Bădiliţă, encore une fois



ntr-un număr trecut din mensualul Idei în dialog, Dan C. Mihăilescu, observator atent al spaţiului nostru cultural, întâmpina cu patos schimbarea de orientare de la săptămânalul Adevărul literar şi artistic, produsă prin plecarea lui Cristian Tudor Popescu, C. Stănescu, Cristina Modreanu & co. Revista cu pricina îi satisfăcea acum ,scriitorincului" exigenţele spirituale şi îl făcea să viseze, cu ochii larg deschişi, la o reconectare cu bunele tradiţii interbelice: Nichifor Crainic şi alte spirite cu o aură similară. Unul dintre pilonii acestui pod peste timp este, neîndoielnic, prolificul Cristian Bădiliţă, ale cărui texte publicistice nu încetează să ne uimească printr-o progresivă spiritualizare. Dacă în ALA el are un dublu statut, de columnist şi deopotrivă invitat, ba semnând medalioane şi encomioane, ba fiind obiectul lor, în cotidianul Averea îşi zornăie ameninţător armura din dotare, privind în jur fioros şi aruncând cu suliţa în balaurii raţionalismului. Un firicel subţire de salivă porneşte din comisura buzelor încleştate, dar, negăsind loc să se strecoare prin coiful ermetic, revine la matcă, într-o autotelică bolboroseală. Altfel spus, calificativele pe care le împrăştie eseistul, atacurile la persoană mustind de imprecaţii, insulte, scuipaţi tipăriţi, se întorc împotriva emitentului, caracterizându-l pregnant. Să vedem ,opiniile" suportate de hârtia ziarului din 12 septembrie, adunate sub titlul Goma ţinteşte perfect (ca de obicei) şi expediate taman de la Berlin. Eroul pozitiv fiind Paul Goma, eroul negativ e Nicolae Manolescu. Între ei - crede Bădiliţă - ,nu încape absolut nici o comparaţie: nici de calibru scriitoricesc, nici de renume internaţional, nici de calibru moral. Goma a trăit toată viaţa hăituit de stafia unui Adevăr românesc în care şi-a întrupat opera şi exilul. (...) Manolescu face parte din tagma cuminciorilor ajunşi mereu în faţă, a vedetelor semidocte, fricoase, Ťdiplomateť, de care sunt pline tarabele culturii române. Goma e un scriitor cunoscut şi recunoscut în Franţa, în lumea largă, chiar dacă nu atât cât s-ar cuveni. (...) Manolescu e precum echipa Rapid: cunoscut în Ghencea, adorat de puicuţele liricoide din învăţământul clasic autohton, prizat de cititorul român cu opt clase. Nu-mi amintesc - zice Bădiliţă - să-i fi auzit numele prin cercurile intelectuale din Franţa, Spania, Italia sau Germania pe care le frecventez." Coborât, pentru câteva clipe astrale, din sferele înalte în care evoluează (,Din sfera mea venii cu greu..."), acest Hyperion de mahala continuă în acelaşi stil, trecând de la epitete suburbane la acuze groteşti aruncate adversarului. I se neagă acestuia nu numai calităţile, ci şi parcursul profesional: ,A pus mâna pe un post universitar gras, pe directoratul unei reviste, România literară, cheltuind sume frumuşele pe un fleac ilizibil, l-a dus de nas şi pe preşedintele fundaţiei Anonimul, smulgându-i un premiu absolut nemeritat, Ťpentru excelenţăť, într-un cuvânt, afacerile au mers brici.". Şi astfel lui Nicolae Manolescu, ,semidoctul consacrat, Adrian Copilul Minune al literelor româneşti", ,regimul Iliescu i-a priit la fel de bine ca şi regimul Ceauşescu." Am încheiat citatele din Cristian Bădiliţă, patrolog, eseist, poet, doctor în istoria creştinismului timpuriu. Cum este posibilă o asemenea formulă umană, de erudiţie şi mitocănie, spiritualitate şi insanitate, Septuaginta şi România Mare? Iată o întrebare - pur retorică - pe care, personal, o formulez în strânsă legătură cu o alta: cu o nedumerire mai veche legată de frumoşii ani interbelici şi tinerii idealişti de atunci. Cum s-au împăcat, oare, credinţa şi insulta, minunata toleranţă cristică şi dez-umanizarea ,adversarului", la limită, Biblia vânturată cu o mână, şi revolverul, cu alta? Nu e aici, ca şi în felul Dvs. de a vă manifesta, o anume contradicţie, domnule cu ghilimele Bădiliţă?



Bietul Goma

De asemenea apărători, mai bine să te lipseşti... E greu de crezut însă că Paul Goma va fi învăţat ceva din propria implozie biografică şi creativă, pe care însuşi a provocat-o, după Revoluţie. E ironic şi trist destinul acestui curajos dizident care a vorbit sonor când alţii au tăcut şi care, la borna anului 1989, era cotat de mulţi ca o mare conştiinţă şi un scriitor important. (Un critic improvizat n-a ezitat să-l numească cel mai important prozator român postbelic!) Treptat, acţiunile lui Goma au scăzut la bursa literară, din motive totuşi extra-artistice. Întrucât autorul lua în vizor şi înfiera tot mai multă lume ,bună", cei care îi acordaseră girul au reacţionat prin a i-l retrage (după principiul sănătos: ,Eu te-am făcut, eu te omor!"). Pe acest curs de o frumoasă logică umorală, fosta mare conştiinţă şi scriitorul cu majusculă a ajuns aproape un paria în lumea noastră literară. Septuagenarul Goma inspiră azi milă. El continuă să se lupte cu toţi şi cu el în primul rând, învârtindu-se neobosit în hora invectivelor, împroşcând în dreapta şi-n stânga şi găsindu-şi, în mod trist, sprijinitori de genul lui C. Bădiliţă. Fragmentele de jurnal publicate în numărul 6-7 din Viaţa Românească, şi care au stârnit un nou scandal, sunt reprezentative pentru scufundarea lui Paul Goma în mlaştina propriilor pagini. 99% din ceea ce pune pe hârtie (sau postează pe internet) este expresia resentimentului: un filon încă bogat şi care nu dă semne că va seca prea curând. Mai nou, în cătarea lui Goma sunt aşa numiţii holocaustologi care ,falsifică documente", ,inversează cronologia evenimentelor" şi ,prezintă efectul drept cauză". Însă nu numai ,holocaustologii", ci israelienii, ca popor, se văd în oglinda spartă a lui Paul Goma într-un mod terifiant: ,De când au o ţară, israelienii au încetat de a mai fi Ťpopor alesť, au devenit ca ne-aleşii: egoişti, răi, xenofobi, nedrepţi cu goi-ii, brutali, mincinoşi, terorişti-de-stat (şi de partid). Cu o aroganţă insuportabilă, ei, deţinători de decenii ai armei atomice, ţipă de fiecare dată când o ţară musulmană este bănuită că deţine Ťarme de distrugere în masăť (ca Irakul, denunţat americanilor, care au pornit la război cu acest pretext, motivul fiind petrolul), dar doamne-fereşte să sufle un cuvânt despre posesoarele comuniste: China, Coreea de Nord.". După această globală punere la punct, diaristul îşi coboară privirile, revenind la motivul tulburării anterioare, şi anume Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Şi, după ce înşiruie membrii Comisiei, ce face Paul Goma? Îi ia cumva la rând pe aceştia, în stilul său inconfundabil? Deocamdată nu. Într-un mod totalmente aberant, dar tipic pentru polemistul nostru, acesta se referă în continuare la persoane care nu sunt în respectiva comisie. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, iată fragmentul: ,Privesc lista celor din ŤComisieť: nu-l văd pe Andrei Oişteanu, membru eminent al numerosului şi criminalului clan Răutu, neobosit vânător de Ťfascişti antonescieniť, de Ťnegaţioniştiť; nu-l aflu nici pe Andrei Cornea, apărător fără condiţii şi justificator al politicii teroriste a Israelului şi a Statelor Unite din ultimul cincinal, cu tot cu părintele său Ťliberalulť bolşevic Paul Cornea; nici pe eternul tovarăş caraliu Teşu de la ŤMuncať, nedespărţit de carnetul-negru în care îi pune-bine pe duşmanii poporului cu ameninţarea: ŤOrdonanţa! Ordonanţa!ť - au oare de ce? Aceşti bravi macabei să fi fost înlocuiţi în ultimul moment cu doi-trei goi figuranţi-activi (ca toţi proaspeţii convertiţi, mai catolici decât Rabinul-General) - ca Pippidi, M.D. Gheorghiu, Totok? Dar unde o fi D.C. Giurescu? - să fi lins el pe degeaba ceea ce a lins? Dar Gabriel Andreescu? Dar Dan Pavel? Dar Laszlo Alexandru, dar Pecican? Dar Buzura, Doctorul Honoris Causa de la Ierusalim, răsplătit pentru isprava înalt culturală de a fi trimis la topit un volum de documente care probau fără tăgadă şi responsabilitatea evreilor în tragedia generală? Dar Breban, dar Ţepeneag - cu stindardul pe care scrie, citeţ, ŤEd. Reichmanť? Dar Marta Petreu cu I. Vartic, ucenici-ascultători ai înţeleptului tovarăş Ion Ianoşi?". Teza Marii Conspiraţii, infiltrată şi disipată în scrisul lui Paul Goma, e adusă la asemenea ,explicaţii" care ar fi comice dacă n-ar fi triste - şi invers. Ceea ce profetul de la Paris nu poate înţelege în ruptul capului este că nu are dreptul (juridic şi moral) de a face tuturor procese de intenţie; că afirmaţiile şi negaţiile lui se cer documentate, probate, dovedite; şi că, în genere vorbind, libertatea de exprimare se întinde până acolo unde ea poate încălca dreptul lui X sau Y la propria imagine. Nu poţi terfeli, la nesfârşit, figurile atâtor colegi de breaslă, fără ca breasla să te respingă cu un nu hotărât şi unanim.