Eveniment ignorat
Îi este greu Cronicarului să înţeleagă următorul lucru: de ce, pe de o parte, toată lumea se plânge că nu avem destule instrumente de cercetare (dicţionare generale, dicţionare de gen, istorii ale diferitelor instituţii etc.) iar pe de altă parte, când apare, în sfârşit, câte o astfel de lucrare, nimeni nu-i dă atenţie. Absenţele sar în ochi şi toţi le reclamă, umplerea câte unui gol nici măcar nu e observată.
Nu ştim, de pildă, să fi semnalat cineva (şi ar fi bine să ne înşelăm), apariţia Dicţionarului cronologic al romanului românesc (DCRR), lucrare impunătoare de 1227 de pagini, realizată la Cluj sub egida Academiei Române. Este un eveniment ignorat, dacă putem vorbi astfel. Cartea ne-am procurat-o de la "Bookarest 2004", unde figura printre noutăţile cele mai apetisante, din punctul nostru de vedere. E o lucrare de pionierat, suntem avertizaţi în prefaţă, "întâiul dicţionar de gen din literatura noastră". Impresionează prin multe însuşiri şi nu în ultimul rând prin amplitudine. înregistează toate romanele româneşti de până în 1989, apărute în volum, în foileton sau fragmentar, precum şi toate referinţele critice privitoare la ele, extrase din peste două mii de publicaţii şi din cărţi. Mai mult încă, au fost inventariate, pentru epoca de până la 1900, chiar şi romanele rămase în manuscris, atâtea câte se cunosc, în totul autorii Dicţionarului urmărind să dea o imagine "suficient de exactă a circulaţiei şi receptării romanului în cultura română". Au reuşit cu prisosinţă, după părerea noastră, şi firesc este măcar să le amintim aici numele. Mai întâi pe ale regretaţilor Augustin Pop şi Elena Stan. Apoi pe ale lui Ion Istrate, Ioan Milea, Doina Modola, Mircea Popa, Aurel Sasu, Valentin Taşcu, Mariana Vartic. Cercetarea literară românească le este îndatorată.
Transfer de mentalitate
De urmărit editorialele lui Mircea Martin din noua serie a CUVÂNTULUI. în numerele 6 şi 7 "editorul senior" al revistei se ocupă de relaţia dintre politică şi cultură şi, ca aspect derivat, de competenţa culturală a politicienilor.
De această improbabilă competenţă, în ce-i priveşte pe politicienii noştri, ar putea profita, ideal vorbind, crede pe drept cuvânt Mircea Martin, nu doar cultura ci şi politica. "Chiar să nu se înţeleagă, se întreabă M.M., măcar la nivel înalt că, mai ales în împrejurările actuale, argumentul nostru cel mai puternic rămâne cultura?"
Din păcate nu prea sunt semne că, la vreun nivel politic sau la altul, s-ar înţelege lucrul acesta şi ceea ce se face oficial pentru cultură este aleatoriu şi de cele mai multe ori formal. Mai grav este însă, în această relaţie, transferul de mentalitate de la omul politic la omul de cultură (şi nu invers!), un fapt care lui Mircea Martin i se pare de-a dreptul "deconcertant". Asistăm astfel la "derapaje ale orgoliului", la răbufniri ale unor ambiţii care ţintesc nu mai puţin decât acapararea supremaţiei în spaţiul cultural, un spectacol echivalent cu acela al luptelor care se dau în spaţiul politic pentru cucerirea puterii.
Semnificativă în această privinţă i se pare lui Mircea Martin şi recenta dispută în jurul aşa numitelor "grupuri de prestigiu". Apar întrebări legitime: "Câte grupuri de real prestigiu există la noi şi cât de mare e prestigiul lor? E suficient să te opui cu oarecare asiduitate unui anumit grup prestigios spre a te constitui într-un alt grup la fel de prestigios? Nu cumva această dispută şi discuţia pe care a generat-o au o legătură mai mare cu politicul decât cu ceea ce în mod tradiţional numim cultură?" O substituire de sensuri şi un transfer de mentalităţi care, în orice caz, nu anunţă nimic bun pentru cultură.
Memoriu şi contra-memoriu
A avut un oarecare ecou în opinia publică memoriul celor 157 de intelectuali revoltaţi de sacrilegiul petrecut în cimitirul din Lancrăm, desfigurat prin ridicarea unei hale metalice (sală de sport) la câţiva paşi de mormântul lui Lucian Blaga. Membrii redacţiei noastre s-au aflat, fireşte, printre semnatarii amintitului memoriu, concurat totuşi puternic, în plan mediatic, de "jaful secolului" şi de scandalul cu penisul amputat din eroare chirurgicală sau ce-o fi fost. Acestor evenimente li s-a dat cea mai mare importanţă, în ziare şi la televiziune, cum era şi normal, şi nu agresării unui mormânt, fie el şi al unui mare poet al neamului. Un fapt cu iradiere simbolică şi atât.
Nedescurajaţi, Marta Petreu şi Ion Vartic, iniţiatorii memoriului celor 157, îşi continuă acţiunea în APOSTROF, dedicând subiectului o parte a ultimului număr al revistei (7-8/2004). Rânduri amar-sarcastice scrie acolo Ion Vartic, el vorbind despre căderea în "subistorie" a "urangutanului constructor", acel "om subistoric" care "s-a simţit ca peştele în apă în epoca comunistă fiindcă, întrupat ca Ťom nouť, şi-a făcut praf trecutul istoric şi cultural cu o frenezie naturală".
Lucrul cel mai trist, ca să nu spunem înspăimântător, este că omul subistoric a supravieţuit comunismului, mândru, cum este, de Casa Poporului sau de sala de gimnastică de la Lancrăm, chiar dacă aceasta urmează să fie înălţată, strivitor, lângă mormântul lui Blaga. A fost memoriul celor 157, dar este, cum am citit în ziare, şi memoriul celor 500, oameni ai locului cărora puţin le pasă de mormântul lui Blaga, ei considerând, fie ce-o fi, că sala de gimnastică trebuie înălţată, că este nevoie de ea. O fi necesară, nu spunem nu, însă de ce acolo, lângă mormântul poetului? Tot aşa s-a întâmplat, la altă scară, şi cu hardughia Casei Poporului. Să se fi făcut, la urma urmei, însă de ce acolo, de ce să fie distrus şi îngropat un întreg cartier istoric al Bucreştiului? La ce bun să-i vorbim însă de istorie "omului subistoric" şi "urangutanului-constructor" ?
A citi, a reciti, a nu citi
Redactorii revistei VATRA nu au fost niciodată în criză de idei. Ba din contră le-au prisosit, cum au dovedit în atâtea rânduri, alcătuind numere tematice care de care mai atrăgătoare. Astfel a fost, acum câţiva ani, numărul dedicat Tezelor din iulie, apoi numărul dedicat "clubului cronicarilor literari", cel despre "ultimii debutanţi ai mileniului II", cel despre "cărţile memoriei", despre poezia erotică şi încă altele. Numărul ultim al revistei (3-4/2004) este şi el demn de atenţie, structurat pe tema cărţilor de mare succes ale anilor �70-�80, propuse acum recitirii şi eventualelor revizuiri. "Best-seller-uri est-etice" numeşte redacţia romane precum Vânătoare regală, Animale bolnave, Galeria cu viţă sălbatică, Vocile nopţii, Cel mai iubit dintre pământeni, Viaţa pe un peron, Biblioteca din Alexandria care, într-o măsură sau alta, pentru mai mult sau mai puţin timp, acum 30-35 de ani, s-au aflat în centrul atenţiei lumii cititoare şi s-au constituit în repere ale reuşitei artistice. Ar mai fi fost de adus în discuţie Lumea în două zile, Cartea milionarului, romanele lui Sorin Titel şi desigur şi altele. Nicoleta Sălcudeanu, care prefaţează discuţia, precizează că a apelat pentru operaţia de recitire la "lupii tineri" ai criticii, "critica matură" nu prea înghesuindu-se "să exercite asupra sieşi revizuirea înţeleasă în sens lovinescian". Foarte bine, era şi timpul ca exponenţii noii generaţii să se pronunţe mai organizat în legătură cu o epocă literară ai cărei martori direcţi nu au fost şi deci pot să o judece "dezinteresat" şi "dezinhibat". Ceea ce şi fac "lupii tineri� în textele lor din Vatra (cele mai multe), ajungând într-adevăr să elucideze, cum aşteaptă de la ele Nicoleta Sălcudeanu, "mecanismele de seducţie ale romanului predecembrist, cu libertăţile şi constrângerile sale conjuncturale". Sunt indicate tehnici narative, "reţete", clişee, zonele friabile şi zonele de rezistenţă ale unor cărţi odinioară atât de mult citite şi discutate.
Curioasă e însă prezenţa printre participanţii la discuţie (prezenţă neobligată, după cât ne închipuim) a cuiva care e dinainte convins de lipsa de sens a acesteia, făcându-l cel mult să se gândească "la modul necinstit în fond în care revin în actualitate scriitori afirmaţi în timpul dictaturii comuniste". Lui Vasile Baghiu, căci de d-sa este vorba, îi displace nu doar ideea de a-i reciti pe aceşti scriitori, spre a vedea ce e azi cu ei, dar şi aceea de a-i citi, de a-i cunoaşte din contactul direct cu txtele lor: "Merită oare făcut efortul de a reciti prozatorii perioadei comuniste? Să nu mi se spună că trebuie să cunoşti ceva mai întâi (auzi pretenţie, n.n.) ca să poţi avea o opinie despre acel ceva. Uneori e suficientă o simplă privire". Oare aşa să fie? Atunci de ce toată strădania depusă de Vatra în acest număr, pe care tocmai am elogiat-o?
Pericle Martinescu memorialist
Punctul de interes maxim al revistei constănţene EX PONTO (nr. 2/2004) îl reprezintă cele câteva pagini inedite din jurnalul scriitorului nonagenar Pericle Martinescu (n. 1911). Sunt câteva secvenţe care ne trimit în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1937, purtându-ne prin săli de concert, în redacţia săptămânalului "Vremea", unde Pericle Martinescu era colaborator la Biblioteca Municipală unde tocmai fusese numit director Pompiliu Constantinescu, prin câteva pitoreşti cârciume bucureştene (la "Zalhana", la "Fierea", la "Brotăcei", la "încurcă lume", la "Şapte păcate") pe unde memorialistul, pe atunci un tânăr de 26 de ani, hălăduia cu amicii săi literari, "crai de curtea nouă", "foarte simpatici, generoşi, liberi şi dornici de petreceri". Interesantă, sub raport istorico-literar este informaţia pe care ne-o oferă Pericle Martinescu în legătură cu prefaţa pe care E. Lovinescu o scrisese la Condiţia umană a lui Malraux, apărută în traducere la o editură obscură din Brad. E. Lovinescu, "care nu are nimic comun cu Malraux", promisese prefaţa acelei edituri în schimbul publicării romanului Ioana al lui Anton Holban, ceea ce s-a şi întâmplat. Era "un serviciu contra serviciu", cum îl informase pe memorialist Pompiliu Contantinescu, zâmbind "fin şi uşor mefistofelic". Aşteptăm cu mare interes apariţia volumului al III-lea al Jurnalului scris de Pericle Martinescu, din care Ex Ponto a publicat aceste fragmente.
