Editori şi ediţii
De cînd VIAŢA ROMÂNEASCĂ e concepută de doi scriitori cu simţul valorii, experienţă publicistică şi pasiune pentru profesie - Nicolae Prelipceanu şi Marian Drăghici - fiecare număr al revistei e o bucurie. Deşi formatul carte admite materiale nelimitate la un număr fix de semne, ei îşi bat capul pentru un sumar variat şi niciodată plicticos, fiindcă proporţionează bine genuri diferite: poezie, proză, memorialistică, dezbateri, anchete, cronici literare, interviuri. în nr. 1-2/2009 toate sînt prezente, de la grupajul de comentarii ale cărţii-eveniment a lui Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale..., la cotinuarea anchetei Basarabia înspre europenitate?, şi de la poeme de Mircea Bârsilă şi un interviu cu Gabriela Adameşteanu, la eseuri de Mariana Codruţ, Alexandra Ciocârlie şi Alexandru Vlad. La curent cu tot ce se petrece în viaţa literar-editorială de la noi, onorîndu-şi astfel numele, revista relevă reuşitele dar nu omite nici apucăturile rele. Editorialul lui Nicolae Prelipceanu se ocupă de un "fenomen" nociv, care-l scoate din sărite şi pe Cronicar: destule edituri reeditează cărţi apărute la noi cu decenii în urmă, în special traduceri, ca şi cum ar fi noutăţi. Iar tineri recenzenţi pentru care lumea începe cu ei le iau ca atare: "în anii dinaintea celui de-al doilea război, exista bunul obicei de a se marca reeditarea prin numerotarea ediţiei: a doua, a treia, a patra. în anii noştri, acest obicei bun s-a pierdut. întâi pentru că, apărând o puzderie de edituri, acestea ţin să apară ca vânzătoare de lucruri proaspete. Dar ce orizont mărginit ar trebui să fi avut critica românească dacă Opera deschisă a lui Umberto Eco ar fi apărut prima oară în româneşte abia în anul 2008! Or, termenul de operă deschisă a fost ultra-utilizat, de la apariţia cărţii în prima sa ediţie românească." Exemplelor date de Nicolae Prelipceanu li s-ar putea adăuga nenumărate titluri, apărute uneori chiar fără ştirea deţinătorilor de drepturi, hoţeşte. l O altă durere împărtăşită şi de noi este neglijenţa cu care se editează volumele, de la totala lipsă de grijă pentru confortul lecturii (corp de literă mărunt, rînduri înghesuite) la traduceri proaste şi în plus desfigurate de greşeli de corectură: "nu e deloc sigur că sînt atîţia editori cîte edituri - scrie N. P. Profesia de editor care trudeşte asupra cărţii s-a pierdut ş...ţ O discuţie despre editarea de carte în România ar dezvălui o teribilă realitate. Afacerile se fac, în general, cu cărţi fuşerite, prost traduse şi deloc supravegheate de vreun profesionist al editării. Goana nebună după cîştig alterează şi acest domeniu, atît de sensibil şi de subtil în ultimă instanţă". E ceea ce am vrut să arătăm şi noi, prin observaţiile studenţilor Ioanei Pârvulescu de la masteratul de Teoria şi practica editării, publicate în nr. 5 sub titlul Cînd lectura se transformă în chin.
Perseverare diabolicum
Dan Sociu atrage atenţia nu numai prin ceea ce scrie, dar şi prin ceea ce se scrie despre el. Remarcabile adeseori prin inteligenţă, cărţile lui dau naştere unor comentarii - cu câteva excepţii de data aceasta - tot atât de vascularizate intelectual. Dacă în urmă cu ceva vreme, Cronicarul detaşa, din Noua literatură, un articol al lui Radu Nedelcuţ, iată că, nu mai departe decât săptămâna trecută, pe blogul ziarului Cotidianul, criticul literar Costi Rogozanu face, cu privire la autorul romanului Nevoi speciale, câteva observaţii apte să incite oricând spiritele teoretice. Recunoscând franc că, până la această carte, nu s-a simţit, niciodată, apropiat de formula de succes a lui Sociu, Rogozanu consideră că, din acest moment încolo, reuşita de viziune e garantată: "Nu ironizez: chiar mi se pare important să observăm că textul literar a rămas doar o rămăşiţă estetică cu un rol legitimator; ce faci după aceea cu respectiva identitate, abia aici începe aventura. Oricum nu mai citeşte mai nimeni, măcar să avem scriitori. Sociu este cumva un prototip pentru noua generaţie de autori care nu au nevoie de texte ca să fie mari - aş spune, în oglindă cu o tradiţie care ne spunea că Ťa murit autorulť, că acum A MURIT TEXTUL. Textul şi-a pierdut foarte mult din autonomie, devenind din ce în ce mai mult vehicul gata croit pentru personalităţi dintre cele mai diverse." Între ipocrizia unor oameni de media deghizaţi în comentatori din unghi estetic ai fenomenului literar şi un adept, onest, al schimbării la faţă a literaturii, opţiunea Cronicarului e, de bună seamă, clară. S-ar putea ca Rogozanu să nu aibă, în verdictul absolut, dreptate. Dar atunci, măcar, greşeala lui s-ar întemeia pe un raţionament personal construit în premieră, nu pe o prejudecată veche, moştenită cine ştie când, cine ştie de unde şi cine ştie de la cine.
Criza modială şi Maradona
Deşi Cronicarul a început să citească cu curiozitate articolul lui Traian Ungureanu din nr. 7 al Revistei 22 ("Lionel Messi faţă cu inflaţia"), după primul paragraf curiozitatea i s-a preschimbat în nedumerire, iar nedumerirea în dezamăgire. La sfîrşit a rămas cu gustul neplăcut că cineva a vrut să-l păcălească. Iată cum începe articolul: "Legătura dintre inflaţie şi orbire e excesul de evaluare. Cînd totul are valoare şi e vizibil în mod egal, cînd vederea periferică e perfectă şi pune toate obiectele pe acelaşi ecran, nimic nu mai e vizibil anume. Banii nu mai departajează, ci egalizează spre valoarea cea mai de jos şi spre lipsa de valoare cea mai de sus. Toate mărfurile, produsele şi bunurile, toate procesele şi persoanele sunt tîrîte în inflaţie - nume pe care economiştii l-au născocit pentru a desemna, tehnic, gropile comune. Epocile de inflaţie generalizată nu mai văd nimic pentru că văd prea mult: totul. Ceva - mai precis, refuzul colectiv de a admite calitatea intrinsecă şi variabilă a lucrurilor suspendă adevărurile de bază, diferenţele şi meritele curente, făcînd loc deprinderilor iraţionale. Astfel nici o casă nu e mai bună sau mai rea decît altă casă. Valoarea tuturor caselor va creşte perpetuu şi va asigura profitul proprietarului. Rezultatul particular: criza subprime. Rezultatul general: criza financiară mondială. Rezultatul interior: orbirea, incapacitatea de a defini o casă ca locul memorabil în care cineva trăieşte şi capacitatea iraţională de a defini o casă, orice casă, ca o manifestare a unui miracol de uz personal." Să nu-mi spuneţi că n-aţi înţeles, că doar e aşa de simplu. Dacă totuşi nu aţi înţeles, mai citiţi o dată. Nici acum nu v-aţi lămurit? A treia oară nu are rost să citiţi, fiindcă rezultatul va fi acelaşi. Cuvinte rostogolindu-se în gol, fără nici o aderenţă semantică. Cînd începi să scrii fără să gîndeşti, efectul e cel de sus. Dai banalului o tentă bomabastică şi mizezi pe obscuritatea asociaţiilor de cuvinte. Tonul trebuie neapărat să fie de sfîrşit de lume, iar hiperbola groasă trebuie să acopere fleacul pe care îl spui. Reţeta de obicei nu dă greş: orice banalitate e bună dacă o rosteşti cu gravitatea unui oracol. Rezultatul e o frazeologie gongorică care dă impresia de profunzime. Numai că dincolo de luciul vorbelor nu se ascunde nimic. Citatul de mai sus deschide un articol despre fotbalişti: Maradona şi Messi. Nu putem decît să regretăm că Traian Ungureanu nu a rămas un comentator de fotbal şi a vrut să ne explice mecanismul crizei mondiale. Nu are pregătirea s-o explice. Verbozitatea pe care nu şi-o mai poate ţine în frîu ne dovedeşte însă un adevăr vechi de cînd lumea: cînd scrii prea mult începi să scrii regretabil de prost.
Noul Caragiale...
...a fost descoperit şi el se numeşte Radu Pavel Gheo. Vestea aceasta atît de promiţătoare ne-o aduce tînărul critic Mircea Pricăjan, în nr. 11-12 din revista orădeană FAMILIA. Din păcate, recenzentul volumului Numele mierlei îşi distribuie spaţiul tipografic pentru a acoperi mai multe apariţii editoriale: Testamentul de ciocolată de Marian Coman, Când vine vremea gîştelor sălbatice de Cristian Robu-Corcan, Miruna, o poveste de Bogdan Suceavă, Arta de a muri pe timp de pace de Lucian Vasile-Szabo, New Weird, coord. Ann & Jeff Vandermeer...
Să analizezi şase cărţi în cinci pagini şi jumătate, inserînd şi copertele, nu-i o performanţă la îndemîna oricui. Mircea Pricăjan o obţine printr-o abordare directă şi un stil de o mare concizie, în care premisa şi concluzia ajung să se confunde: "Am citit recenzii în care clipurile din cartea de faţă erau comparate cu schiţele lui Caragiale. Da, aşa-i, Gheo e noul Caragiale." Urmează demonstraţia: "Aproape maniacal de atent la gesturile, mimica, ticurile omului de pe stradă, expert în a reda situaţii banal-excepţionale, un extraordinar creator de dialoguri care-ţi răsună în urechi imediat ce le-ai cules cu ochii de pe pagină..." Se revine rapid la concluzie: "Curat Caragiale updated!"
Deşi nu mai era nevoie, un ultim argument, la fel de puternic ca şi cele de pînă acum, e scos la lumină de criticul orădean: "Am rîs cu poftă, am insistat să-i citesc soţiei mele unele pasaje, a rîs şi ea..."
Şi noi.
