Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Actualitatea de Pavel Şuşară


Ţara de la capătul lui 14
Chiar acolo unde tramvaiul 14 face bucla aceea care îl împinge înapoi în oraş, unde Pantelimonul îşi trage fermoarul şi unde zeci de navetişti aşteaptă zilnic să se îmbarce de ocazie pentru cine ştie care aşezare din Bărăgan, între buza şoselei şi malurile sordide ale lacului, se adună, duminică de duminică, mii de oameni, cu tot atîtea speranţe, bovarisme şi utopii. Se adună în cel mai important şi mai spectaculos talcioc din cîte se pot imagina. Toţi cei migraţi de pe defunctele maidane de la Valea Cascadelor, de la Moghioroş, de la Vitan Bârzeşti şi cine mai ştie de pe unde, au afluit aici ca într-un adevărat paradis al imaginaţiei, al libertăţii şi al escrocheriei. Oameni sărmani şi vînători de fantasme, strungari de IMGB scăpătaţi în dulgheria măruntă, falsificatori de vinuri, de mititei, de casete şi de opere de artă, cîini de toate rasele şi biblioteci descompletate, curve de pretutindeni şi vînzători de cartofi de prin Suceava şi Covasna, scotocitori prin case, prin poduri şi prin gunoaie, lustruitori de alamă şi cumpărători de argint şi de cupru, esteţi visători şi beţivi singuratici, şuţi de buzunare şi muzicanţi de ocazie, Colonelul, nea Luca, Victoraş, Marius, Dan Dinescu, Mihai, Costel, Barbă, Oroveanu, Alba, Ovidiu, Bujor, Ghiuri şi Mariana, eu şi alţii, şi alţii, şi alţii, ne adunăm laolaltă, ca la un mare apel al datoriei, în noroaiele cleioase amestecate cu zdrenţe şi cu gunoaie, pierduţi în vacarmul de trupuri şi de voci, acompaniaţi subtil de şipotul supuraţiilor aburinde ale cîte unei ţevi de canalizare sparte. în acest peisaj desenat cu trupuri şi cu fizionomii reale de către Bosch, Bruegel şi Goya la un loc, printre sticle aruncate, hîrtii umflate de vînt, băltoace şi hoituri de cîini pe care nu se oboseşte nimeni să le îndepărteze, ci doar le ocolesc toţi numai atît cît să nu le bată vîntul în nas, răsar miraculos nituri şi borcane cu aracet, baiţuri şi covrigi turceşti pe jumătate mîncaţi, argintărie şi sticlărie amestecată, rame şi tablouri uneori surprinzătoare, icoane şi prezervative, costume de Argeş, de Muscel şi de Mehedinţi şi sfeşnice franţuzeşti, aparate de fotografiat şi colecţii de timbre, gramafoane şi ilustrate porno din anii douăzeci, arhivă publică şi privată, titluri de stat expirate şi acţiuni la Malaxa, fascinantul folclor de tranziţie al lui Vasile Zidaru şi erotica parodică, postmodernă la plesneală, a Regelui Sexului zis şi Bombasticul, căţei zgribuliţi şi bancnote străvechi, la fel de inutile ca şi cele contemporane. Nicăieri societatea românească nu este mai convingătoare decît în acest concentrat, în acest knorr ambalat precar, dar în care îţi poţi contempla, cu multă fidelitate, şi aspiraţiile juvenile, şi spaimele de singurătate, şi nevoia patetică de comunicare şi de socializare, şi visul îmbogăţirii prin providenţiala ignoranţă a celorlalţi, şi stările suspecte de oboseală şi de crepuscul.
Avînd în vedere toate acestea, propun declararea talciocului din Pantelimon drept bun de patrimoniu sau, după caz, monument naţional, şi ridicarea lui, prin însuşi sufragiul celor care îl compun, la demnitatea de Parlament al României. Pentru că aici suntem reprezentaţi cu toţii, dar absolut cu toţii, morţii şi vii, săracii şi bogaţii, majoritarii şi minoritarii, pînă şi comunităţile turistice şi minoritatea chineză. Aici, pe maidanul din Pantelimon, cine are olecuţă de ochi şi un dram de inimă, se poate întîlni, duminică de duminică, taman cu Ea: cu iubita lui Bălcescu. Adicătelea cu...România însăşi!


Camera de umflat...
O fetişcană care, după boiul cilibiu şi după pieptănătura-i bălană, a băut vagoane de perhidrol şi a mîncat kilometri de holograme, fostă bebeluşă pe la Cîrcotaşi, dar şi ceva sămînţă diavolească semănată în drumul palicarului Şerban Huidu şi în poteca prăfoasă a lui Mircea Badea, mezinul nouăzecist din familia lui Romică Ţociu, îi calcă de o bucată de vreme în urme Iuliei Frăţilă pe la emisiunea Camera de rîs. îi calcă în urme şi în somatic, dacă ne putem exprima astfel, iar truda ei nu a rămas chiar fără efecte. Trasă la copiator în ceea ce priveşte înfăţişarea, mai puţin măsurătorile, unde Iulia o devansează simţitor, perfect compatibilă ca nivel de inteligenţă, şi aici nu trebuie să ne îngrijorăm peste măsură întrucît riscurile nu ating cote alarmante, la fel de ţeapănă şi cu aceleaşi mişcări de Pinochio degresat, şi, mai ales, cu aceeaşi retorică năucitoare de roboţel sovietic, ea prezintă invariabil nişte emisiuni de multe ori penibile, dar nu asta contează în primul rînd, delicat ambalate în texte care frizează superdotarea în varianta lui Iulian Creţu, adică tocmai bune pentru recruţii abia respinşi la examenul psihologic. Cum nu prea sunt motive de rîs în masă, nici în emisiune, şi nici în prestaţia prezentatoarei, ba din contră, în ceea ce o priveşte pe cea din urmă ar cam fi ceva motive de plîns, fosta bebeluşă a rîs probabil de una singură. Şi cum doar două situaţii au ca efect sigur îngrăşarea, cea care decurge din privirile stăpînului şi cea care priveşte direct rîsul, este de bănuit că, în consecinţa celei de-a doua, bebeluşa s-a cam îngrăşat. S-a îngrăşat exclusiv în zona bustului, acolo unde, pînă acum, aşa cum îi şi stă bine unei bebeluşe, era aproape invizibilă. Acum, fie că de rîs, fie că şi-a diversificat alimentaţia, şi raţiei de perhidrol amestecat cu holograme i-a adăugat şi o lingură de colagen sau un polonic de silicon, cert este că bustul bebeluşei a cam luat-o razna. Şi o dată cu el bebeluşa însăşi, pentru că nu este seară de la Dumnezeu sau de la CNA în care boiul ei ghizdav să nu se iţească prin decolteurile-i tot mai adînc croite şi tot mai ofensiv aduse în prim plan. Ce ar putea să înţeleagă bietul recrut, că doar lui îi este adresată emisiunea, din toate acestea? Cum de rîs nu prea are de ce, nu-i rămîne decît să se zgîiască pofticios în partea superioară a bebeluşei, apoi să se retragă solitar prin ungherele cazarmei şi să stea acolo pînă îl apucă dezertarea. Dar cînd tocmai se pregăteşte să sară gardul, cineva îi arată cu degetul printre crengile unui corcoduş unde, evident, îşi zgîieşte, la rîndu-i, ochiul său ciclopic, nimeni alta decît... camera de rîs. Şi apoi totul se poate lua de la capăt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara