Arhivă



Mircea Motrici, talentat reporter din Suceava, care, în perioada afirmării sale, l-a entuziasmat pe Geo Bogza, se află în posesia unei arhive de o valoare - istoriografică şi literară - excepţională. Este vorba de lucrările în manuscris, caietele de memorii şi dosarele cu documente ale unui ascendent al său, arhimandritul Dionisie Udişteanu, profesor-subdirector în perioada dinainte de război al Seminarului Monahal de la Mânăstirea Cernica, persecutat, în perioada postbelică, de regimul comunist. Recent, Mircea Motrici a început să publice această arhivă. Primul volum (din cele aproximativ treizeci, câte va număra colecţia), O viaţă ca oricare alta (Suceava, Editura Muşatinii, 2004) are o prefaţă semnată de patriarhul Teoctist, fost elev al lui Dionisie Udişteanu (în perioada 1932-1940). "Ca om de cultură şi talentat pedagog - îşi aminteşte semnatarul prefeţei - el izbutea să echilibreze nu numai programele de învăţământ, ci şi cele mânăstireşti şi, totodată, s-a arătat fidel sprijinitor al părintelui director, arhimandritul Chesarie Păunescu şel însuşi o personalitate de seamă din istoria culturii româneştiţ."

Volumele următoare pregătite pentru tipar de Mircea Motrici sunt: Seminarul monahal Neamţu, Seminarul Monahal Cernica, Mânăstirea Secu - comorile artei, credinţei şi culturii, Mânăstirea Secu - graiul evlaviei străbune, Ogor înţelenit, Mânăstirea Cernica, inscripţii şi însemnări, Udeşti de pe Suceavă (cercetare istorică), Obârşia neamului din care mă trag, Căi luminoase, 1930-1967 - cuvântări bisericeşti la diferite ocazii, Lămuriri liturgice, Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Misail, Mitropolia Moldovei şi Sucevei - inscripţii, Un călugăr erou, arhimandritul Iustin Şerbănescu, Protosinghelul Ieroschimonah Ghervasie Hulubaru, Documentele Mânăstirii Secu, Mânăstirea Secu, călăuză de cunoaştere, călăuză istorică, Monumentul de la Miclăuşeni - monografie, Mânăstiri din Moldova şi Bucovina - însemnări şi inscripţii, Frământări cărturăreşti din lumea călugărilor, Încrustări pe răbojul vremii (apostolat cultural şi misionar), Începuturile creştinismului şi monahismului român, Părinţi şi fraţi de la Cernica, Un călugăr îmbunătăţit, Vichentie Mălău, Răposarea părinţilor şi fraţilor de la Ostrovul Cernica, 1781-1868, Călugăriile de la Mânăstirea Cernica, 1808-1895, Buddha şi budismul, Crinii ţarinii.



Instanţă de consacrare



ocietatea de Radio şi Televiziune "Etalon" de la Râmnicu-Vâlcea are unele dintre cele mai serioase şi atractive (combinaţie de însuşiri rar întâlnită, dar posibilă) programe culturale din ţară. Preşedintele societăţii, Iulian Margu, crede în destinul cultural al oraşului său, Râmnicu-Vâlcea, pe care, împreună cu alţi intelectuali din partea locului, încearcă să-l înscrie printre centrele culturale importante ale ţării. A şi înregistrat succese în această direcţie. Postul de televiziune "Etalon" a obţinut numeroase premii, naţionale şi internaţionale, pentru calitatea emisiunilor sale. Totodată, în fiecare săptămână, "Etalon" difuzează talk-show-uri cu personalităţi ale culturii române invitate (şi aduse cu maşina) la Râmnicu-Vâlcea, special în acest scop. Selectarea lor este foarte exigentă (amintind de modul cum îşi alegea Iosif Sava musafirii la faimoasele lui "serate muzicale").

Se va ajunge în curând în situaţia ca un om de cultură să se considere consacrat abia după ce a fost prezent la emisiunile postului de televiziune "Etalon".



La nivel de Pullizer



S-a vorbit pe larg despre plecarea de la Adev|rul a grupului celor patru: Cristian Tudor Popescu, Adrian Ursu, Bogdan Chirieac, Lelia Munteanu. Tonul unor comentatori a fost de tragedie antică. Numai Farfuridi şi Brânzovenescu mai făceau astfel de comentarii prăpăstioase.

Pe de altă parte, în cursul discuţiilor interminabile, au ieşit la iveală dedesubturi compromiţătoare - cum ar fi vechea şi discreta relaţie a ziarului cu Viorel Hrebenciuc. Ar fi fost înţelept, din partea lui Cristian Tudor Popescu, să treacă sub tăcere această legătură. Dezvăluind-o (fie şi cu un dispreţ de ultimă oră faţă de Viorel Hrebenciuc) n-a făcut decât să confirme, într-un mod şocant, ceea ce oricum se putea observa de multă vreme: că ziarul era de partea PSD.

Susţinerea PSD a fost practicată de ziarul "Adevărul" în modul cel mai dizgraţios posibil: prin SIMULAREA obiectivităţii. Dacă România a pierdut cincisprezece ani din istoria sa este şi din cauză că acest ziar, care avea înscris cuvântul "Scânteia" în filigran, a intoxicat subtil sute de mii de oameni cu pesedismul lui disimulat în imparţialitate, independenţă a opiniei etc.

Intuiţiile şi presupunerile noastre primesc o nouă confirmare (dar şi o completare) din partea revistei ACADEMIA CA}AVENCU, care în numărul său din 30 martie 2005 publică un dosar al cazului. Dezvăluirile făcute de Mircea Toma, autorul acestui dosar, sunt spectaculoase. Nume ca Dumitru Tinu, Emilia Iucinu, Fathi Taher, Nicolae Văcăroiu, Paul Teodoru, Ion }iriac, Viorel Hizo, Dumitru Dragomir sau George Constantin Păunescu apar prinse într-o reţea de interese comune care se măsoară în milioane de dolari. De-a lungul anilor, justiţarul Cristian Tudor Popescu n-a scris nimic despre acest climat în care evolua ziarul Adevărul. Era prea ocupat cu denunţarea lui Nichita Stănescu ca impostor.

Academia Caţavencu nu mai este de mult doar o revistă de umor (irezistibil), ci şi cea mai bună revistă de investigaţii din România. Dacă tot ceea ce susţine Mircea Toma este adevărat, articolul său ar merita un Premiu Pullizer (sau un echivalent românesc al lui).



Optzecismul românesc



In revista TIMPUL nr. 3/ 2005, Radu Andriescu publică un surprinzător articol despre "optzecismul" rusesc, descriin-

du-l cu precizie: "Câteva curente poetice foarte bine conturate şi a căror teoretizare a început încă din prima jumătate a deceniului nouă, respectiv metarealismul, conceptualismul şi prezentismul au trasat o hartă poetică foarte asemănătoare celei de la început de secol şdouăzeciţ: simbolism, futurism şi akmeism." Este, din câte ştim, pentru prima dată în presa noastră literară când se schiţează o analiză a tendinţelor din literatura rusă de la sfârşitul secolului douăzeci. Ameţiţi de propaganda optzeciştilor de la noi, începuserăm să credem că, în afară de ei, nimeni nu mai inventa ceva demn de interes în literatura lumii în acea perioadă.


P.S. În acelaşi număr de revistă, Liviu Antonesei, care mă numeşte, fără ironie, "simpaticul critic literar Alex" (ceea ce, tot fără ironie o afirm, mă înduioşează) încearcă să "repereze" onoarea Doinei Ruşti, al cărei roman, Omuleţul roşu, l-aş fi minimalizat pe nedrept în România literară. Mă bucur că Liviu Antonesei face acest gest de cavalerism, datorită căruia am numai de câştigat: domnişoara va fi, fără îndoială, fericită (aşa cum îmi doream, în adâncul inimii, şi eu), şi nici reputaţia mea de critic exigent nu va avea de suferit. Apreciez spiritul de sacrificiu al lui Liviu Antonesei.