Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Mai întâi, vă mulţumesc pentru dedicaţie şi vă felicit pentru carte, şi tot acum cer iertare pentru că, deocamdată, nu ştiu alt fel să vă ajut decât grăbindu-mă cu aceste puţine cuvinte. Infirmitatea de a fi, debutul dvs. cu versuri, apare la Brăila în 2003, la Ed. Olimpiada, cu sprijin şi sponsorizare din partea unei/ unor persoane care vă apreciază poezia susţinându-vă moral şi material în demersul dvs. Îmi scrieţi despre un handicap, pe care însă nu-l numiţi, şi mie mi-este aproape imposibil să-l deduc, dar care, existând presant şi ireductibil, este şi rămâne pentru totdeauna suferinţa care vă mântuie şi vă livrează unui destin superior, altul decât cel care s-ar fi consumat în normalitate. Doamna prof. Maria Mogoşanu apreciază situaţia şi efectele ei, cu onestitate, scriind în deschiderea volumului că bucuriile şi necazurile intime îşi găsesc transfigurarea în versul modern pe care îl cultivaţi cu înverşunare. Iată mai departe, consistente, cuvintele domniei sale despre poetul care sunteţi: „Modelul său este Nichita Stănescu, al cărui nume apare în câteva poezii. Poetul are o bogată lectură beletristică şi nu numai. Stăpânirea marii literaturi se vede în poezii. Şi-a asimilat-o fără să imite pe nimeni. Are propriul său drum în poezie. O poezie cu emoţii puternic intelectualizate, cu adâncimi de idei şi retorică echilibrată. Debutul în volum la o vârstă matură va fi benefic.” Aleg pentru cititorul interesat al acestei rubrici un poem din carte, nu neapărat cel mai bun, ci pentru că vă defineşte îndrăzneala, posibilităţile de fond şi de formă, dezinvoltura şi subtilitatea, mirabile în stresul continuu pe care-l purtaţi: „De când mă frunza ca un pai/ Pe dreapta sus în ape asfaltate,/ Plec-vin pentru-un augur bălai/ ca o celulă stem şi proteina 7!// Mă-ntorc opus ca un tipar genom/ Clonând la umbră umbra toată,/ Din visul dus rămâne un atom/ Şi inima, pe stoc, înmiresmată!// De când mă aerul pietrificat,/ În stânga jos, uimire nucleară,/ După grilaj, cu ţepi emasculat,/ Eu râd şi plâng, pe dinafară!// Efectul Chow îmi face iară semn,/ Pe chipul stors de-atâta bulimie/ Şi-mi pare drumul mai solemn –/ Cianotic drum atins de aritmie!” (Extreme, în diagonală). Cu îngăduinţa dvs. acum, aici, până la închiderea spaţiului rubricii voi transcrie, cu convingerea că nu e destul, dar şi cu bucuria, însă, a promptitudinii care se cere, un poem ori două dintre cele pe care mi le-aţi trimis. Întâi, Acum, în clipa aceea: „Doar capătul până la capăt n-avea capăt,/ un hohot de râs în teancuri foşnea/ şi flacăra, cu funduliţuri şi cercuri deschise,/ era tot singură şi nu mai plângea/ şi gândul îmi repeta tot ceea ce exista,/ tropa-tropa foarte lin/ element de mângâiere, doar cu nostalgie şi cu mult venin.// În clipa aceea/ ochiul nemilos al stelei pierea/ către ceruri, ca o mireasmă de trandafir./ În clipa aceea, în mine,/ compulsa ruşinea obscură a lumii,/ în şirul de cifre se adunau doar enigme/ şi noaptea era veselă fără veselie,/ inima mi-o călca în picioare/ să rămân fără oase nevolnic/ să plec mai departe cât mai aproape –/ tot singur la urmă netrebnic întâi,/ ca un apostol în noii vecilor/ imunizat de embargouri.// Apoi, în clipa aceea,/ începutul nu mai era cuvânt,/ privirea privită de alte priviri/ plutea în tăcere clinchetând/ ca un pod peste râul leneş tremurător de lumină/ şi eu, între două valuri de întuneric,/ încercam să dau infinitul la o parte/ dându-mă la o parte/ unul contra unul,/ la paritate –/ încercam să dispar fără zgomot,// cum te văd când o să văd.” În fine, Cântecul umbrei, urmaşa de-acum a unor poeme excepţionale din volum, care tratează acelaşi subiect (În jur, plantaţii de umbre, În umbra luminii, Umbra ca un ocean, Deşertic, la umbră): „Eu însumi în wigwam-ul mării,/ urmărit de stele.// Unde sunt copacii încovoiaţi pe stâlpii lor,/ stana de piatră ce se descăuna/ ca un alt c’est moi înrămat în aerul/ unde pasărea în vacanţă acasă era/ şi timpul se inversa psihedelic// când Soarele înfrunzea doar umbra/ când spaţiul se curba anecdotic/ şi eu cântam ambulant la trompetă –/ aşa bătrân cum nu voi fi!// Pe nisipul turban/ practicam ghicitul ghicitului,/ un zeu prăfuit mă gonea cu zvâruri şoptite/ şi nebunia gâdila mintea jur împrejur/ şi iar ploua din pământ pe cer,/ pogorând hostia –/ să fac minuni, oho,// fericit iarăşi liber.” (Ioan Hop-Lelescu, Brăila)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara