Caragiale, inedit?
Revista Manuscriptum (nr. 1-4, 2002) publică trei schiţe ale lui I. L. Caragiale care ar putea fi inedite. Ele provin din arhiva familiei Urechia (doctorul Alceu Urechia a fost prieten cu scriitorul şi în corespondenţă cu el). De la Vasile A. Urechia, schiţele au ajuns la regizorul Sică Alexandrescu (se pare că le-a cumpărat prin anii '50 ca să-l ajute material pe posesorul lor) şi apoi, doar trei din patru, la bibliofilul Nicolae Vasilescu-Capsali. Cel care le comunică, Dan Râpă Buicliu, le datează 1910-1912, menţionînd că ele au fost copiate de Vasile A. Urechia într-un singur exemplar. Un facsimil alăturat atestează autenticitatea operaţiei. în comentariul său, Barbu Cioculescu se îndoieşte că schiţele ar fi ale lui Caragiale şi le crede în orice caz anterioare perioadei berlineze. l în acelaşi număr, Simona Cioculescu publică şi comentează două studii inedite ale lui Ş. Cioculescu (doar centenar în 2002, cînd Caragiale ar fi avut 150 de ani!). Ambele au fost scrise în anii '60 ai secolului trecut. l Surpriza este să citim şi un al treilea studiu al lui Ş. Cioculescu despre Caragiale - Testamentul lui Lenci Caragiale - şi cel mai interesant, la care Simona Cioculescu nu se referă, dar pe care sumarul revistei Manuscriptum îl dă tot ca inedit. Judecînd după unele trimiteri bibliografice, acest din urmă text este ulterior anului 1979. l Aniversarea lui Ş. Cioculescu prilejuieşte aceleiaşi reviste publicarea discuţiilor de la o Rotondă (din 26 sept. 2002) consacrată criticului care o ilustrase cu harul său ani la rînd. Participă G. Dimisianu, Barbu Cioculescu, N. Florescu, Constandina Brezu-Stoian, Alexandru Condeescu. l în Timpul ieşean din februarie 2005, Valentin Protopopescu, mereu gata a-şi da cu părerea unde se pricepe şi mai ales unde nu se pricepe, foloseşte pretextul lecturii Scrisorilor către Liviu ale lui Dan Petrescu pentru a-şi însuşi, ca să zicem aşa, antipatiile autorului: G. Liiceanu, H.-R. Patapievici, Monica Lovinescu, N. Manolescu ş.a. Valentin Protopopescu reia şi vechea poveste cu doi foşti colaboratori ai R.l. care au fluierat în biserică şi au fost imediat excluşi de către "critica noastră sexagenară. Ba chiar îi vine ca o mănuşă şi o altă idiosincrazie a lui Dan Petrescu (neînstare şi de alte emoţii) şi anume aceea faţă de Dan C. Mihăilescu, arătat cu degetul pentru "enormitatea" de a fi susţinut împreună cu un franţuz anonim că la Bucureşti, în ciuda Cortinei de Fier, se citiseră şi se asimilaseră "structuralismul, psihanaliza, tematismul, deconstructivismul, postmodernismul" şi că "nume precum Bachelard, J. P. Richard, Wellek, Derrida, Lacom, Baudrillard fertilizaseră analiza critică românească". E explicabil că junele Protopopescu nu aflase de acestea toate, dar că Dan Petrescu le crede neadevărate, asta nu mai este explicabil decît prin ideea pe care o apără cu îndîrjire de mult timp că singurul care a avut şi a pătimit pentru relaţii cu Franţa culturală a fost d-sa. Au mai avut şi alţii, au mai pătimit şi alţii (de pildă Al. Călinescu, ieşean ca şi Dan Petrescu, dacă nu cumva l-a uitat). Nu stă lumea toată doar în spinarea unui singur om. l Aceleaşi tînguiri şi nostalgii după o lume literară egalitară, în articolul lui Ovidiu Pecican din Tribuna cluneană nr. 58: pămîntul fuge de sub picioarele provinciei culturale, în vreme ce acela de sub tălpile Capitalei se îngraşă. Doar că dintre editurile beneficiare de avantaje şi priorităţi, citate de Ovidiu Pecican, două sînt din provincie, Polirom la Iaşi iar Paralela 45 la Piteşti. Şi-au deschis ele filială în Capitală, dar asta nu înseamnă decît că au spirit comercial. l în acelaşi număr de revistă, Letiţia Ilea se întreabă la ce folosesc topurile precum cel din numărul nostru de Anul Nou, "atunci cînd e vorba de poezie, care este suferinţă, ardere, autenticitate..." Ne întrebăm şi noi dacă topurile de proză ar fi, eventual, mai potrivite, "atunci cînd proza este...". O lasăm pe Letiţia Ilea să ne spună ce este. Topurile sînt, desigur, un joc, dar nu unul fără rost. Şi, dacă sînt bine făcute, ne dau o idee despre canonul literar al momentului. E mult? E puţin? E, în tot cazul, ceva. Cît despre poeta Letiţia Ilea, al cărei recent volum de versuri se cheamă O persoană serioasă, îi dorim să nu confunde jocul cu neseriozitatea. Persoanele cu adevărat serioase se joacă. Poeta însăşi se joacă de-a copilul în cartea ei.
Cititul şi norma didactică
O anchetă referitoare la postmodernismul românesc găzduieşte numărul 7-10/2004 al Echinoxului clujean. Interesantă! l Mai multe cotidiane se ocupă, la sfîrşitul lui februarie, în pagina culturală de soarta Biblioteocii Metropolitane din Bucureşti. Nu întîmplător, întîlnirea "R.l." din 2 martie, are ca temă starea bibliotecilor. Aflate în, dacă putem spune aşa, criză cronică. Din lipsa banilor, localurilor şi, nu în ultimul rînd, a interesului oficialităţii. E de mirare că primarul general interimar al Capitalei abia acum, la semnalele presei, a catadixist să promită un punct pe ordinea de zi a viitorului Consiliu dezbaterea problemei celei mai mari biblioteoci de împrumut din subordinea sa? Oficialii noştri stau la fel de prost la capitolul cultură cum stau la capitolul şcoală. Şi, în loc să dea ceva de la ei, iau. Ca şi primul ministru căruia i-a căşunat pe normele "prea lejere" ale dascălilor. Faptul că un dascăl, indiferent de ce predă, trebuie de exemplu să şi citească nu are, pentru marele cititor din fruntea Executivului, nici o legătură cu norma didactică. De citit, se citeşte în timpul liber! Statul nu ne plăteşte să citim! Oare de asta sînt aşa de puţini cititori printre oficialii noştri de toate speţele? Am o sugestie: dacă am acorda membrilor guvernului şi parlamentului o indemnizaţie pentru lectură, s-ar pune ei oare pe citit? l Şi, dacă tot am vorbit de cotidiane, în Cotidianul din 23 februarie, Elena Vlădăreanu întreprinde şi ea o anchetă pe tema Lupilor tineri ai criticii literare. Răspund cîţiva pui de lup, Luminiţa Marcu, Simona Sora, Marius Chivu, Raluca Dună, Bogdan Alexandru Stănescu, Andrei Terian, Mihai Iovănel. Sînt de acord cu Luminiţa Marcu: "Critica literară este un mod dacă nu de a face literatură, atunci de a scrie despre lumea din jur". Şi cu Andrei Terian: "Misia socială a criticii, atîta cîtă este, constă în pledoaria sa pentru literatură". Nu şi cu Raluca Dună: "în lipsa curajului de a face literatură, critica e un mod de a te ascunde sub literatura altora". Nu curajul de a face literatură a lipsit unor Thibaudet, Sainte-Beuve, Gundolf sau Maiorescu. Poate, talentul. Avînd ei altul. Cît despre Călinescu sau Nabokov (tocmai i-au apărut în româneşte studiile despre romancieri care au fost cîndva cursurile lui la Cornell University), oare cu ei ce s-o fi întîmplat? I-o fi părăsit periodic curajul de a scrie romane, ceea ce i-o fi împins sub pulpana literaturii altora? l în Litere (ianuarie), Tudor Cristea găseşte compromiţător pentru un critic important ca E. Simion să frecventeze emisiunile sulfuroase ale lui Dan Diaconescu de la O.T.V. şi încă în compania lui Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu şi Mihai Ungheanu. în replică, C. Stănescu (Adevărul literar şi artistic, 15 februarie) îi cere "argumente", nu "invective" autorului editorialului din Litere. Dar D.D., A.P., D.Z. şi M.U. ce vor fi fiind ei, în context, dacă nu ditamai argumentele?! l Mi se par în schimb întemeiate observaţiile lui C. Stănescu la un articol din acelaşi număr al revistei de la Tîrgovişte semnat de D. Ungureanu şi în care M. Preda e considerat "scriitor oficial" şi "unul din marii profitori ai epocii comuniste". Ca să nu spun că a-l arăta cu degetul pe M. Preda că se preocupa de "problemele creaţiei literare" într-un moment în care scriitori ca Noica, Dinu Pillat şi Paul Goma erau aruncaţi în închisoare nu e chiar o judecată istorico-literară sănătoasă. Mai ales într-o revistă tîrgovişteană în care publică des scriitori din "Şcoala de la Tîrgovişte" şi care, în anii stalinismului, îşi vîrau mai abitir decît Preda capul în nisipurile literaturii ca să nu vadă realitatea din jur.
