ba ca... scrisoare. Oricum ar fi, nimeni din cei de faţă n-a citit textul, despre care acuzarea declară că, având un conţinut revoluţionar, are totodată un caracter contrarevoluţionar! Procesul, însă, decurge implacabil. "În consecinţă, tribunalul a hotărât, în numele poporului, cu unanimitate de voturi, condamnarea civilului Dezideriu Sîrbu la 7 (şapte) ani de închisoare corecţională, cu suspendarea exerciţiului drepturilor civile, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. Tribunalul dispune confiscarea totală a averii condamnatului şi îl obligă să plătească statului 400 de lei cheltuieli de judecată."
Un dosar judecătoresc şi un caz omenesc de parcurs - eventual, cu creionul în mână - de către tinerii noştri stângişti, ca şi de nostalgicii socialismului din generaţia mai vârstnică.