Despre parte ca întreg
In mod curent, presa culturală bucureşteană reflectă exclusiv mişcarea artistică din spaţiul de referinţă şi, cu mici excepţii, din împrejurimi. Rareori, şi doar în măsura în care există implicări directe, se mai comentează şi cîte un eveniment care a avut loc şi în alte zone ale ţării. Această situaţie deja cronicizată a dus la o anumită enclavizare a mişcărilor artistice din diferite regiuni ale ţării, iar proasta comunicare face ca însăşi sensibilitatea receptării să suporte nenumărate disfuncţii. Dacă sudul României şi Moldova, adică aproximativ spaţiul vechiului Regat, se mai regăsesc în acelaşi tip de reprezentare şi în acelaşi orizont de aşteptare, Transilvania şi Banatul, dar, în special, Transilvania, continuă să rămână un vast teritoriu necunoscut în esenţă şi încă neexplorat sistematic, atît pentru istoriografia, cît şi pentru critica românească de artă. Anvergura clivajului dintre Sud-Estul şi Nord-Vestul ţării nu o oferă, însă, atît spaţiul rarefiat şi amăgitor al culturalului, cît acela mult mai frust şi cu adevărat necruţător al economicului care se exprimă, evident, în coordonatele şi prin mecanismele pieţei de artă. Poate că un răspuns specific la acest tip de autism, la această patologică noncomunicare, este consolidarea comunităţilor artistice pe criterii zonale, comunităţi atît de puternice ca energie creatoare şi de spectaculoase ca formă de structurare încît reuşesc să devină exponenţiale pentru fenomenul naţional în totalitatea sa. Astfel, dacă analiza critică şi judecata istoriografică ar poposi o clipă în Bistriţa, de exemplu, şi s-ar apleca sistematic asupra unor artişti precum Vioara Popescu, Miron Duca, Maxim Dumitraş, Marcel Lupşe, Mihai Perca, Vasile Tolan şi încă mulţi alţii, s-ar constata, pe nesimţite, că obiectul de studiu ar fi arta românească însăşi, în toată complexitatea ei şi cu întreaga diversitate de interese, estetici, ideologii şi, de ce nu, disfuncţii. Pentru că, asta e, atunci cînd un mecanism funcţionează cum trebuie, întregul se oglindeşte în parte cu o înaltă fidelitate.
Lumea lui Capşa...
Imaginarul poetic al lui Liviu Capşa se revarsă, asemenea unei ape care a descoperit rosturile capilarităţii, asupra a tot ceea ce el scrie într-un gen sau în altul. Fie că scrie poezie propriu-zisă ori parodie, evocare sau reportaj, pastilă jurnalistică sau analiză politică, textul său este veşnic ispitit să evadeze din captivitatea evenimentului concret de la care porneşte şi irepresibil condamnat la o contemplaţie amplă, care priveşte resorturile adînci ale speciei şi nu cazurile individuale, ceea ce, la prima vedere, ar plasa totul în spaţiul înalt al unui umanism sever, adică încărcat de nenumărate responsabilităţi. Şi, pînă la un punct, lucrurile chiar aşa stau. Numai că acestă angajare a lui Liviu Capşa, fie că ea se manifestă în cîmpul pur al ficţiunii, în cel impur al socialului sau în acela de-a dreptul insalubru al politicului, nu este nici una didactică, şi nici una misionară, ci una ludică şi necruţătoare în acelaşi timp. Şi poate că tocmai acest amestec paradoxal de empatie, de detaşare ironică şi de voluptate a observaţiei şi a enunţului sau, într-un cuvînt, această scufundare inocentă în-
tr-un real ce pendulează incontinent între substanţă şi fantasmă, transformă observaţia lui Capşa în viziune, iar textului denotativ îi deconspiră structuri poematice. Puse cap la cap, aceste poveşti camuflate cu trenuri absurde, cu oameni mărunţi, cu întîmplări periferice sau cu impostori drapaţi în costume istorice sînt tocmai bune ca leacuri împotriva resemnării şi ca început convingător pentru o epopee tragi-comică a unei tranziţii eterne.
... şi a lui Dumitru Ivan
Pictura lui Dumitru Ivan întruneşte, simultan, trei caracteristici fundamentale care o scot de sub dependenţa strictă a limbajului. Mai întîi, ea
reprezintă simptomul unei spaime de vid şi, simultan, expresia unei continue stări jubilatorii. Indiferent dacă este vorba de lucrări mai vechi sau mai recente, lupta cu spaţiul, cu suprafaţa albă a pînzei, dar şi bucuria de a triumfa prin culoare şi de a clama supremaţia prin formă sunt prezente în aceeaşi măsură şi se manifestă la fel de puternic.
În al doilea rînd, în cîmpul fragil al culorii, oricît ar părea de paradoxal, vocaţia unui decorativism amplu şi fascinaţia pentru ritmurile care susţin adevărate construcţii simfonice sunt contrapunctate prin tensiunile irepresibile pe care le generează fie dinamica liniei, fie nenumăratele contraste, de la cele statice, de cantitate, şi pînă la impulsivitatea complementarelor.
Şi, finalmente, în al treilea rînd, această pictură care se complică proporţional cu intensitatea privirii se dezvăluie ca o continuă oscilaţie între ordine şi disoluţie, între imaginea unei lumi reduse pînă la detaliul ei constitutiv şi rigoarea absolută pe care o salvează memoria unui antropocentrism structural, chiar dacă uneori esenţializat, alteori aluziv sau numai difuz.
Oximoronică în viziune şi în limbaj, fundamentată riguros pe contrarii multiple, masculină şi feminină în egală măsură, pictura lui Dumitru Ivan este un adevărat sistem vizual în care lumea sensibilă şi proiectul existenţial se afirmă şi se susţin cu aceeaşi îndreptăţire. Cu îndreptăţirea firească pe care o impune puterea de persuasiune şi de seducţie a artei.
Ce este audienţa?
udienţa este sloganul la adăpostul căruia televiziunile comerciale se pot masturba în public fără teama că vor fi sancţionate în vreun fel de cei de la moravuri. Dintr-un concept care privea, iniţial, o problemă de receptivitate şi de seducţie, în speţă una de comunicare, interesantă deopotrivă pentru public, pentru pedagogi şi pentru sociologi, audienţa a devenit, simultan, o categorie mistică, un fetiş lexical şi un tabu juridic în numele cărora infracţiunea propriu-zisă ori, în cel mai fericit caz, potenţialul infracţional, capătă măreţie, demnitate şi putere de exemplu. Cînd, în numele audienţei, Vacanţa mare îşi transmite mesajele direct din băile de sulf, Gheorghe pizduieşte naţiunea şi vorbeşte aproape elogios despre iarbă, nişte fetiţe uimite în faţa prompterelor transmit ştiri, cu o invidie pe care abia şi-o reprimă în direct, despre violatorul cretin al unor babe care nu s-au decis încă dacă e cazul să se plîngă sau să se laude, nu ştiu exact care e cîştigul economic, dar ştiu fără eroare cu ce viteză ne îndreptăm către manualul de zoologie şi către capitolul preistorie al manualului de Istorie.
Audienţa, aşa cum arată ea pe tăpşanele păstorite de Andreea Marin, şi pe care pasc, de-a valma, Badea, Oreste, Adrian Copilul Minune şi marţiana aceea care vorbeşte ca un sintetizator şi care o imită patetic, la Realitatea TV, pe Eugenia Vodă, nu este o simplă relaţie, o regăsire a grupurilor mari în limitele aceluiaşi cod, ci o manipulare abjectă, o cerebroctomie premeditată şi o anesteziere subtilă în faţa oricărui stimul care ar putea să-i provoace bietei raţiuni vreo durere, oricît ar fi ea de mică. Socotind, în mod ipocrit şi meschin, că audienţa este exclusiv o problemă cantitativă, de inventar, şi ignorînd cu desăvîrşire substanţa şi calitatea ei, ne minţim cu aceeaşi neruşinare după care capul de locuitor statistic al lui Ceauşescu mînca mai ceva ca o cîrtiţă (adică de două ori greutatea), în vreme ce gura bietulului locuitor de la coadă mînca doar lozinci. Cum ar fi, de pildă, audienţa!
