Vis-a-vis

La un moment dat, Gabriela Adameşteanu a decis că am talent scriitoricesc. Rodica Palade a zis da. Şi aşa a apărut rubrica VIS-Ŕ-VIS. Care durează de doi ani. La început pe unde era loc. După o vreme, de neclintit de pe pagina 3. În revista "22", în faţă, la politică." Şi aşa a rămas, din 1998 şi pînă astăzi, tableta lui Dan Perjovschi. Săptămînă de săptămînă. Scurtă, concisă, ascuţită ca lama unui bisturiu de chirurg mare, faimos. Cuvîntul, ca şi o linie bine trasă, taie, despică, investighează prin măruntaiele fiinţei, prin viscerele timpului. Rezultatul se aşterne ca şi cel de pe un buletin de analize. Clar şi precis. Fiecare cuvînt este acela care trebuie şi nu altul. Asta se simte ori de cîte ori citeşti. Că nu se întîmplă doar o dată. Şi, cine are chef, poate să mai răsfoiască şi cartea cu acelaşi titlu, apărută acum patru ani la Nemira, de unde am extras şi noi rîndurile de mai sus. La început vrei să vezi despre ce a scris. Străbaţi textul iute-iute. Pe urmă, simţi iuţeala cuvintelor pe vîrful limbii şi o iei de la început. Savurezi cuvîntul-imagine pe îndelete, cu limba pişcată, dar şi ea viguroasă şi dornică să pecetluiască sentinţe cot la cot cu Perjo. Perjo cel talentat, cel răzvrătit, cel neliniştit, cel grafician, cel trist, cel limbut, cel cu Lia, cel cu atelierul de lîngă Bitzan, cel mut, cel scriitor, cel observator, cel cu întrebări, cel cu insomnii, cel în alb şi negru, cel cu Veneţia, cel cu Românica.



"Pur şi simplu"

"Eram în spatele unui tip de vreo 60 de ani, cînd a aruncat tacticos pe trotuar ambalajul napolitanei pe care şi-o îndesa acum în gură. Nu m-am putut abţine şi, cînd am trecut în viteză pe lîngă el, I-am zis peste umăr cu cel mai obraznic ton posibil: Vedeţi că v-a căzut ceva!

Omul mi-a răspuns cinstit: "Nu mi-a căzut. Eu am aruncat."

Este ca o fabulă tableta lui Perjo. La sfîrşit se formulează morala. Care se detaşează şi grafic de enunţul propiu-zis. Care pică greu, frămîntă. Pe cel care este de partea autorelui. Pe cel ce nu, îl irită, îl stucheşte, îl suceşte şi-l răsuceşte, pînă ameţeşte. De ciudă că observă ce se crede că nimeni nu poate vedea: prostia, nimicnicia, hoţia, minciuna, trădarea, suferinţa, umilinţa, reaua-credinţă, amoralitatea. Precum şi veşnicul mişto de noi, mişto de gang, ieftin, vulgar, născocit din neputinţe. În cîteva fraze, se tranşează lumi, ape, se alege bobul de neghină, se strînge dezamăgirea în suflet şi el se smochineşte, se usucă şi, cine ştie, poate cade. Cine îl ridică?



"Drumul spre înalta societate"

"Dacă ăla care l-a enervat aşa tare pe Iliescu de i-a zis "măi animalule!" a ajuns primar la Constanţa, ăsta care i-a dat în cap c-o brînză în Canada ar trebui să ajungă cel puţin prim-ministru."

Oricum, brînza a zburat, în drumul ei spre înalta socieatate, numai pentru văzul unora. Realitatea e complexă şi depinde foarte tare din ce perspectivă este privită. Dinspre partea preşedinţiei, de pildă, nu există obiecte zburătoare în zona Montreal, pe perioada vizitei oficiale. Pentru ministrul culturii, însă, participant în aceeaşi delegaţie, în acelaşi loc, lucrurile nu stau chiar aşa. Cum am aflat şi noi din interviul luat de Carol Sebastian şi publicat în "Evenimentul Zilei". Domnul Răzvan Teodorescu a văzut atacatori. Toţi nişte rataţi. De unde ştie? Dînsul citeşte bine în fizionomii, de dragul partidului. De data asta nu s-au prea pus de acord. Acolo unde Preşedintele spune că a fost pace şi linişte, o atmosferă de conlucrare şi bucurie, Ministrul Culturii a văzut discordie şi gesturi neospitaliere. Neliniştitoare neconcordanţe înainte de alegeri! Ce să mai vorbim despre statul canadian, bietul, gazda acestei vizite, care iese cam şifonat nediplomatic din toată afacerea, stat care a primit generos în sînul său şi a acordat cetăţenia atîtor români neisprăviţi, rataţi, zaţul societăţii noastre minunate, care au fugit de atîta bine mîncînd pămîntul... Lăsînd drumul liber spre înalta societate.



Chenzină literară

Este o rubrică mai nouă în "22". Adică, juma' de cronică. Sau o cronică la înălţimea importantei reviste franţuzeşti. }inută de un colaborator mai nou, dar cu nume: Tania Radu. Cea cu "L&AI"-ul ediţia întîi şi a doua, cea cu Radio Europa Liberă şi cea cu cronica literară. Sosirea ei în paginile revistei este o inspirată alegere. S-a ales un spirit alert, profund, un condei cu verb şi stil, responsabil, cu o poezie specială în tipul de observaţie, cu o analiză migăloasă a operei, a universului autorului. Studiul este atent, nu se mărgineşte doar la o apariţie editorială punctuală, se cercetează critic contextul apariţiei, ce înseamnă asta pentru autor, în ce relaţie se află cu alte cărţi, cu alte momente, cu fluxul şi refluxul literaturii, a genului, a speciei. Analiza este însoţită de ironie, de un zîmbet simpatic în colţul gurii. Plăcerea cititului se duce în plăcerea analizei şi a scrisului Taniei Radu şi îl contaminează direct pe cititor cu plăcerea receptării, desigur. Tipul de limbaj, relaxat, deloc preţios fără rost, aerisit şi ludic se constituie într-un stil identificabil, elegant, şugubăţ. "Chenzina literară" se poate citi în fiecare săptămînă, fiind una dintre vocile plăcute şi viguroase, proaspete, care se aud clar în critica actuală. Revenirea Taniei Radu la scris mi se pare în avantajul literaturii noastre. Comentariul, de pildă, din numărul 760 al revistei "22", de la începutul lui octombrie, la mult discutata carte "Băgău" a tinerei Ioana Bradea mi se pare a fi un minunat "eşantion" care să stîrnească pofta cititorului ca să-i urmărească, atent, rubrica: "În ciuda premiselor, "Băgău" e o carte pe care feminismul n-ar putea-o recupera. E în ea atîta milă pentru femei şi pentru bărbaţi deopotrivă, încît nu mai e loc pentru nici o ideologie. Ioana Bradea nu judecă lumea despre care scrie, nu o detestă. Energia personajului-narator se consumă pur şi simplu în încrîncenarea de a trăi aşa, de a nu aştepta nimic, dar absolut nimic!, de la ceilalţi. Un elogiu în răspăr al integralităţii - nu şi al integrităţii - fiinţei." Tania Radu



Irealitatea TV

Am preluat o zicere din cele multe şi haioase ale Cîrcotaşilor. Băieţii aştia chiar sînt buni! Şi, mai rar în peisajul societăţii noastre, au autoironie. Din plin. Îşi etalează şi îşi taxează propriile greşeli, mai nou. Nu au iertat niciodată nici gafele sau erorile postului Prima, unde este difuzată şi Cronica lor săptămînală. În felul acesta, totul este credibil, nimeni nu este sus-pus în faţa greşelilor, vai, inadmisibile de limbă, de accente în frază, pe cuvînt, de intonaţie, de bîlbe gogonate, de vorbe, vorbe, vorbe, prea multe şi mult prea goale. Urmărindu-i, plîngi de mila bietei noastre norme literare, de sărăcia vocabularului cu care se redactează ştiri, se emit păreri şi fiţe. Cu toptanul. Într-o duminică dimineaţă, înainte ca Realitatea să-şi schimbe părul, da' năravul, ba! am urmărit programul de ştiri. Cît a ţinut publicitatea, am butonat şi am ajuns pe România 1 - ce i-au mai făcut Cîrcotaşii şi lui Dan Alexandrescu - unde distinsul comentator ne vorbea despre ce vdeam, cursa de Formula 1 din Japonia, de la Suzuka. S-a dat startul, Michael Schumacher a plecat de pe pol position, secondat de fratele său, Ralf, ni se poveşteşte despre taifunul care s-a plimbat prin zonă, bla-bla-bla...şi mut înapoi la Ştiri. O domnişoară vorbea calm despre moartea filosofului Derrida. Numai cînd am văzut numele scris, am înţeles că accentul pus greşit pe prima silabă şi nu pe ultima, mi-l făcea pe lingvistul şi filosoful Jacques Derrida, un necunoscut. Şi eroarea a continuat cît a ţinut ştirea! Fără ca pe cineva de acolo să-l jeneze, să-I jignească urechea. Cît de simplu ar fi elementarul gest al profesioniştilor, acela de a întreba, înainte de intrarea în emisie, cum se pronunţă corect, în română şi alte limbi, un cuvînt sau altul, un nume propriu. În fine, următoarea ştire mă lasă mască. Şi înţeleg, din nou, că realitatea nu este una, ci mai multe. Cum spusei şi mai sus. În ciuda oricăror evidenţe. La fel de calmă, prezentatoarea ne aduce la cunoştinţă că, din pricina unui taifun teribil, circuitul de Formula 1 de la Suzuka s-a închis, iar cursa s-a amînat pînă la o dată ce nu a fost precizată. Atunci, eu ce am văzut pe alt canal, cu cîteva minuţele mai devreme, în transmisiune directă, oameni buni? Vorba lui Perjovschi: "Trăim paralel pe diferite etaje".



Plecări

În revista "Ateneu", numărul din septembrie, aflăm că Vlad Sorianu nu mai este printre noi. Critic literar, om de cultură cu formaţie ştiinţifică - biolog - dr. Vasile Sporici (Vlad Sorianu) a fost o voce discretă şi înţeleaptă, echilibrată, atentă la tonul folosit, delicată, preocupată de demnitatea discursului public. Şi "Viaţa băcăuană" a dedicat cîteva pagini memoriei lui Vlad Sorianu, de unde sînt desprinse cîteva aprecieri alese din schiţele de portret făcute de colegi, şi nu numai. Citindu-le, îi aducem şi noi omagiul nostru. Nu trebuie ratată, în acelaşi număr din Ateneu, rubrica "Proximităţi" a lui Al. Călinescu. Acum, despre o "călătorie în ţara jurnalului intim". Subiect palpitant mereu, stiluri de a ţine însemnări, dintre cele mai variate şi bizare, toate în cartea lui Philippe Lejeune, "Un journal a soi - histoire d'une pratique", apărută în 2003 la Textuel. O carte-album, superbă, cu peste două sute de reproduceri în facsimil, o carte în care sînt inventariate toate practicile şi formele jurnalului intim. Despre care vorbeşte captivant, ca întotdeauna, Al.Călinescu.