Mărturisirile unui cronicar

Acum două săptămâni, cînd Cronicarul a vorbit despre revista Dilema, Turul Franţei şi Radu Cosaşu, multă lume din afara redacţiei (dar şi din redacţie) a crezul că autorul Ochiului magic ar fi fost directorul revistei noastre, fiindcă acesta semnase anul trecut un editorial dedicat acelor oameni minunaţi şi bicicletelor lor zburătoare. Greşit! Ochiul sportiv fusese al altcuiva, căci la România literară mai există cîteva perechi de ochi şi cîteva perechi de ochelari magici care privesc emisiunile sportive şi-l citesc pe Radu Cosaşu. Cum una dintre cele mai frecvente întrebări pe care ne-o pun cititorii este: "Cine-i Cronicarul ?" sau "Cine a scris Ochiul magic ?" ne-am hotărît să facem cîteva destăinuiri pe temă. l Pe vremea cînd pagina 32 se numea încă Revista revistelor, Cronicarul a avut, ani la rînd, două condeie: Adriana Bittel plus Cristian Teodorescu. La nevoie - vacanţă sau alte ocupaţii acaparante - era cîte un Cronicar interimar care le imita stilul. După ce Adriana Bittel a anunţat că s-a săturat (sic!), partea ei de rubrică a fost preluată cel puţin un an, dar cred că mai mult, de Dl. Manolescu, Dl. Cristian Teodorescu păstrîndu-şi funcţia. Apoi Nicolae Manolescu a anunţat că scrie Istoria critică şi Adriana Bittel a reînceput să citească sistematic revistele culturale. În fine, de cînd rubrica s-a diversificat, incluzînd ştiri de tot felul, s-a diversificat şi Cronicarul, astfel încît nici noi, cei din redacţie, nu mai ştim sigur cine este, mai ales că, în tradiţia unor asemenea rubrici, masca stilistică e binevenită. l Cine e aşadar Cronicarul revistei noastre ? Un personaj colectiv cu o puzderie de ochi, toţi magici. Are spiritul critic şi mîna care scrie (cu pixul) ale lui Nichi (Manolescu), are puterea de a se entuziasma, talentul şi ghearele motanului Adei (Bittel), are bucuria de a povesti şi Tico-ul abastru închis ale Marinei (Constantinescu), are bucuria de a descoperi, de a se juca şi lentilele de contact albastru deschis ale Ioanei (Pârvulescu), are picătura de maliţie, umorul irezistibil şi mustaţa lui Dimi, are tristeţea delicat-tăioasă şi florile din balcon ale Constanţei (Buzea), are verva polemică, maşina de scris şi computerul lui Alex. (Ştefănescu), are realismul prozatorului, estetismul criticului de artă şi telefonul din ureche ale lui Pavel (Şuşară) şi multe alte nume, calităţi (sau defecte) de care nu vom face caz aici. Indiferent de anotimp sau stare sufletească, stă şi citeşte, pentru Dumneavoastră, reviste culturale.



beTONURI la Facultatea de Litere

Ne-am bucurat că am primit la redacţie o nouă revistă. Se numeşte beTONURI şi a fost inventată, scrisă şi împărţită cu generozitate de un grup de studenţi ai Facultăţii de Litere. Îi vom numi pe toţi, de dragul lor şi al profesorilor care îi ştiu: Cristina Foarfă (redactor-şef), Ana Barbu, Viorica Buică, Valentina Chiriţă, Ana Chiriţoiu, Gruia Dragomir, Adina Dragomirescu, Andreea Filipoiu, Mădălina Georgescu, Dragoş Jipa, Sonia Lodi, Ovidiu Pop, Cristina Poroineanu, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache (care tocmai a debutat şi în revista noastră). BeTONURI are 32 de pagini mici şi vioaie. Este bine ilustrată (Teodor Arghir) şi paginată (Nitsch-Petioky Lorand). Argumentul e scurt şi convingător: revista a apărut pur şi simplu pentru că e straniu ca o facultate de "Litere" să nu aibă aşa ceva, îşi propune să fie actuală, dar nu "şcolărească", să le vorbească studenţilor, pe limba lor, dar "cu puţină bunăvoinţă" să poată fi citită şi de cei care nu mai sînt de mult studenţi. Titlul se explică aşa: "Sînt mai multe tonuri şi atitudini care vor să dea o imagine beton asupra realităţii culturale/subculturale aşa cum se vede de la 20 şi ceva de ani înălţime. Şi, încă ceva: vara, spre deosebire de asfalt, betonul nu se topeşte la soare". l Dorindu-i să străbată toate anotimpurile şi să-şi păstreze tonurile (cu bemol cu tot la cheie), ne oprim asupra părţii "beton" a acestui număr sau, în limbaj literar tradiţional, asupra a ceea ce constituie "partea leului". Este vorba de interviurile pe marginea cărţii O lume dispărută cu patru autori deloc străini de Facultatea de Litere: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir. Cronicarul, care a citit această carte-beton, o recomandă şi el cu căldură. Lumea dispărută este cea a anilor comunismului, despre care cei patru dau seama cu luciditate, calm şi aciditate. Interviurile depăşesc marginile cărţii şi ajung în lumea de astăzi. Iată ce spune Angelo Mitchievici: "E surprinzătoare pentru mine o emisiune gen Big Brother, nu dintr-un reflex bătrînicios, etic, ci pentru faptul că intimitatea în perioada respectivă era cultivată şi păstrată, tocmai pentru că acest ochi al fratelui mare era permanent proiectat asupra ta. Or, exhibarea, aruncarea vălurilor, este făcută aici într-un mod natural, cu mare uşurinţă, e ceva ce probabil cei din generaţia mea nu ar putea să facă din cauza reflexului de a te proteja". Este unul dintre cele mai tari argumente în disputa despre emisiunea cu pricina şi ne bucurăm că intimitatea mai are valoare în lumea de azi. Ne-au mai atras atenţia micile ştiri marginale (rasterurile) şi Întîmplările din fakultatea imediată, articolul despre cultura franceză şi reportajul de la sex-shop Aşteptăm numărul următor şi urmările.



Din lunare adunate

Si-n săptămînalul nostru date. Din TRANSILVANIA nr. 4 aflăm că poetul Mircea Ivănescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, titlu pe care l-au mai primit, de-a lungul anilor, Ştefan Aug. Doinaş, Eugen Coşeriu şi Nicolae Balotă. Felicitări din partea României literare! Şi, nu, domnule Ivănescu, nu e nimic exagerat în gestul sibienilor. l Trecem din Transilvania în Banat şi citim cu mare interes în revista ORIZONT, nr. 7 prelegerea lui H.-R. Patapievici despre Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, susţinută în cadrul Conferinţelor Microsoft, cu ilustraţii medievale asupra universului. Conferenţiarul porneşte de la imaginea ştiinţifică a cosmosului pe vremea lui Dante şi o aplică pe Divina comedie. O singură nemulţumire: articolul publicat este cu va urma şi ne lasă suspendaţi între Paradis şi Infern. l Rămînem la capitolul conferinţe şi deschidem revista CUVÂNTUL nr. 6 care publică lunar conferinţele ţinute la Galeriile Galateca, în tradiţia junimisto-interbelică pe tema generală "Europa şi România, probleme identitare". De data aceasta conferinţa a fost susţinută de Dl. Mircea Martin, iar replicile au fost date de Dl. Mihai Şora şi Dl. Patapievici. Cităm, din finalul replicii lui Mihai Şora: "Sîntem noi, românii, cu adevărat dispuşi să aliniem acest nivel subiacent - al inconturnabilelor condiţii de start ale creativităţii - la nivelul de sol ferm caracteristic societăţilor europene civilizate ? Nu ştiu de ce, dar îmi vine să închei precum odinioară pe Cîmpia Libertăţii: 'No, hai!'". După ce aţi zîmbit, puteţi să meditaţi la insolitul îndemn şi să-l urmaţi. l Încheiem răsfoirea lunarelor cu NORD LITERAR numerele 7-8, revistă apărută la Baia Mare. În sumar mai multe lucruri atrăgătoare decît ne-am fi aşteptat în lunile de vară, ce-i drept nici lungă, şi nici fierbinte. Am început prin a citi cronica despre Libertatea începe în şapte aprilie, ultima carte a prozatorului Marian Ilea, a cărui evoluţie ne interesează. Din păcate autoarea, Daniela Sitar-Tăut face o greşeală deloc rară la recenzenţii fără experienţă şi anume vorbeşte complicat despre lucruri simple, în timp ce orice cititor ar prefera, desigur, contrariul. Vocabularul critic al recenzentei, plin de preţiozităţi şi barbarisme l-a descurajat pe Cronicar, care n-a putut duce articolul pînă la capăt, deşi a încercat şi drept, şi în diagonală, deci nu-i rămîne decît să citească, direct, cartea (Dacia, Cluj, 2004). În schimb, se citeşte cu plăcere eseul Ilenei Scipione despre Borges: Un labirint fabulos, pe numele său Buenos Aires şi, de asemenea, cele 3 scrisori ale lui N. Steinhardt trimise în 1971 lui Eugen Jenney. Decupăm din cea din 30.XI. părerea lui Steinhardt despre filmul-operă rock, văzut probabil la video, Jesus Christ Superstar: "Mi-a părut rău să văd că nu împărtăşeşti simpatia mea pentru opera pop J. C. Superstar. ş�ţ Ideea este că fiecare face ce poate, iar Dumnezeu primeşte orice ofrandă care-I sinceră. Pre limba lui se exprimă fiecare, şi numai pe ea se şi poate exprima. ş�ţ Avem, desigur, dreptul, fiecare dintre noi, la preferinţe; nu împotriva faptului că îţi place sau nu opera mă opresc: gustul e suveran, dar socotesc că nu avem dreptul de a ne pronunţa din principiu asupra unui gen. Drumurile spre absolut sînt multiple". Ca să nu se întristeze că nu l-a cunoscut pe Steinhardt, Cronicarul se duce să împrumute caseta cu Jesus Christ Superstar şi să-şi acorde, în reluare, bucurii de cinefil.