Într-o librărie mică
Una dintre prejudecăţile mele este că o vînzătoare de librărie trebuie neapărat să semene cu Meg Ryan din filmul You´ve Got Mail: iute la minte, cu şarm, altruistă, cu o anume căldură a comunicării, ştiind o grămadă de lucruri despre cărţile din mica ei împărăţie tipărită. E aproape sigur că un economist m-ar contrazice, dar îmi fac iluzii că a vinde cărţi nu este acelaşi lucru cu a vinde gulii sau varză.
La sfîrşitul anului trecut, dîndu-mi seama în Ajun de Crăciun că unul dintre cadourile pe care le pregătisem era cam firav în raport cu celelalte, m-am gîndit să-l completez cu o carte. Am alergat la Şt.O. Iosif, veche librărie din oraşul meu natal, care era aici şi pe vremea cînd actuala stradă Mureşenilor se numea 7 Noiembrie, şi mai înainte, pe vremea cînd fosta 7 Noiembrie se numea Voievodul Mihai şi, poate, înainte cînd se numea strada Vămii. Am fost o clipă derutată cînd am văzut că exact lîngă Şt.O. Iosif a apărut o librărie nouă, Coresi, după numele diaconului tipograf şi editor, care se pricepea, spre cinstea lui, şi la negoţ. în urma unei scurte dezbateri interioare am optat pentru vitrina nou apărută: iniţiativele de acest fel trebuie încurajate, mi-am zis, voi ţine cu cel slab.
Intru aşadar plină de intenţii nobile, cum vă spun, pregătită chiar, în noile condiţii, să completez toate cadourile mele (eram 12 în casă) cu o carte. De cum am deschis uşa, am auzit - fără surprindere, căci m-am obişnuit - o muzică tip manele (poate nu ştiţi că au apărut, ca ciupercile, soiuri înrudite, cu alte denumiri, şi că manelele sînt deja istorie). M-am hotărît să nu-mi abandonez intenţiile bune la cel mai mic obstacol, să înţeleg că gusturile nu se discută şi că, la urma urmei, acum cîţiva ani ne plîngeam de prea multe colinde. Muzica era însă dată la maximum şi literele îmi jucau înaintea ochilor, combinîndu-se cu naşu', rasu, paraii şi alte cuvinte mai greu de înţeles pentru o ureche neiniţiată. Tensiunea dintre auz, văz şi înţelegere a ajuns în scurt timp de nesuportat, aşa că m-am dus la casă, să plătesc în grabă o singură carte. Minunea Sfîntului Baudolino de Eco aveţi? am întrebat cu ton normal. Ce s-avem? s-a strîmbat vînzătoarea. (Nu auzea). Minunea Sfîntului Baudolino. Minunea cui? Baudolino, am spus, simţind cum toată generozitatea mea se risipeşte, Baa-uu-do-liii-no! Poate dacă aţi da muzica mai încet aţi auzi... De ce trebuie să puneţi într-o librărie o asemenea muzică? am adăugat de data asta aproape ţipînd, fireşte, din motive practice, pentru eficienţa comunicării. Vînzătoarea a mormăit un răspuns - "senzorii mei au detectat intenţii ostile" (Star Trek). Nu l-am auzit. A dat şi din umeri, ca să dubleze mesajul, pe cale non-verbală. Voiam să-i spun că intenţionasem să cumpăr 11 cărţi pentru toate vîrstele, gusturile şi ocupaţiile, dar am renunţat: n-ar fi înţeles numărul. Ea a spus o frază ceva mai lungă. Citind pe buze precum Kesarion Breb, am priceput că era vorba de o competiţie între amatorii de manele şi cei ca mine (părea o injurie). Să ştiţi că vă pierdeţi clienţii pentru cărţi, i-am spus mai încet. N-a auzit, aşa că am adăugat, tot încet, mai mult pentru mine: Eu una n-o să mai vin niciodată pe-aici! Curios, dar de data asta dialogul s-a legat, mi-a răspuns clar: Treaba dumneavoastră! Am ieşit din librărie victorioasă: în sfîrşit comunicasem! Poate ar fi trebuit să mă întorc să-i spun că, dimpotrivă, era treaba ei? Efortul vocal ar fi fost imens.



într-o librărie mare
Să vezi ce am păţit eu, mi-a spus un amic căruia i-am povestit întîmplarea. Mă duc la Dalles, la librărie, cu cîteva zile înainte de Anul Nou. La intrare, privelişte idilică, doi bodyguarzi ciocneau pahare de vin fiert. Căutam o carte în franceză, despre România şi eram cam grăbit, deşi de-obicei stau cu plăcere între cărţi. în toată librăria aia mare, nimeni pe care să-l întrebi ceva, clienţii erau lăsaţi de capul lor. îmi găsesc cartea, după ce mi-am pierdut o grămadă de timp, dar era singura pe raft şi avea o supracopertă uşor deteriorată. Cum era vorba de un cadou, m-am dus la casieriţă - la cine altcineva - şi am întrebat-o dacă nu există şi alt exemplar, că supracoperta... Fără o vorbă, a scos supracoperta şi, înainte să apuc să fac vreun gest, a mototolit-o şi a aruncat-o la gunoi. Uitaţi, are o copertă destul de drăguţă, m-a consolat ea. Chemat la insistenţele mele, şeful librăriei - deşi eu cred că era un impostor, poate şeful bodyguarzilor - i-a dat casieriţei perfectă dreptate.



într-o papetărie
Mi-am cumpărat acum cîteva zile o duzină de plicuri, de la papetăria de lîngă cinematograful Studio. Pentru mine a lucra într-o papetărie e o ocupaţie minunată şi rivalizează chiar cu lucratul într-o librărie sau cu meseria de anticar. Contribuie la asta şi mitologia familiei, care include un unchi al mamei, proprietar de papetărie şi nişte vizite magice ale copiilor în universul a tot ceea ce ţine de masa de scris. Cele 12 plicuri erau destinate foştilor mei colegi de la Wissenschaftskolleg zu Berlin, cărora le promisesem nişte poze. îmi plac plicurile retro, "cu triunghi", dar în Bucureşti nu sînt foarte uşor de găsit. într-un loc aveau asemenea plicuri, dar erau de format mare, în altul mi s-au oferit unele de o culoare gălbuie fosforescentă, ca vestele poliţiştilor de la circulaţie. Aşa că am fost fericită să-mi cumpăr în sfîrşit plicurile şi să-mi îndeplinesc, chiar cu întîrziere, o datorie prietenească. Totul a decurs foarte bine, deşi figura posacă a vînzătoarei contrazicea mitologia mea de familie. Acasă însă, am avut, ca musafirul din Vizită, o mare surpriză: toate plicurile erau lipite, pe porţiuni variabile. Am încercat să le dezlipesc, mai întîi cu mîna, apoi cu un coupe papier şi le-am rupt. Din 12 numai două s-au dezlipit acceptabil, celelalte sînt sfîşiate. N-am mai trimis scrisorile. Colegii mei mă vor crede uitucă. Iar dacă le-aş spune adevărul m-ar socoti o fiinţă bizară.