Sesizare



Deci, în noaptea de marţi spre miercuri a.c., fosta cu care domiciliez separat în acelaşi apartament de două camere decomandate de la Sala Palatului, deasupra la Pantofi, dar nu mai vorbim decît strictul necesar, că nu se mai poate discuta cu ea de cînd a dat în patima cititului şi nu-şi mai îndeplineşte nici o datorie conjugală - nu tu gătit, nu tu călcat, nu plimbat cîinele, iar pensia ei amărîtă o risipeşte toată pe cărţi, deşi, cînd am luat-o, era o femeie de treabă, dintr-o familie cumsecade şi nimeni n-ar fi crezut că o să ajungă în halul ăsta, rîsul lumii. Deci, în noaptea spre Sfîntul Ilie 2005, poate şi fiindcă era o presiune atmosferică între două averse cu aspect de vijelie şi descărcări electrice, fosta a devenit agitată, presupun că a intrat în sevraj că nu mai avea nici o carte pe noptieră şi îşi consumase tot raftul întîi. Am auzit zgomote suspecte şi pe urmă am văzut-o rujîndu-se la oglinda din baia comună. "Unde te duci la ora asta?" m-am simţit dator să o întreb, că ea nu se rujează decît cînd pleacă de acasă. "Să plimb cîinele" - a zis, dar n-a luat cîinele, care dormea în bucătărie, a luat doar levierul din debara şi a plecat ca teleghidată, lăsînd uşa deschisă. N-a lipsit mult, circa 34 de minute. S-a întors cu o mutră mulţumită şi o pungă plină, pe care scria Humanitas bunul gust al libertăţii. A pus levierul la locul lui, a intrat în dormitor, a încuiat uşa, şi de atunci e linişte. Calculatoarele şi DVD-urile care am auzit la Ştiri nu le-a luat ea, dar mai mult ca sigur a lăsat şi acolo uşa vraişte, cum face şi acasă. Fiind vorba de un loc luminat şi circulat, s-o fi găsit cineva normal la cap să le ia. (A. B.)



Pe aripile vîntului



Înainte de '89, o familie de prieteni colecţiona artă neagră. Obiecte splendide populau casa, le ştiam simbolurile, cum erau folosite în tot felul de ritualuri în ţările de unde veneau, în triburi africane. Făceau parte din viaţa tuturor, ca şi poveştile pe care le închideau în negrul lemnului de abanos, în roşul patinat al celui de cireş. Ne priveau şi, de ce nu, participau la conversaţii, la stări. Într-o zi, intrînd pe aleea din faţa blocului, am reuşit să înţeleg cu greu din zarva de proporţii ce-i anima pe vecini, că apartamentul lor a fost spart de hoţi. Am alergat într-un suflet. Nu aveam dubiu că minunata colecţie dispăruse... Stupoare! Fiecare exemplar se găsea pe poziţiile cunoscute. Cîteva statuete fuseseră deplasate, cu grijă, ca hoţii să aiba acces direct la sursă. Au furat sticlele de whisky, de coniac, de vin, banii, televizorul, bijuterii. Averea cea mai însemnată a fost pur şi simplu ocolită, desconsiderată, ignorată!

De asta mi-am adus aminte cînd am auzit despre spargerea de la Humanitas. Povestea este halucinantă, iar doza de aiureală nu lipseşte nici în acest caz. Cred că băieţii habar nu aveau ce înseamnă librărie. Ochii lor nici n-au zărit cărţile, le-au dat la o parte, ca hoţii din povestea de mai sus, ca să poată lua calculatorul, dvd-ul, casete video. În regatul cărţilor, ei au furat mazăre! Cum să furi o carte nu este subiectul nici unui curs pentru hoţi, nu este subiectul nici unui film. Cum să furi un milion, da. O ador pe Audrey Hepburn şi nu o dată m-am visat "hoaţă", protagonista unei spargeri. Într-o librărie, însă. Cred că am în cap şi partenerul... Dar asta este o altă poveste. Visul este recurent. Nu-mi este dezvăluită acţiunea propriu-zisă. Văd doar cum ajung acasă şi încep să aranjez prada, să o etalez, să o răsfoiesc, să înşir "bijuteriile", să le pipăi, să le miros. M-aş bucura de ele pînă la adînci bătrîneţi, fiindcă, nu-i aşa, nu aş avea cum să poposesc pe vreo listă de suspecţi. Aşa persoană onorabilă... Mă sucesc şi mă răsucesc. Domnule, la urma urmelor, ce fel de hoţi sînt ăştia? Dacă intri într-un muzeu, nu pleci cu un tablou, două? Iei banchetele, scrumierele cu picior? Am făcut joculeţe fel de fel, mici anchete detectivistice. Nu degeaba urmăresc toate serialele poliţiste. Din ce categorie fac parte spărgătorii? Nu ştiu să spun. Ştiu doar din ce categorie nu fac parte. Sînt sigură că nu sînt mineri în Valea Jiului. I-am eliminat imediat. Cînd au intrat pe 13-15 iunie în Facultatea de Litere, au făcut-o zob şi ne-au caftit pe măsura proeminenţei muşchilor, au dat buzna şi în biblioteca de la etajul întîi, la sala de lectură. Acolo, nişte "curve" şi nişte "drogaţi", vînzători de neam şi ţară, citeau, fiind tocmai sesiunea de vară. În cîteva minute s-a iscat un tămbălău grozav. Doi veri, cu bîte, cu căşti şi bustul gol se certau şi se-nghionteau trăgînd de nişte cărţi. Numai şefu' i-a liniştit. "Bă, potoliţi-vă, bă! Paştele mă-sii. Bă, unu ia una, altu' pă cealantă!": Cîtă fericire radia pe chipul lor. Au fost amplasaţi în dispozitiv la intrarea în facultate, de-o parte şi de alta a uşii masive, ca să ne controleze carnetele de studenţi. Ce dacă ei nu ştiau să citescă... şi nu se prindeau că le întoarcem şi le prezentăm invers... Erau atît de fericiţi! Sprijiniţi în bîtă, cu pieptul lor frumos şi tînăr gol-goluţ, ţineau la subraţ, ca pe un imens trofeu, Pe aripile vîntului!

Aş vrea să pun poliţiei la dispoziţe datele micii mele investigaţii. Oameni sîntem, nu? Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii la greu. Scurtînd lista suspecţilor, se economiseşte timp, acţiune, bani, energie. Dar n-o să le aruncăm aşa, la infinit, pe aripile vîntului. (M. C.)



Puţină istorie



În luna iulie a acestui an, mai multe ziare bucureştene s-au arătat mirate de o spargere dată într-o noapte, între orele 19.00 şi 9.30, la Librăria Humanitas Kretzulescu situată ,pe un bulevard luminat şi circulat". Confraţii noştri ar fi fost mai puţin surprinşi, dacă ar fi citit din când în când şi revista noastră. Ar fi putut afla astfel că deja în anul 1859, la Librăria lui C.A. Rosetti din Bucureşti s-a dat spargere într-o noapte fără lună şi s-au furat 5 exemplare din Adrianu. Idei despre resbelul de partisani şi 2 din Melodii române de D. Bolintineanu, valoarea totală a pagubei ridicându-se la modesta sumă de 29 de lei şi 40 de parale. Proprietarul nu a mai făcut plângere, socotind că este măgulitor ca un hoţ să se arate interesat de cărţi, dar a publicat o notiţă în Kalendarul Românului. La 1885, Librăria Domnului I.V. Socec, situată pe acelaşi ,bulevard luminat şi circulat", Calea Victoriei no. 7, a fost ,visitată" de hoţi. Agenţii poliţiei au descoperit că era vorba de un singur cetăţean ,turmentat" care n-a furat nici o carte, dar a spart vitrina pe care a trebuit s-o plătească. În fine, la spargerea de la librăria Humanitas Kretzulescu, se pare că e vorba de o confuzie de vitrină, căci lipită de cea a librăriei se află vitrina de obiecte bisericeşti, unele foarte valoroase. Se pare aşadar că numai la 1859 hoţii mai erau interesaţi cu adevărat de carte şi de istorie. Ceea ce nu scuză însă lacunele confraţilor noştri, care, ei, ar trebui să (ne) citească. (Revista Magazin istoric nr. 8/ 2005. Pt. conformitate I. P.)



Întâmplare ciudată



Cronicarul a luat act cu sentimente amestecate de vestea că a fost spartă una din librăriile Humanitas, aceea de lângă biserica Kretzulescu. Pe de o parte cu părere de rău, desigur, pentru paguba suferită de prestigioasa instituţie, iar pe de alta şi cu o oarecare părere de bine, la gândul că, iată, se mai găsesc persoane în România care să practice furtul nobil adică furtul de cărţi. Un delict pardonabil.

Comunicatul de presă al Editurii Humanitas a căzut însă ca un duş rece peste Cronicar. Nici vorbă de furt nobil, pentru că din apetisanta librărie nu s-au furat cărţi, ci calculatoare şi DVD-uri. Chiar nici o carte? Se pare că nici una. Şi doar ar fi avut ce să fure de la Humanitas, ce Dumnezeu! Puteau să fure Despre îngeri, puteau să fure Uşa interzisă, puteau să fure De ce iubim femeile.

Puteau s-o facă, dar n-au facut-o.

Că nu s-au atins hoţii de Heidegger încă putem înţelege, dar nici Codul manierelor elegante nu i-a ispitit? Şi nici chiar scrierile, palpitante şi totodată pline de miez, ale lui Bebe Mihăescu, faimosul specialist Humanitas în materie de tehnici sexuale şi de viaţă de alcov?

Ciudată întâmplare, nespus de ciudată! (G. D.)





Mister elucidat



Din surse care doresc să-şi păstreze anonimatul, aflăm următoarele:

Hoţii care au pătruns prin efracţie în Librăria Humanitas Kretzulescu nu sunt în realitate hoţi (n-au conştiinţa profesiei lor), ci tineri pasionaţi de literatură. Enervaţi că n-au găsit în rafturile librăriei nici un exemplar din Jurnal secret de Alex. Ştefănescu, ei au reţinut, temporar, câteva calculatoare şi DVD-uri, urmând să le restituie în momentul în care se vor calma. Întrebaţi de ce au spart un geam, noaptea, în loc să viziteze librăria ziua, intrând în mod legal, pe uşă, ei au explicat că au văzut în vitrină o carte pe care scria clar: Uşa interzisă.