Comersant de case român
Vasile Iancu întreabă încă din titlul articolului său din CONVORBIRI LITERARE nr. 7: Oare virulentul critic al "Europei libere" din "Luceafărul" antedecembrist este acelaşi cu un expert în afaceri imobiliare? Răspunsul e afirmativ. Rămas fără "obiectul muncii" după 1989, Artur Silvestri, expert în scrierea de injurii şi calomnii, din ordinul Securităţii, la adresa personalităţilor culturale ascultate pe unde scurte în mai toate casele din România, s-a orientat spre alt fel de vînzări-cumpărări. Şi-a păstrat însă pseudonimul "literar" (numele său adevărat, Târnăcop, sugerînd demolări şi lovituri brutale), deşi impostura "distinsă" şi muzicală formează cu persoana lui un involuntar oximoron. A făcut - ca mulţi alţii de teapa lui - carieră ca om de afaceri şi are frecvente apariţii publice în calitate de PDG al Institutului de Consultanţă Imobiliară, profesor de gestiune imobiliară, expert în domeniu, proprietar al unei luxoase reviste de arhitectură şi decoraţiuni interioare, ce mai, un VIP al tranziţiei din România. Cum s-a produs tranziţia lui, de la oribila campanie de presă, dusă în anii '80 în paralel cu operaţiunile teroriste ale DIE de lichidare fizică a "vocilor" ce demascau regimul lui Ceauşescu, la "capitalistul" de azi nu e greu de bănuit. Sistemul în care fusese angrenat a continuat să funcţioneze ca uns, dovadă numărul mare de afacerişti de top şi politicieni proveniţi din zona securistică. Deşi adevărul despre trecutul lor nu-i atinge nicicum, e bine să fie ştiut. Memoria generaţiilor mai vîrstnice e încă vie, colecţiile de publicaţii - încă accesibile în biblioteci şi ele nu pot fi distruse, ascunse ori "prelucrate" ca dosarele din arhivele Securităţii. Vasile Iancu dă şi indicaţii bibliografice, menţionînd semnatarii cîtorva texte comandate de poliţia politică în 1979, de pildă: Ťîn corul scribilor de serviciu, care "ejectau" texte împotriva celor de la "Europa liberă" (în ce termeni, nu e cazul să mai spunem) se înscriau Ion Lăncrănjan (Căţeaua, "Flacăra", iulie 1979), Vasile Nicolescu (Naufragiaţii de pe pluta lui Nimeni, "Contemporanul", iulie 1979), Ion Dodu Bălan (Mercenarii vorbei de ocară, "Flacăra", iulie 1979), Pompiliu Marcea (Moş Teacă în literatură, "Luceafărul", iulie 1979), Dan Ciachiar (Murături de Paris, "Săptămîna", iulie 1979), Doru Popovici (Cacofoniile Europei libere,"Săptămîna", iulie 1979), Dinu Săraru, Eugen Barbu şi ciracii săi de la "Săptămîna" ş.a.m.d.ť. Dar cea mai lungă şi mai otrăvită campanie împotriva postului de radio care-l înfuria pe dictator a fost aceea a lui Artur Silvestri din "Luceafărul" condus de Nicolae-Dan Fruntelată şi Mihai Ungheanu - alţi doi oameni de încredere ai Partidului unic ajunşi, fireşte, şi ei politicieni cu funcţii după 1989. Sub genericul Pseudocultura pe unde scurte, colaboratorul securiştilor (care îi puneau la dispoziţie înregistrările emisiunilor) a publicat pe parcursul anului 1983 aproape săptămînal texte în care "înfiera", cu limbaj din Cursul scurt de istorie a PCUS, postul "antiromânesc, finanţat de capitalişti" şi îi ataca dur pe "agenţii cosmopoliţi", trădători de patrie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Paul Goma, I. P. Culianu, Virgil Nemoianu şi ceilalţi colaboratori ai "oficinei imperialiste americane". După ce şi-a vîndut ce avea şi el de vînzare pe atunci - conştiinţa şi condeiul, pe meschine privilegii, hop!, după 1989, capitalismul nu i s-a mai părut deloc odios fostului comersant de piei de cloşcă, cosmopolitismul n-a mai fost detestabil şi valuta nu i-a mai puţit. Devenit fruntaş pe ramură în întrecerea capitalistă, expertul în afaceri imobiliare şi-a făcut uitată activitatea publicistică de la "Luceafărul". E drept, nimeni nu-l mai întreabă de ea, doar cîte un istoric literar, într-un colţ de revistă, crede naiv că reîmprospătarea memoriei e necesară.
Poliţia şi Primăria faţă cu Poezia
Minunatul artist Ion Barbu şi-a făcut celebră în toată ţara urbea de reşedinţă, Petrila, în care se încăpăţînează să-şi ducă existenţa. îN ZIUA din 2 august am putut citi, relatat de Iolanda Malamen, un episod recent şi semnificativ din viaţa desenatorului şi animatorului cultural care face cît o instituţie: în noaptea de 29-30 iulie, năstruşnicul Ion Barbu a înfrumuseţat zidurile mizere ale oraşului mineresc, scriind pe ele cu spray-uri cu vopsea versuri din vreo 70 de poeţi români. Citatele alese erau din Nichita, Sorescu, Brumaru, Daniel Turcea, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Matei Vişniec ş.a. Rezultatul? Concetăţenii, indignaţi de "vandalism" l-au reclamat la Poliţie, unde i s-a întocmit un proces-verbal pentru culpa de a fi "scris fără drept pe pereţi versuri din poezia românească" şi i s-a dat un avertisment. Dar asta nu e tot: Ziua reproduce şi fragmente dintr-un articol apărut pe 1 august în ziarul local Gazeta Văii Jiului, sub semnătura unei anume Ramona Rosulescu. Persoana (că ziaristă nu-i putem zice) se face purtătoarea de cuvînt a petrilenilor şocaţi şi consideră citatele, semnate de nume care nu-i spun absolut nimic, "urme de ritualuri sataniste", "isterii ale unor indivizi bolnavi", "vandalisme care îşi bat joc de un oraş întreg". "Contactat telefonic, primarul oraşului, Ilie Păducel a fost foarte scurt: ŤExtraordinar! O să iau măsuri cu poliţiať. Aşteptăm şi noi cu interes să se întîmple asta. Să fie descoperiţi făptuitorii, fiindcă altfel trebuie să recunoaştem... cu regretele de rigoare că ŤPetrila e chiar un sat fără cîiniť". Petrila s-a dovedit totuşi cu cîini. Ion Barbu a fost "descoperit" şi avertizat, iar concetăţenii lui Păducel şi Rosulescu au acoperit cu var poemele de pe ziduri.
Apocalipsa educaţiei
S-au încheiat examenele de admitere în învăţămîntul superior. în revista 22 nr. 804, Cătălin Avramescu şi Cristian Preda, care au examinat candidaţii la Facultatea de Ştiinţe Politice din Universitatea Bucureşti, îşi comunică observaţiile şi tristele concluzii. Facultatea la care predau ei e una din cele mai solicitate, majoritatea candidaţilor rîvnind la o carieră în diplomaţie. Ceea ce le-a fost însă dat să audă de la tinerii absolvenţi de liceu (cu medii bune) creează perplexitate. Cătălin Avramescu e de tot deprimat: "Asistăm în această ţară - o spun cîntărindu-mi cuvintele - la Apocalipsa educaţiei". Răspunsurile aiuritoare la întrebări simple de geografie şi istorie ("Unul localizează Japonia în Oceanul Indian, altul crede că Egiptul e în America Centrală. O domnişoară nu ştie nici un oraş din Franţa în afară de Paris, pentru că a călătorit direct acolo cu autocarul..." sau "O candidată nu ştie cine cu cine s-a bătut în al doilea război mondial. O alta afirmă că Războiul Rece s-a dus între Kennedy şi Churchill pe de o parte şi Japonia pe de altă parte.") îl conduc la două observaţii: "Primul lucru care m-a frapat la aceşti tineri e că, literalmente, mulţi dintre ei nu ştiu pe ce lume se află ş...ţ. Mai grav e că pentru ei raporturile dintre realitate şi ficţiune a minţii sînt foarte confuze. Ei par să trăiască într-o lume în care nu e nici o diferenţă ontologică între Napoleon şi Pokemon sau între Adolf Hitler şi Batman. Nu e vorba doar că tinerii nu cunosc istorie sau nu se interesează de actualitatea politică. Mai profund, e un fel de naivitate perplexă în faţa lumii, o mirare că oamenii au trăit şi înainte de născocirea telefonului mobil". Situaţia dezastruoasă e rezultatul unei educaţii care nu are nici un fel de angajare morală şi a pierdut simţul realităţii: "Din bani publici, cetăţenii finanţează un sistem care produce, pe scară industrială, ceva mai rău decît ignoranţa" - afirmă Cătălin Avramescu. l Cristian Preda, decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, propune, pentru a cunoaşte adevăratele rădăcini ale răului din învăţămînt, o anchetă de amploare, cu un chestionar la care elevii şi profesorii să răspundă anonim: "Ce învaţă şi de unde învaţă o persoană aflată în sistemul educaţional? în ce fel asimilează, reproduce, transmite şi inovează şcoala o experienţă socială? Ce loc ocupă familia în relaţia dintre individ şi una din instituţiile-pivot ale societăţii? Ce pondere au mediile de informare în formarea individuală? Cum sunt formate abilităţile sociale? Ce cariere deschide în mod direct şcoala, la fiecare nivel al său? Ce autoritate au astăzi profesorii? Răspunsurile la asemenea întrebări ar putea schiţa portretul semenilor noştri." O asemenea investigaţie ar trebui să excludă problema banilor, fiindcă se ştie deja bine că învăţămîntul e subfinanţat. l Pe următoarele trei pagini de revistă e transcrisă înregistrarea unei dezbateri a G.D.S. cu tema învăţămîntul în impas? Participanţii - decani, rectori, directori de institute, ministrul Educaţiei şi Cercetării - au dezbătut mai mult chestiunea financiară.
