De la Petru Dumitriu...
În lipsa directorului publicaţiei, Gazeta sporturilor publică un reportaj sub titlul de două şchioape: Eurobarbeque. E vorba în reportaj despre un chiolhan, cu grătarele de rigoare, din sediul F.R.F., prilejuit nu de plecarea fotbaliştilor români la turneul final al Campionatului European din Portugalia, fiindcă, după cum se ştie, fotbaliştii noştri stau acasă, ci de plecarea preşedintelui F.R.F. şi a antrenorului Naţionalei, generalul fără armată Anghel Iordănescu, în aceeaşi animată Portugalie. Presupunem că văzînd, fie şi pe Internet, pagina a 3-a a numărului din 10 iunie, dl. Ovidiu Ioaniţoaia, care e filolog, se va fi întrebat, ca şi noi, ce vrea să spună titlul. Desigur, Eurobarbeque, un joc de cuvinte pe tema englezescului barbecue, împrumutat de francezi şi de noi înşine în forma de dincolo de Canalul Mînecii. Fripturile din Gazetă ne-au lăsat un gust prost pe limbă. l După cum mărturiseam într-un număr precedent, nedumerirea noastră nu e legată de bila neagră cronică a dlui Dan Petrescu şi de calomniile d-sale, ci de felul în care OBSERVATORUL CULTURAL găzduieşte solemn şi fără umor orice inepţie care priveşte revista noastră ori pe redactorii ei. în loc să-şi exprime bărbăteşte eventualele dezacorduri, Observatorul se foloseşte de interpuşi sau de terţi. De ce dl. Petrescu nu i-a adresat Scrisoarea deschisă dlui Nicolae Manolescu, din numărul 224 al Observatorului la România literară ori în Timpul ieşean unde d-sa publicase textul la care dl. Manolescu i-a răspuns cu cîteva săptămîni în urmă? Lăsînd la o parte gentileţea dlui Lefter de a se pune la dispoziţia oricărui atac, indiferent de calitate, împotriva unei reviste şi a unui om care nu i-au făcut nici un rău, trebuie să spunem că Scrisoarea deschisă a dlui Petrescu este atît de pretenţios-stupidă încît ar fi interzis orice comentariu. De cîte cărţi are nevoie cineva ca să fie scriitor? se întreabă dl. Petrescu retoric. De una şi bună, am zice noi, fără să ne gîndim neapărat la unicul volum al prozatorului ieşean. Problema e că dl. Petrescu nu se lasă şi caută pricină, cum se spune, cu afirmaţii calomnioase, declarîndu-se gata chiar să meargă la puşcărie, în lipsa banilor, pe care nu-i are, dar pe care ar putea fi condamnat să-i plătească. Dl. Petrescu socoteşte că ironia ieftină e firească într-o dispută care implică oarecare seriozitate. E cazul să afle că s-a dezonorat destul pentru a-i mai pretinde cineva să-i "repereze" onoarea. Nimeni nu mai aşteaptă nimic de la Dl. Petrescu. Nici măcar o carte bună. l Cu întîrziere ne parvin Caietele Ion Negoiţescu 3 şi 4 tipărite de revista DIALOG de la München a dlui Ion Solacolu. în ele, găsim corespondenţa din primii ani de exil a poetului şi criticului, cele mai multe către Emil Simiu din anii "77-"92, precum şi un text al dlui S. Damian reluat din revista noastră (dar nu din numărul indicat, eronat la p. 41) şi un dialog Ion Solacolu-S. Damian despre "protagonistul" Caietelor. l în centrul numărului 4 al revistei FAMILIA, o poetă: Angela Marinescu. Poezii, un interviu, comentarii, bibliografie. Ideea publicaţiei orădene merită toate laudele. l E foarte greu să cazi de acord cu dl. Caius Traian Dragomir cînd scrie, în finalul articolului său din LUCEAF|RUL (nr. 22) că "Petru Dumitriu se va dovedi tot mai mult o personalitate faţă de care avem o paradoxală şi totodată mare datorie." Tristul, teribilul adevăr este că n-avem faţă de autorul Cronicii de familie nici o datorie. Dl. Dragomir mai spune că dacă "am ceva să-i reproşez ş...ţ, este în primul rînd faptul de a fi scris Noi şi neobarbarii." Dar faptul de a fi scris Drum fără pulbere, Vînătoare de lupi, Nopţile din iunie etc. etc.? Eseurile din Noi şi neobarbarii (1957), de un antioccidentalism şi de un antimodernism pe care autorul lui Euridice " 8 proze nu ne-ar fi lăsat să le prevedem şi nici autorul "eseurilor de devoţiune modernă" din Je n"ai autre bonheur que Toi (1984) să le explicăm, se află sub nivelul de neonestitate intelectuală atins în romanele şi nuvelele pe care Petru Dumitriu le-a tipărit în aceiaşi ani, "50, după ce s-a produs prima lui schimbare la faţă, a doua survenind la începutul anilor "60, după ce a emigrat, cînd întîlnirea la Judecata de Apoi (1961) a întors încă o dată, tot cu 180ş, atitudinea scriitorului faţă de lumea şi de oamenii în mijlocul cărora trăise şi-şi concepuse cărţile.
...la Eugen Barbu
Nu remarcasem în ADEV|RUL LITERAR ŞI ARTISTIC articolul dnei Felicia Antip din care reproduce un pasaj Academia Ca}avencu (nr. 22). Adevărul este că pe dna Antip n-o mai citim de mult. Spre paguba noastră, cum se vede chiar din ratarea pasajului cu pricina, absolut definitoriu pentru stilul eseistei. "După război " scrie dna Antip, iar noi reproducem din pagina 30 a Academiei Caţavencu - a devenit notoriu cazul unui cunoscut romancier acuzat pe nedrept de plagiat: om de bună credinţă (s.m), fusese pus într-o situaţie penibilă de un membru lipsit de scrupule al propriei echipe de negri, care inclusese fraudulos în cartea lui (s.m.) un întreg capitol împrumutat din versiunea românească a unui autor rus." Pasajul e savuros comentat de Şt(efan) A(gopian) în Academia Caţavencu. Ar mai fi de spus cîte ceva, dincolo de faptul că e vorba de Eugen Barbu şi de Paustovski, ceea ce se cuvine precizat, cum face şi dl. Agopian, pentru tinerii care nu vor mai fi ştiind istoria secretă a literaturii române din vremea comunismului. De pildă, că numai om de bună credinţă nu poate fi cineva care se foloseşte de negri. Logica dnei Antip e şchioapă. Cînd rămîne de-a binelea fără picioare este atunci cînd dna Antip susţine că Barbu a fost acuzat pe nedrept de plagiat. Cum, adică, pe nedrept? Indiferent cine şi pe ce cale a introdus în Incognito pasajul din memoriile lui Paustovski, de vreme ce Incognito poartă semnătura lui Barbu, tot despre plagiatul lui Barbu e vorba. Fraudulos, fără scrupule, iată caracterizări pe care negrul care a copiat le împarte frăţeşte (el, un sfert, Barbu, trei sferturi) cu cel care le iscăleşte ca şi cum ar fi ale lui. Să zicem că Barbu nu ştia că aparţin lui Paustovski: dar nu se putea să nu ştie că nu-i aparţin lui însuşi. l Un documentat şi pe alocuri savuros articol publică timişoreanul Cornel Ungureanu în EUPHORION (nr. 3-4) de la Sibiu despre Bacăul lui Bacovia şi al celorlalţi. O clipă am crezut că avem sub ochi Ateneul băcăuan. Nu-l mai avem de ceva vreme! Băcăuanul primar " o mai fi, n-o mai fi? nu ştim cînd scriem aceste rînduri " sponsorizează fotbalul, nu cultura, de care el însuşi nu s-a putut niciodată bucura, probabil din pricina birocraţiei şcolare care i-a încurcat diplomele, iar micii, berea şi altele de-ale gurii servite din cînd în cînd cetăţenilor oraşului cu drept de vot nu pot fi schimbate pe hîrtie şi tipar. l înTRIBUNA (nr. 41), poetul (şi preotul) Th. Damian, stabilit din 1988 la New York, acordă un amplu interviu cu titlul (citat din spusele poetului) "Nu poţi să vorbeşti despre Dumnezeu, dacă nu vorbeşti cu Dumnezeu." Aşa este, dar oare cîţi ştiu asta? l în revista 22 (nr. 744), dna Smaranda Vultur recenzează cea mai recentă carte (acum şi în româneşte, la Editura "Institutul European" de la Iaşi, în versiunea lui Mihai Stroe şi Iustin Codreanu) a dnei Katherine Verdery, Socialismul: ce a fost şi ce urmează. Pentru noi românii, ce a fost socialismul e limpede. Ce este, de asemenea. Cît despre ce urmează, mai greu să ne pronunţăm. Vom citi şi noi cartea dnei Verdery.
