Savuros foiletonul memorialistic al lui Toader Paleologu, din ultimele numere ale Adevărului literar şi artistic (din 15 şi 22 noiembrie), închinat tatălui său. Şi, pe deasupra, cît se poate de verosimil prin intuiţia cu care fiul ştie să înfăţişeze făptura vie a părintelui. Aproape că îl vezi în faţa ochilor pe conul Alecu perorînd înfocat împotriva tagmei medicilor şi arătîndu-le acestora, prin recurs la Montaigne şi Moličre, neputinţa profesională şi zădărnicia meseriei hipocratice. Fireşte, totul scris cu conştiinţa limpede a exagerării inofensive săvîrşite în numele unui umor cultural de bună calitate. În privinţa colaboratorilor aleşi, se pare că redactorul-şef al Adevărului literar şi artistic, Marius Vasileanu, începe să dea o nouă alură şi un nou aer revistei, reuşind să aducă în paginile ei semnătura unor oameni la care apetitul culturii este ţinut în frîu de un simţ inalterabil al măsurii. Lucru cu atît mai lăudabil cu cît Marius Vasileanu a hotărît să se lipsească de serviciile gazetăreşti ale lui Cristian Bădiliţă, un profet cultural ale cărui sclipiri vizionare sînt prea mari ca să mai poată încăpea în chenarul modest al unor pagini de revistă culturală. Acestuia din urmă i-ar trebui pesemne un podium, un amvon sau o tribună electorală, asta dacă nu i s-ar potrivi în realitate ceva mult mai simplu: o infuzie puternică de bun-simţ şi de elementară modestie cărturărească.

*

În numărul din 18-24 noiembrie a Dilemei Vechi, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, autoarea cărţii În şalvari şi cu işlic (Humanitas, 2004) ne arată faţa ascunsă, de alcov, a ocupaţiei ruse a }ării Româneşti în perioada 1806-1812 şi, apoi, în 1828-1834. Deşi articolul este ireproşabil ca informaţie şi atrăgător ca stil, gustul pe care îl capeţi citind ,De la liubov la hamor" e unul de leşie: că generalii ruşi îşi schimbau între ei amantele românce mai treacă-meargă, dar că aceste amante nu erau luate din tîrg, ci alese din rîndul soţiilor sau rudelor boierilor români, ba mai mult că totul se petrecea cu încuviinţarea senină a acestora din urmă - amănuntele acestea nu au cum să nu te tulbure. Iar imaginea bătrînului general Kutuzov, în vîrstă de 70 de ani, plimbîndu-şi amanta de numai 14 ani, pe Lucsandra Bălcănescu, pe la toate seratele, balurile şi dineurile vremii nu are cum să nu te înfioare. Cum s-ar spune, ospitalitatea românească nu avea graniţe, nici morale şi nici politice, iar liziera etică ce despărţea muchia biroului politic de tivul dantelăriei de budoar era prea subţire ca cineva să se împiedice de ea.

*

Binevenite şi cît se poate de oportune sînt cele două comunicate din Viaţa românească (nr. 8-9 din august-septembrie) ale redactorului-şef Caius Traian Dragomir, pe marginea discordiilor create de textul lui Paul Goma din numărul dublu anterior ale aceleiaşi reviste. Se pune astfel capăt unei zînzanii neliterare ce a frămîntat în ultimele luni viaţa noastră literară. Şi cum anul viitor revista va împlini un secol de la apariţie, precizările lui Caius Traian Dragomir, menite a alunga norii tulburi ce se strînseseră în jurul revistei, îi redau acesteia statutul cultural fără de care apropiata sărbătorire a centenarului ar fi căzut în gol. Pe scurt, aflăm din cuprinsul comunicatelor că Viaţa românească nu publică texte extremiste, antisemite sau atacuri suburbane la adresa colegilor de breaslă, că trivialităţile lipsite de acoperire estetică nu au ce căuta în paginile ei şi că domnului Liviu Ioan Stoiciu i s-a retras calitatea de redactor-şef adjunct al publicaţiei.

*

În acelaşi număr al Vieţii româneşti, Maria Magda Maftei semnează articolul intitulat Răzvan Voncu - secvenţe literare, în cuprinsul căruia putem citi, loviţi de apoplexie, următoarea frază: ,Cioran, Noica şi Eliade neagă ulterior sau uită impulsurile revoluţionare care i-au unit în tinereţe, deşi au dovedit prin Schimbarea la faţă a României, Mathesis, Fragmentarium cum o cultură se poate degrada atît de mult, încît starea ei chinuitoare este asimilată de creator pînă la tranformarea acesteia în experienţă personală." (p. 107). Iată un exemplu de cum poţi înghesui, într-o singură frază, trei prostii mari cît casa. Chiar dacă îi concedem autoarei că, de vreme ce articolul nu face decît să redea ideile criticului literar, fragmentul citat nu conţine gîndurile ei, ci pe cele ale lui Răzvan Voncu, şi chiar dacă astfel o scutim de obligaţia de a-şi asuma afirmaţiile citate, nu putem totuşi să intuim subtilul raţionament prin care dînsa a putut trece dintr-o suflare de la două neadevăruri istorice la o gogoaşă psihologică. În primul rînd, cele trei titluri de mai sus dovedesc orice, dar în nici un caz că, în perioada interbelică, cultura se degradase într-un hal fără de hal, unde mai pui că Noica - spre deosebire de Cioran sau Eliade - nu şi-a ascuns niciodată trecutul politic, asumîndu-şi-l şi plătind greu pentru el. Apoi, să consideri Mathesis şi Schimbarea la faţă a României drept semne de degradare a culturii române înseamnă să baţi cîmpii fără să ştii despre ce vorbeşti. Te simţi electrocutat citind că biata şi degradata cultură interbelică ajunsese într-o ,stare chinuitoare" şi că cei trei intelectuali nu au găsit altceva mai bun de făcut decît s-o preschimbe într-o experienţă personală. Să avem pardon, dar nu e un rînd în Mathesis sau bucuriile simple în care să răzbată ceva din atmosfera ,chinuitoare" a epocii aceleia, cum tot aşa nu la cultura română îi stătea mintea lui Noica atunci cînd îşi scria cartea. Mathesis este cartea unui intelectual ascet care îşi pusese în gînd să întoarcă spatele vieţii imediate pentru a trăi exclusiv în domeniul ideilor. E cartea unui anahoret, şi nu cea a unui militant setos de revoluţii sociale. Aşadar, să lăsăm deoparte etichetele şi catalogările ideologice, mai ales cînd e vorba de românii noştri, altminteri chiar ajungem

într-o stare care, abia ea, începe să fie cu adevărat una ,chinuitoare".

*

Cuceritor articolul lui Ioan T. Morar din Suplimentul de cultură nr. 52 din săptămîna 19-25 noiembrie. Mărturisim că nu am citit romanul Lindenfeld, dar rîndurile articolului O călătorie tîrzie prin Lindenfeld ne-a trezit pofta să o facem. Lindenfeld este un sat şvab din regiunea Reşiţei aflat astăzi în părăsire totală, foarte rarii vizitatori care mai ajung să pună piciorul acolo fiind mai degrabă acei intelectuali români care au intuit ce tragedie irecuperabilă a însemnat plecarea etnicilor germani din România. Lindenfeld, al cărui înţeles în limba română ar fi acela de ,cîmpul cu tei", este azi vestigiul părăginit al unei lumi odinioară prospere. Ioan T. Morar, impresionat de ruina în care a ajuns astăzi satul, cu vegetaţia inundînd uliţele şi cu casele încuiate cu lacătul şi lăsate în voia nimănui, a scris un roman căruia i-a pus drept titlu chiar numele satului părăsit. ,Primul meu roman nu este povestea vieţii mele! Lindenfeld e un pariu (desigur cu mine însumi!). Absorbit de scrisul la ziare şi gazete, pentru coşul zilnic, am ajuns la punctul în care, ca orice ziarist ce se respectă, începeam să mă obişnuiesc cu ideea că sînt un scriitor care îşi ratează vocaţia în aceea de jurnalist (sună cunoscut). În loc să mă lamentez că viaţa mea se duce, că nu am timp de Ťmarile proiecteť, m-am decis să văd dacă, într-adevăr, sînt scriitorul care cred că sînt. Şi, deşi, pare incomod de acceptat, sînt convins Ťcă eşti scriitor numai şi numai dacă scriiť. Dar nu întotdeauna dacă scrii devii automat scriitor. Nici asta nu e lesne de acceptat de autorul român." Nu putem decît să încuviinţăm opinia lui Ioan T. Morar, aşteptînd totodată ca critica literară să se pronunţe în privinţa romanului Lindenfeld.

*

Recomandăm cititorilor interviul dat de scriitorul ucrainian Iuri Andrukovici revistei germane Die Welt, pe care revista Contrafort din Chişinău îl reproduce în paginile sale (nr. 7-8 din iulie-august 2005). Andrukovici, făcînd un portret al ţării sale după un an de la Revoluţia portocalie, afirmă că începutul sfîrşitului pentru regimul comunist a fost prevestit de o serie de sinucideri ale demnitarilor din guvernul de la Kiev, totul culminînd cu sinuciderea ministrului de interne Iuri Kravcenko, găsit în vila sa de lux cu două gloanţe de revolver în cap. Uimitoare trebuie să fi fost tenacitatea cu care Kravcenko, trăgîndu-şi un glonte în cap, şi-a dat seama că nu moare, şi atunci, într-un efort de consecvenţă şi dîrzenie, Kravcenko a mai găsit puterea, în starea de agonie în care se afla, să-şi mai tragă un glonte de siguranţă, pentru a fi încredinţat că suicidul va fi un succes. Comentariul lui Andrukovici este pe măsura acestei înscenări macabre. Asta ca să ne dăm seama de cît de filantropic a fost regimul comunist pentru vecinii noştri.