Între formulare şi formulă
Foarte bun găseşte Cronicarul că este recentul număr 19 al revistei Noua literatur| De la editorialul Luminiţei Marcu - de fapt o inteligentă punere în context a vremilor mai vechi şi mai noi prilejuită de recitirea dosarului critic al lui Radu Cosaşu - şi până la răspunsurile conţinute în ancheta referitoare la proaspătul obiect de cult numit audiobook, aproape totul se cuvine citit cu atenţie. Iată, de pildă, formula autorului Supravieţuirilor, excelent prinsă în numai câteva rânduri ce reconstituie o gamă de reproşuri tipic realist-socialiste: "Unul, Savin Bratu, îi răspunde chiar duios în numărul 23 al Gazetei literare din acelaşi an trist, 1956: Ťte cunosc demultť. Îi reproşează Ťun fel de supravieţuire a adolescenţeiť şi îi reaminteşte, ferm: Ťadevărul adevărat al vieţii poate fi cunoscut numai prin înţelegerea marxist-leninistă a vieţiiť. Maturitate, deci. Să fim maturi. Şi dacă cumva tocmai această incomodă, ciudată, enervantă şi păguboasă Ťsupravieţuire a adolescenţeiť este ingredientul miraculos, în ciuda vremurilor, în ciuda greşelilor timpului nostru, în ciuda tuturor păcatelor în care putem cădea, din cauza istoriei mai mari sau mai mici ?"
O altă surpriză plăcută reprezintă, pentru Cronicar, recenzia semnată de Radu Nedelcuţ la primul roman al lui Dan Sociu, Urbancolia. Întemeiată pe o cercetare statistică mai puţin obişnuită - frecvenţa actului masturbării între deprinderile curente ale protagonistului - aceasta converge algoritmic către un verdict cu mult mai nuanţat decât orice evaluare impresionistă: "Totuşi, statutul special al personajului îi conferă un avantaj neaşteptat. E foarte greu să te identifici cu el, cu frustrarea lui exacerbată şi uşor nerealistă. Asta duce la o perspectivă relaxată, lipsită de implicare şi de seriozitate asupra întâmplărilor şi sentimentelor lui Dan. Şi din această perspectivă îţi poţi asuma o atitudine îngăduitoare, iar naratorul îţi devine simpatic, mai ales la a doua lectură." Raţionamentul nu are hibe. Eşafodajul lui ştiinţific, bazat pe stabilirea unor puncte de maxim local ale unei funcţii nederivabile, e realmente solid. Din păcate, lucrul îi va lăsa reci pe cei care l-au expediat deja de sus pe Sociu şi ale căror competenţe matematice se opresc la praguri contabiliceşti.
Sfîrşitul Europei
Sumbru şi totodată extrem de sugestiv modul în care H.-R. Patapievici încheie articolul Noua Europă şi vocea care lipseşte: creştinismul din numărul pe ianuarie la Ideilor în dialog. Tema articolului este tristă: politicienii europeni resping în mod deliberat orice referinţă la rădăcinile creştine ale civilizaţei europene. Aşa se face că nici preambulul Cartei Europei şi nici proiectul de Constituţie europeană nu conţine vreo trimitere la religia lui Hristos. Această respingere poate însemna începutul sfîrşitului pentru Europa. "Voi încheia acest articol cu trei citate. Primul este din Jospeh Weiler, constituţionalistul: ŤGhetoul creştin? Gîndirea creştină şi integrarea europeană par să locuiască în lumi diferite, care se exclud una pe alta. Creştinismul nu intră în cîmpul vizual al integrării europene, iar Europa, se pare, nu mai face parte, într-o manieră semnificativă, din preocupările creştine.ť Al doilea este din George Weigel, biograful Papei Ioan Paul al II-lea: ŤEuropenii s-au autoconvins că pentru a fi modern şi liber trebuie să fii neapărat secular, şi anume pînă la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieţii publice şi culturii europene. Această criză morală, la rîndul ei, explică de ce europenii sunt hotărîţi să-şi uite istoria. Afirmaţia că societăţile libere, prospere şi guvernate potrivit legilor Europei de azi nu mai au nici o legătură cu creştinismul este mult mai mult decît o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptăţii şi în definirea acelei libertăţi căreia democraţia este chemată să îi ofere un corpť. Al treilea este din Georges Bernanos, scriitorul profetic: Creştinismul a făcut Europa. Creştinismul a murit. Europa va crăpa, ce poate fi mai simplu?
Întîlniri francofone
Numărul 10/ 2008 al revistei semestriale Atelier de Traduction, publicată de un grup foarte vizibil, deja, de cercetători de la Universitatea din Suceava, preocupaţi de problemele traducerii în şi din franceză, este structurat în jurul lucrărilor unui colocviu găzduit recent de aceeaşi universitate, La traduction du langage religieux en tant que dialogue interculturel et interconfessionel. O temă sensibilă, şi procedural, şi ideologic, şi de incontestabilă actualitate, deşi discuţia are în spate nişte secole, să nu spunem milenii. Dosarul, coordonat de Muguraş Constantinescu (redactorul-şef al revistei) şi de Elena-Brânduşa Steiciuc (redactorul-şef-adjunct) cuprinde şi luări de poziţie care merg strict la textele sfinte ale diferitelor culturi (de pildă, Coranul, discutat sub raportul polisemiei, de Soufian Al Karjousli, sau Septuaginta, tradusă spre retraducere, cum argumentează Delphine Viellard, de Ieronim din Stridonium), dar şi abordări mai largi, glisînd spre literatură (psalmii lui Claudel, ale căror dificultăţi de traducere le subliniază Cristina Hetriuc, sau traducerea în româneşte a termenilor religioşi folosiţi de Pascal, de care se ocupă Elena Ciocoiu).
Pe lîngă acest dosar, cum e, de altfel, tipicul fiecărui număr al revistei, găsim un interviu, de astă dată al Marianei Neţ cu Françoise Wuilmart, o profesoară foarte implicată în toate ale traducerii, un grupaj despre crezurile traducătorilor, portrete de traducători din lumi diferite - umanistul Jean Martin şi apropiatul nouă Nabokov, recenzii şi, cu un ecou din Boileau, Vingt fois sur le métier, chiar traduceri, Blaga, în tălmăcirea lui Paul Miclău.
O muncă temeinică şi ordonată, la temeliile unei meserii uitate deseori, trecute cu vederea, în umbra unor autori cărora le face nepreţuite servicii, dar nicidecum mai puţin de apreciat. Şi de discutat.
Portrete de scriitori
Un foarte viu interviu a realizat, în nr. 212 din SUPLIMENTUL DE CULTURĂ, tânăra poetă şi jurnalistă Elena Vlădăreanu. Cato Lein, fotograf specializat în portrete de scriitori, trece de partea cealaltă a obiectivului şi vorbeşte despre munca sa. "La bază" pictor, norvegianul ajuns în Suedia a descoperit arta fotografiei în alb-negru şi a început să citească operele scriitorilor, pentru a le fixa mai bine portretul. Pentru că instantaneele lui erau prea "ciudate", nici o editură nu era interesată să i le cumpere; asta, până când un cotidian important a început să i le publice, stârnind imediat interesul public. Faţă de fotografiile americanilor, lucrate în Photoshop, cele ale lui Cato Lein au început să fie apreciate şi căutate pentru expresivitatea lor. Deşi, spune artistul, el este un autodidact. Lucrează în alb-negru, fiindcă i se pare "nemuritor".
Şi iată ce se mai poate întâmpla cu o fotografie:
"- Mi-ai povestit despre fotografia făcută de Lutfi Ozkok Gabrielei Melinescu. Cum poate o fotografie să îţi schimbe viaţa? - Poate. Ei i-a schimbat-o. Lütfi Ozkök trăia în Paris şi a fotografiat toţi marii scriitori. S-a îndrăgostit de o suedeză. Şi a început să traducă din suedeză în turcă. Editurile din Turcia i-au cerut poze cu scriitori suedezi, iar el a început să fotografieze. Era foarte bun prieten cu un editor de aici, din Suedia. După ce a vizitat România, i-a arătat acestuia o serie de fotografii cu tineri scriitori români făcute în timpul călătoriei sale. Iar acest editor a văzut fotografia Gabrielei Melinescu şi a fost uluit. Atunci a plecat în România să o caute. S-au îndrăgostit. Au venit împreună în Suedia, el a murit, ea a rămas aici."
Cato Lein ia de fiecare dată două imagini: una pentru scriitor, alta pentru fotograf.
