Delatorii

Un document "literar" incredibil, halcuinant, publică ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC în numărul din 1 martie 2005, descoperit de Marin Radu Mocanu în arhiva fostului Comitet Politic Executiv al CC al PCR. Este vorba de stenograma discuţiei dintre Nicolae Ceauşescu şi un grup de 22 de scriitori care, în urma cererii scrise, fusese primit de secretarul general al partidului în ziua de 26 august 1980.

Se ştia în lumea literară de iniţiativa celor 22, doritori să aibă peste rând o întâlnire cu şeful partidului şi statului. Se cam bănuia, dată fiind componenţa grupului, şi cam ce nu-i lasă să doarmă liniştiţi pe aceşti scriitori, până ce nu-l vor vedea pe Ceauşescu să-i spună păsul. Ce nu se putea totuşi bănui era că o vor face în felul arătat de stenogramă: deliranţi, pur şi simplu, în linguşirea dictatorului şi abjecţi fără limite în denunţarea confraţilor neagreaţi. Au mers cu acuzele până la a-i învinui faţă de Ceauşescu de trădarea ţării. Aici nu poate fi vorba, cum pare să creadă d-l C. Stănescu în comentariul său, de ceva ce în mod obişnuit se întâmplă în lumea artistică, "veşnic sfâşiată de obsesii ierarhice, de conflicte şi de neînţelegeri". Aici este vorba de altceva, de ceva neobişnuit, de ceva ce întrece orice închipuire. Este vorba de acţiunea concertată a unor scriitori care urmăresc nimic mai puţin decât punerea la zid a altora şi lichidarea lor. Ca şi a unor instituţii care le stăteau în cale, acestea fiind, cum reiese din stenogramă, mai ales Consiliul Uniunii Scriitorilor şi revista "România literară". De ce acestea? Consiliul pentru că, ales democratic, îi cam lăsase pe dinafară. Iar "România literară" pentru că funcţiona acolo o echipă de critici independenţi, străduindu-se să distingă între valorile autentice şi impostură, nemulţumindu-i cu opiniile lor, de-a lungul timpului, pe unul sau altul din cei 22.

Dar să-i vedem mai de aproape la lucru pe cei 22. Cu excepţia lui Romul Munteanu, care s-a referit la tiraje, reeditări şi traduceri, şi a lui Gh. Pituţ, care a intervenit pentru un copil bolnav (Pituţ "pare acolo un picat din lună" observă C. Stănescu), ceilalţi amestecă tămâierile dezgustătoare cu delaţiunea, jurămintele de credinţă în partid cu acuzele grave la adresa altor scriitori, a Consiliului Uniunii şi a "României literare".

Deschizătorul de pârtie este, vai, Nichita Stănescu, "deosebit de emoţionat de bucuria revederii" cu secretarul general căruia are a-i cere "unele sfaturi foarte esenţiale". Frumos spus, dar nu pentru unele sfaturi venise acolo poetul "necuvintelor", fie ele şi "foarte esenţiale", ci pentru a-i denunţa pe "provocatorii" care stricaseră armonia colocviului de poezie de la Iaşi, acei "derbedei din afară" faţă de care s-ar fi cuvenit "să acţionăm mai drastic, mai dur". Şi încă: "...ne-am lăsat surprinşi de provocatori, pentru că nici un comunist cinstit nu poate tolera să cheltuim banii poporului şi să se facă propagandă împotriva partidului şi poporului. Lucru este simplu: sunt mentalităţi şi cu banii comuniştilor vor să înjure pe comunişti, lucru netolerat de noi".

Intervenţia lui N. Stănescu, cu tot aplombul ei principial, devine palidă faţă de aceea care urmează, a lui Dan Zamfirescu, "istoric şi critic literar". Mai întâi omul mărturiseşte starea de extaz în care s-a văzut proiectat, dar şi de uşoară confuzie: oare visează că se află în faţa lui Ceauşescu sau lucrul chiar se întâmplă? A avut nevoie, pentru a se dezmetici, de ajutorul colegial-contondent al lui Paul Anghel, la care a şi apelat: "când mi s-a spus de această întâlnire, am rugat pe Paul Anghel să-mi dea un pumn ca să-mi dau seama dacă este vis sau realitate". Odată lămurit că este realitate, D. Z. trece direct la atac, un atac pe cât de violent pe atâta de metodic. Trebuia dovedit că "de când a venit la conducere noul consiliu" la Uniune se petrec lucruri grave, lucruri grave dar nu accidentale, ci puse la cale potrivit unui plan. încă la colocviul de critică, ţine să recapituleze vorbitorul, deci cu câţiva ani înainte, "a apărut o tendinţă de a combate poezia patriotică sub pretextul că este în mare măsură o poezie realizată la un nivel scăzut". Aceste susţineri se leagă, îşi continuă Dan Zamfirescu demascarea, de ceea ce s-a petrecut mai târziu la Iaşi, la colocviul de poezie "care s-a transformat într-un vehement atac concentric la adresa poeziei patriotice şi a poetului Adrian Păunescu, executat prin parabole sau direct pe nume de Şt. Aug. Doinaş, Dorin Tudoran şi Gheorghe Grigurcu".

Atac la poezia patriotică, atac la Adrian Păunescu, parcă e totuşi prea puţin, îşi va fi zis învolburatul Dan Zamfirescu în timp ce cuvânta, şi atunci iată-l aruncând în joc cartea cea mare: "...simbolul acestei poezii patriotice Ťproasteť era Adrian Păunescu, peste capul căruia, cu citate din Goethe şi Eckermann, se viza mai departe". Mai departe, adică spre Ceauşescu, el era ţinta, o spune aproape pe faţă D. Zamfirescu, nemailăsând vreo îndoială că iniţiatorii întâlnirii cu Ceauşescu îşi propuseseră să obţină atunci de la el lichidarea adversarilor, cu orice preţ, atunci ori niciodată.

Acuzaţia de punere în acord a celor de aici cu cei de la "Europa liberă" o formulează mai toţi vorbitorii, cu intenţia clară nu doar de a-l câştiga de partea lor pe Ceauşescu, dar şi de a-l obliga, în faţa delictului de trădare pe care i-l semnalau, să ia o decizie în forţă. "Ne-am trezit prinşi, se lamentează acelaşi Dan Zamfirescu, între două focuri egal de violente, al ŤEuropei libereť şi al ŤRomâniei literareť. Din acel moment cea mai perfectă coincidenţă de acţiune s-a stabilit între postul domnului Noël Bernard şi instituţia tovarăşului Macovescu, elogiile grupului Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca revărsându-se asupra-i (...) cei doi trasează linia şi cei de la Bucureşti o pun în practică (...) totul se petrece ca şi cum un fir direct leagă conducerea Uniunii de respectivul post de radio (...). Ajungem să ne întrebăm, cine este editorul ŤRomâniei literareť? Partidul Comunist sau ŤEuropa liberăť"?

Al. Andriţoiu dezvoltă şi el teza conivenţei dintre "Europa liberă" şi "denigratorii" din ţară ("La ŤEuropa liberăť sunt denigraţi scriitorii ce sunt denigraţi şi criticaţi şi în ţară, sunt acuzaţi de naţionalism, de antisemitism, ca Păunescu, Barbu, Fănuş Neagu, Lăncrănjan şi alţii"), remarcându-se prin avansarea ideii că, "datorită activităţii unor elemente izolate", Uniunea Scriitorilor "tinde să devină (...) un factor de opoziţie socială şi politică". Măcar de-ar fi fost! Ion Lăncrănjan, mai modest, se plânge că nu poate să participe la şedinţele de consiliu ("nu ai voie să participi la şedinţele de consiliu decât dacă eşti invitat"), iar nefericitul Teodor Balş este şi el supărat pe "grupurile elitare" şi pentru că s-ar fi ajuns în situaţia "ca organismele Uniunii Scriitorilor să fie scoase de sub controlul de partid". încă o dată, măcar de-ar fi fost aşa! Supărat cam din aceleaşi motive este şi Paul Anghel care deplânge atmosfera de anarhie de la U.S., "de incitare la opunere faţă de conducerea literaturii, faţă de partid". Noroc că există Ceauşescu, speranţa ultimă şi dătătorul de sens al existenţei: "aş dori să spun că pentru noi reprezentaţi un sens de existenţă. Ce ne-am face noi dacă nu aţi fi dumneavoastră? Cei despre care a fost vorba adineauri, cred că de-acum încolo s-ar pune cu ciomegele pe noi".

Pentru Fănuş Neagu "cuţitul a ajuns la os" şi de aceea socoteşte că "a sosit momentul să se încerce o operaţie salvatoare". Cine s-o încerce? Probabil cei 22, cu împuternicire de la partid. Până la operaţie marele prozator are şi el a se plânge de ostilitatea (dar şi de promptitudinea) "Europei libere" care "te pune la zid (...) la două sau la maximum trei zile după ce ai luat cuvântul într-o şedinţă cu uşile închise". Nici Fănuş Neagu, altă dată cronicarul sportiv al "României literare", nu se abţine de a arunca o piatră în direcţia revistei, desigur o ţintă dinainte convenită: "Această grupare îşi apără, manevrează şi stimulează simpatizanţii prin intermediul revistei ŤRomânia literarăťdin al cărui amvon (sic!) se tămâiază reciproc, asigurându-se unul pe altul de nesfârşita lor generozitate".

Până la urmă, participanţii la întâlnirea cu Ceauşescu devin repetitivi şi previzibili. M. Ungheanu face conexiunile de rigoare între inadeziunea la protocronism şi politica ŤEuropei libereť, Iulian Neacşu este total confuz, D. Bălăeţ îi raportează secretarului general că în toate cărţile sale (ale lui Bălăeţ!) a servit politica partidului şi că îl întristează atitudinea unor tineri care, ca Dorin Tudoran, îndeamnă la scepticism şi negativism. Marian Popa are ceva de spus despre participarea nepotrivită a lui G. Ivaşcu la un congres internaţional ceea ce îi dă ocazia lui Mircea Micu de a strecura şi el o succintă delaţiune: "Fiica i-a fugit în Franţa". Fiica lui George Ivaşcu, desigur.

După ce sfârşiră toţi de vorbit luă cuvântul Ceauşescu, ascultat cu legitimă aviditate de scriitorii reclamagii, curioşi la culme de cum va reacţiona el după ce-i împuiaseră capul cu atâtea laude deşănţate şi cu critici dure la adresa unor duşmani pe care se străduiseră să-i prezinte ca fiind şi ai lui. Ceauşescu evită abil să se plaseze de o parte sau de alta, admiţând că "s-au spus multe probleme" şi chiar felul cum au fost spuse arată că "merită să reţină serios atenţia". Şi imediat o rezervă, am spune stilistică: "poate unele, în felul cum au fost puse, nu sunt cele mai bine exprimate, deşi sunt exprimate de scriitori!" Apoi altă delimitare: "Eu am cel puţin părerea, că în ciuda acestei stări de lucruri, totuşi, avem o literatură bună şi în general s-a dezvoltat bine". Respinge, în orice caz, ideea de criză şi alarmismele: "S-au făcut şi greşeli dar nu trebuie să dramatizăm unele stări de lucruri, aşa cum nu trebuie să încurajăm alte lucruri". înţeleagă fiecare ce-o vrea!

Îşi poate oricine închipui dezamăgirea, dezumflarea, pleoştirea celor 22 la plecarea de la CC. Cât de mult se pregătiseră pentru marele asalt şi cu ce puţin s-au ales! De fapt cu nimic, cel mult cu darea aramei pe faţă înaintea vicleanului Ceauşescu.